ICCJ. Decizia nr. 4939/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Partaj judiciar. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4939/2013
Dosar nr. 16207/3/2008
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 6862/3/2007, la data de 26 februarie 2007, reclamanta P.E. a chemat în judecată pe pârâta D.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 800 m.p. din terenul în suprafaţă totală de 11.000 m.p., situat în Bucureşti, str. V., şi să dispună ieşirea din indiviziune asupra suprafeţei de 800 m.p. menţionată la primul petit.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959 a cumpărat împreună cu numiţii D.M. şi E.N., suprafaţa de 2.500 m.p. teren din suprafaţa totală de 10.000 m.p. situat în Bucureşti, str. R. colţ cu str. V. (actualmente str. V.).
În anul 1960, terenul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fără plată, iar prin dispoziţia nr. 1465 din 21 septembrie 1999, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a restituit pârâtei, moştenitoarea fostului vânzător, suprafaţa de 11.000 m.p., din care face parte şi suprafaţa de 800 m.p. deţinută de reclamantă în baza actului de vânzare-cumpărare menţionat mai sus.
Reclamanta a arătat că pârâta nu era îndreptăţită să primească şi cei 2.500 m.p. înstrăinaţi de autorul său prin actul de vânzare-cumpărare nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959, titlul său de proprietate care emană de la adevăratul proprietar fiind în mod evident preferabil în raport cu titlul pârâtei, respectiv decizia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, care nu a avut niciodată un titlu legal asupra terenului.
Acţiunea nu a fost întemeiată în drept.
Prin sentinţa civilă nr. 535 din 11 aprilie 2007 Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pe considerentul că ieşirea din indiviziune este capătul principal de acţiune, iar nu revendicarea.
Prin decizia civilă nr. 1744 din 23 octombrie 2007, Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă, a respins ca tardiv formulat recursul declarat de pârâta D.E. împotriva sentinţei civile nr. 535 din 11 aprilie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 773 din 30 ianuarie 2008, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinând că acţiunea are ca obiect principal revendicarea unui imobil evaluat la 600.000 RON.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, a fost înaintat dosarul către Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 15 din 24 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a stabilit că Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, este competent să soluţioneze acţiunea în primă instanţă, reţinând că revendicarea suprafeţei de 800 m.p. reprezintă capătul principal de cerere, de a cărui soluţionare depinde şi capătul doi de cerere ce are ca obiect ieşirea din indiviziune a părţilor asupra terenului.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 16207/3/2008.
Pârâta D.E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii ca urmare a netimbrării, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe motiv că nu poate fi introdusă decât de titularul exclusiv al dreptului de proprietate; pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată deoarece dreptul său de proprietate este mai bine caracterizat, fiind preferabil celui al reclamantei.
Reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a arătat că formulează acţiunea în contradictoriu şi cu pârâţii E.N. şi D.I.
Prin încheierea din data de 2 februarie 2011, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 1129 din 15 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit, alături de numiţii D.M. şi E.N., o suprafaţă de teren de 800 m.p. dintr-o altă suprafaţă de 2.500 m.p., care, la rândul ei, reprezenta 25% din terenul în suprafaţă de 10.000 m.p. situat în Bucureşti, str. R. colţ cu str. V., vânzător fiind numitul C.G., motiv pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 02 decembrie 1959 de fostul notariat Principal de Stat al Capitalei.
Anterior acestui act, numitul C.G. dobândise dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2.500 m.p. menţionată mai sus, prin cumpărare de la numita P.E.C., fostă D., încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. RR/1958.
Întreaga suprafaţă de teren avută în proprietate de numita P.E.C., autoarea pârâtei a fost preluată de stat în perioada comunistă.
Ulterior după decembrie 1989, pârâta D.E. a făcut demersurile judiciare necesare pentru redobândirea suprafeţei de teren ce a fost preluată în mod abuziv de stat, obţinând, prin sentinţa civilă nr. 10.291 din 03 august 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi rămasă definitivă prin neapelare, recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 11.000 m.p. menţionat mai sus.
Spre deosebire de pârâta D.E., reclamanta nu a înţeles să uzeze de căile legale puse la dispoziţie prin legile adoptate după decembrie 1989 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 800 m.p. parte din terenul proprietatea pârâtei D.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta nu a intrat în posesia terenului revendicat nici la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare menţionat mai sus şi nici ulterior, neputându-se identifica în teren suprafaţa cumpărată şi nici măcar lotul de 2.500 m.p. din care făcea parte terenul cumpărat.
În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate opune pârâtei D.E. actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 02 decembrie 1959, deoarece calitatea sa de proprietară a suprafeţei revendicare trebuia confirmată printr-o hotărâre judecătorească de restituire a acestui imobil.
În consecinţă, Tribunalul, constatând că reclamanta nu mai are calitatea de proprietară a imobilului revendicat, a respins, ca neîntemeiată, cererea de revendicare.
Faţă de soluţia pronunţată pe calea regulatorului de competenţă cu privire la modalitatea de soluţionare a celor două capete de cerere formulate de reclamantă, Tribunalul a reţinut că primul capăt de cerere este reprezentat de revendicarea suprafeţei de 800 m.p., iar capătul de cerere accesoriu este cel privind ieşirea din indiviziune. Întrucât cererea de ieşire din indiviziune a fost formulată ca o cerere accesorie revendicării, Tribunalul a respins şi capătul de cerere privind ieşirea din indiviziune faţă de soluţia pronunţată cu privire la capătul de cerere privind revendicarea.
Împotriva sentinţei civile nr. 1129 din 15 iunie 2011 a declarat apel reclamanta P.E.
În motivarea apelului, reclamanta a învederat următoarele critici:
1. A uzat de legea specială întrucât a formulat cerere de restituire în natură a terenului în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, cerere în urma căreia i s-a răspuns că terenul pe care îl solicită a fost restituit pârâtei.
Pârâta D.E. nu era îndreptăţită să primească cei 2.500 m.p. pe care îi vânduse anterior exproprierii şi din care face parte şi suprafaţa de 800 m.p. cumpărată de către reclamantă, faptul că i s-a restituit şi această suprafaţă reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză în detrimentul acesteia.
În aceste condiţii, singura cale de urmat era aceea de a solicita prin instanţă pârâtei să-i restituie terenul pe care l-a dobândit în mod fraudulos, creându-i astfel un prejudiciu.
2. Având în vedere că ambele părţi prezintă un titlu de proprietate, instanţa trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate şi solicită să se constate că titlul său este preferabil.
3. În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond conform căreia nu are o hotărâre care să-i confirme calitatea de proprietară, apelanta reclamantă precizează că, dacă ar fi existat o astfel de hotărâre, era evident că procesul de faţă ar fi fost lipsit de obiect.
Arată că a fost deposedată abuziv de terenul pe care pârâta l-a obţinut apoi în mod fraudulos, iar prezenta acţiune vizează tocmai remedierea acestei situaţii.
Intimata pârâtă D.E. a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepţiile nulităţii cererii ca urmare a netimbrării, inadmisibilitatea acţiunii formulata de un coproprietar împotriva unui coindivizar. Intimata-pârâtă a mai invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei reclamante.
Prin decizia nr. 73/A din 01 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.E. (decedată pe parcursul judecăţii apelului) şi continuat de moştenitorul acesteia P.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că prin actul de schimb autentificat sub nr. 542 din 24 septembrie 1957 de Tribunalul Raionului I.V. Stalin, numita D.E.C. a dobândit în proprietate un teren în suprafaţă de 2 ha, cu amplasamentul şi vecinătăţile arătate în act.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. RR din 30 decembrie 1958 de Notariatul de Stat Bucureşti, numitul C.G. a cumpărat de la P. (fost căsătorită D.) E.C. suprafaţa de 2.500 m.p. cotă parte indiviză din suprafaţa totală de 10.000 m.p. teren situat în Bucureşti, între str. V. şi R.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 02 decembrie 1959 de fostul Notariat Principal de Stat al Capitalei, reclamanta P.E. (decedată pe parcursul judecăţii apelului, la data de 1 ianuarie 2012, acţiune continuată de moştenitorul acesteia P.C.) a dobândit, în indiviziune cu D.M. şi E.N., cota indiviză de 800 m.p. din suprafaţa de teren de 2.500 m.p.
Prin sentinţa civilă nr. 10291 din 3 august 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare, pârâtul din acel dosar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei (pârâtei din dosarul de faţă) D.E. terenul. Prin dispoziţia nr. 1465 din 21 mai 1999, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în proprietatea pârâtei D.E. terenul situat în Bucureşti, str. V., sector 2, în suprafaţă de 11.000 m.p., în baza sentinţei civile nr. 10291 din 3 august 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, iar prin procesul-verbal din data de 5 octombrie 1999 pârâta a fost pusă în posesie asupra acestui teren; asupra căruia şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară conform încheierii nr. 20260 din 15 august 2006.
S-a reţinut de către instanţa de apel că terenul în litigiu a fost preluat de stat în perioada comunistă, aşa cum rezultă din evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986, proprietate de stat, categorie de folosinţă „parcuri”, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor Administraţia Domeniului Public Sector 2.
Cu privire la identificarea terenului ce face obiectul acţiunii, Curtea de Apel a constatat că, în primă instanţă, a fost efectuată proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie de expert A.D., care nu a putut individualiza şi identifica acest teren întrucât suprafaţa de 800 m.p. nu a fost individualizată distinct în actul de vânzare-cumpărare şi nu a făcut obiectul unei partajări; astfel că, în baza dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., al efectului devolutiv al apelului şi la solicitarea apelantei-reclamante, Curtea a dispus efectuarea unei expertize specialitatea topografie, cu obiectivele stabilite prin încheierea din data de 23 martie 2012.
Prin raportul de expertiză efectuat în apel este dovedită cu certitudine identitatea dintre terenul revendicat de autoarea reclamantului P.C. şi terenul proprietatea pârâtei D.E., în sensul că primul face parte integrantă din terenul proprietatea pârâtei D.E.
În ceea ce priveşte reiterarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Curtea de Apel a constatat că intimata-pârâtă D.E. nu a apelat încheierea din data de 2 februarie 2011 prin care Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de fond pe acest aspect a intrat sub puterea lucrului judecat prin neapelare.
Cu privire la celelalte motive de apel, s-au reţinut următoarele:
Referitor la faptul că reclamanta trebuia să urmeze căile legale puse la dispoziţie de legile adoptate după decembrie 1989 pentru redobândirea dreptului de proprietate, instanţa de apel nu a reţinut critica apelantei reclamante, arătând că premisa susţinută de autoarea reclamantului prin cererea de chemare în judecată şi confirmată prin probele administrate în cauză, este aceea că terenul revendicat în procedura de drept comun de la pârâta D.E. a fost preluat de stat prin expropriere în anul 1986, în evidenţele de la acea vreme figurând ca proprietate de stat, categorie de folosinţă „parcuri”, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor Administraţia Domeniului Public Sector 2.
Cu privire la susţinerea apelantei potrivit căreia nu avea obligaţia de a urma cu prioritate calea prevăzută de legile speciale, întrucât acţiunea în revendicare de drept comun are prioritate, Curtea de Apel a arătat că această problemă de drept, a raportului dintre dreptul comun şi legea specială, a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, dezlegare ce este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Prin această decizie, instanţa supremă a statuat că acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale adoptate de legiuitor după anul 1989, de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară, era necesar ca apelantul şi autoarea acestuia să finalizeze procedura demarată în baza Legii nr. 18/1991.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
În aplicarea acestui text de lege, Curtea de Apel a constatat că autoarea apelantului-reclamant, P.E., a optat pentru calea prevăzută de Legea nr. 18/1991, formulând cererea înregistrată sub nr. 12796 din 20 martie 1991 la Subcomisia de aplicare a legilor fondului funciar din cadrul Primăriei Sectorului 2 (electa una via).
Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul-pârât a susţinut că, întrucât ambele părţi prezintă câte un titlu de proprietate, instanţa de fond trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate şi să constate că titlul său este mai preferabil.
Curtea a constatat că, în mod corect a reţinut Tribunalul că nu este în ipoteza comparării a două titlul viabile de proprietate, ci în situaţia în care reclamanta P.E. (a cărei calitate procesuală a fost continuată de fiul acesteia P.C.) nu mai are calitatea de proprietară, astfel că nu mai poate opune pârâtei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959; pe când titlul pârâtei este consfinţit de o hotărâre judecătorească, pusă în aplicare prin dispoziţia nr. 1465 din 21 mai 1999 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, şi intabulată în cartea funciară din data de 15 august 2006.
A cţiunea în revendicare, prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat, este o acţiune petitorie, în sensul că implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
S-a apreciat de către instanţa de apel că, pentru a avea câştig de cauză, era necesar a fi îndeplinită premisa admiterii cererii în revendicare, respectiv aceea ca reclamantul P.C. să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, în mod corect reţinând Tribunalul că autoarea reclamantului nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului. Curtea a înlăturat susţinerile apelantului conform cărora, dacă ar fi deţinut o astfel de hotărâre, procesul de faţă ar fi fost lipsit de obiect; deoarece instanţa de fond, în acord cu jurisprudenţa instanţei europene statuată prin hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României , nu a avut în vedere o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu tocmai cu pârâta din prezentul litigiu, ci acele hotărâri judecătoreşti care se pronunţau de instanţele de judecată în acţiunile în revendicare promovate de foştii proprietari împotriva unui organ al statului în temeiul legilor speciale de reparaţii adoptate după anul 1991. Or, în cauza de faţă, apelantul-reclamant nu a pretins şi dovedit faptul că a promovat o acţiune în restituire în temeiul legilor speciale de reparaţie adoptate după anul 1989, în contradictoriu cu deţinătorul imobilului de la acel moment.
Singurul demers întreprins de autoarea apelantului, P.E., respectiv cererea înregistrată sub nr. 12796 din 20 martie 1991 la Subcomisia de aplicare a legilor fondului funciar din cadrul Primăriei Sectorului 2, în baza Legii nr. 18/1991, este insuficient pentru a se constata că apelantul deţine un „bun actual” care ar putea fi supus comparaţiei de titluri cu titlul exhibat de pârâtă, respectiv cu sentinţa civilă nr. 10291/1999 a Judecătoriei sectorului 2.
Curtea a constatat că, în mod corect a reţinut Tribunalul că autoarea apelantului-reclamant nu putea opune pârâtei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4473/126 din 2 decembrie 1959, deoarece aceasta a pierdut dreptul de proprietate prin preluarea din anul 1986, cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către România prin Legea nr. 30/1994, astfel că, ratione temporis, protecţia oferită de Convenţie nu se întinde asupra actului preluării.
Dreptul de proprietate al autoarei apelantului-reclamant nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenţiei, astfel încât nu se poate discuta despre existenţa unui bun al acestuia, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Curtea Europeană a subliniat în numeroase cauze că art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Prinţul Hans Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Malhous c. Republicii Cehe, Gratzicer et Gratzicenova c. Republicii Cehe, Drăculeţ c. României, Moşteanu şi alţii c. României, cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaş 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002).
Prin urmare, aplicând principiile degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care sunt direct aplicabile în dreptul intern şi au o valoare interpretativă constituţională şi forţă supra-legislativă, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie, Curtea de Apel a constatat că încălcarea dreptului de proprietate al autoarei apelantului-reclamant s-a realizat în perioada comunistă, anterior momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, cu consecinţa că apelantul-reclamant nu poate pretinde un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea Europeană acestei noţiuni, cu consecinţa că acţiunea în revendicare de drept comun a fost în mod corect respinsă de tribunal.
Deşi apelul nu cuprinde critici în privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere privind ieşirea din indiviziune, faţă de soluţia de respingere a capătului de cerere privind revendicarea, în mod corect a fost respins de Tribunal şi capătul de cerere subsidiar, privind ieşirea din indiviziune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul P.C., invocând disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente, dezvoltate în ordinea în care au fost reţinute de instanţa de apel:
I. Concursul dintre dreptul comun şi legea specială.
Instanţa de apel a susţinut eronat, în prezentul dosar, existenţa unui concurs între legea specială (Legea nr. 18/1991) şi dreptul comun (C. civ.), deoarece Legea nr. 18/1991 reglementează acele situaţii în care se solicită restituirea unui teren aflat în posesia organelor administraţiei locale sau a altor instituţii publice.
În cazul de faţă revendică un teren aflat în posesia unei persoane fizice şi, prin urmare, se află în imposibilitatea obţinerii unei decizii administrative.
Ar fi fost un concurs între legea specială şi dreptul comun situaţia în care se îndrepta împotriva autorităţii administrativ teritoriale printr-o acţiune întemeiată pe codul civil, dar nu este cazul.
Arată că cererea depusă în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 pentru retrocedarea terenului (cu destinaţie agricolă la momentul preluării), nu i-a fost soluţionată niciodată.
În 2006 a formulat o cerere privind stadiul dosarului şi i s-a cerut să depună o serie de acte, printre care şi situaţia juridică a terenului. De la Primăria Municipiului Bucureşti, a primit răspunsul cu nr. 596188/1219 din 16 februarie 2007, conform căruia „(...) s-a restituit în proprietatea doamnei D.E. terenul cu adresa str. V., sector 2, în suprafaţă de 11.000 m.p., ce include şi terenul ce face obiectul solicitării dvs (...)”.
Faţă de acest răspuns era evident că terenul nu mai era „în proprietatea organelor administrativ teritoriale”, care, implicit, nu i-l mai puteau restitui în natură.
În aceste condiţii nu mai avea sens să insiste pentru obţinerea unei decizii administrative de despăgubire în natură, deoarece o asemenea decizie era imposibilă în mod obiectiv.
Toate legile privind retrocedarea imobilelor preluate abuziv acordă preferinţă retrocedării terenului în natură, pe vechiul amplasament, faţă de acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în repetate rânduri că despăgubirile acordate prin echivalent nu sunt echitabile şi chiar Statul Român a fost obligat să identifice o modalitate echitabilă de despăgubire a foştilor proprietari, lucru pe care nu l-a făcut nici până în prezent.
Singura cale logică şi legală de urmat era să formuleze prezenta acţiune şi să solicite compararea titlurilor, o acţiune întemeiată pe legea specială fiind imposibil de promovat.
II. Compararea de titluri.
Consideră că instanţa de apel face o greşită interpretare a legii când consideră că nu mai are calitatea de proprietar, întrucat titlul său de proprietate nu a fost niciodată anulat. A pierdut posesia terenului, dar nu şi dreptul de proprietate. Instanţa nu a arătat niciodată care este actul prin care i s-a anulat/revocat/pierdut dreptul de proprietate.
Instanţa face o gravă confuzie între dreptul său de proprietate asupra terenului şi situaţia de fapt a pierderii posesiei în favoarea statului. Statul nu a avut niciun drept de proprietate asupra acestui teren. Nu a fost emis niciun act normativ de preluare sau expropriere, iar statul nu a fost niciodată înscris în formele de publicitate imobiliară deschise pentru arest teren.
Prin urmare se află în situaţia în care ambele părţi invocă un titlu de proprietate valabil, iar instanţa a fost solicitată să se pronunţe în sensul preferinţei unuia dintre acestea.
În ceea ce priveşte necesitatea existenţei unei hotărâri anterioare care să confirme dreptul său de proprietate, o asemenea susţinere i se pare complet eronată, având în vedere că, nici în cadrul procedurii administrative, nici în faţa instanţei nu este necesară prezentarea unei alte hotărâri privind recunoaşterea dreptului de proprietate.
Atât comisiile speciale de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât şi instanţele de judecată se pronunţă asupra dreptului de proprietate pe baza titlurilor vechi de proprietate, analizând valabilitatea acestora.
Susţine ca titlul său de proprietate este valabil şi este preferabil titlului pârâtei D.E. pentru următoarele motive:
1. Titlul original al părţilor provine de la aceeaşi persoană, al reclamantului de la C.G., care, la rândul său, l-a cumpărat de la P.E.C. Pârâta D.E. a solicitat retrocedarea terenului în calitate de moştenitoare a aceleiaşi P.E.C. Luând în considerare faptul că, deşi au acelaşi autor, titlul său este din anul 1959, iar titlul pârâtei este din anul 1999, este evident că titlul său de proprietate este preferabil titlului pârâtei.
2. Titlul pârâtei a fost obţinut în mod incorect, ascunzând faptul că autoarea sa vânduse, anterior preluării de către stat, suprafaţa de 2.500 m.p. În acest fel pârâta a obţinut aproape 12.000 m.p. de teren faţă de 7.500 m.p., suprafaţa la care ar fi fost îndreptăţită, potrivit actelor de proprietate.
3. Titlul pârâtei provine de la un neproprietar.
Decizia invocată de pârâtă ca şi titlu de proprietate provine de la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, respectiv de la o autoritate administrativ teritorială a Statului Român. Totuşi, imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât nu a intrat niciodată în mod valabil în proprietatea statului.
Daca s-ar considera că autorul pârâtei este Comisia locală de fond funciar, care nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra terenului, în vreme ce autoarea sa a cumpărat terenul în mod valabil, şi prin urmare titlurile ar proveni de la autori diferiţi, se observă ca titlul autoarei sale este preferabil titlului statului şi, implicit titlul său este preferabil titlului pârâtei.
III. Ieşirea din indiviziune.
În ceea ce priveşte ieşirea din indiviziune solicită omologarea raportului de expertiză, întrucât, în acest mod, toate loturile au ieşire la calea de acces, respectiv str. V.; frontul stradal al fiecărui lot are o lungime suficientă pentru a permite obţinerea autorizaţiei de construire; niciun lot nu necesită acordarea unei servituţi de trecere; loturile au forme care permite folosirea acestora integral, respectiv nu cuprind suprafeţe cu dimensiuni prea mici pentru a permite construcţii.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin motivele de recurs deduse judecăţii, recurentul-reclamant critică modalitatea de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a deciziei nr. 33/2008, concluzionând că în mod greşit nu s-a procedat la compararea clasică de titluri specifică acţiunii în revendicare de drept comun şi că s-a dat eficienţă unei legi speciale, deşi nu exista, în fapt, un concurs între dreptul comun şi legea specială.
Înalta Curte reţine însă existenţa, în speţă, a unui conflict între legea generală şi cea specială şi că, în mod corect, instanţele de fond au apreciat, faţă de data introducerii acţiunii, 26 februarie 2007, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care soluţionează acest conflict de legi în favoarea legii speciale.
Astfel, prin decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, s-a stabilit împrejurarea că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, poate fi soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legilor speciale de reparaţie care prevăd în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.
În soluţionarea acţiunii, atunci când ambele părţi exhibă titluri de proprietate, trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual, în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Deşi recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a putut indica actul normativ de preluare, situaţia de fapt a preluării terenului în anul 1960 de către stat este necontestată, fiind confirmat de instituţiile administrative că terenul se află în administraţia Administraţiei Domeniului Public Sector 2, categoria de folosinţă „parcuri”, astfel că acest imobil intră în sfera de aplicare a legilor speciale.
Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, instanţa de apel în mod corect a reţinut că reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu sau o decizie de recunoaştere şi restituire emisă de un organ administrativ, astfel încât nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.
În consecinţă, decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă, în condiţiile în care intimata pârâtă deţine bunul în baza unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 10291 din 3 august 1999 a Judecătoriei sectorului 2) prin care i s-a constatat dreptul de proprietate asupra bunului şi a unei decizii administrative a Primarului General al Municipiului Bucureşti de predare a acestuia în posesie (nr. 1465 din 21 mai 1999).
Pe de altă parte, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat restituirea în natură a bunului în temeiul dreptului comun, instanţei de apel nu-i revenea obligaţia de a aprecia asupra efectivităţii căii prevăzute de legea specială, contestată de reclamant, întrucât nu se poate invoca ineficienţa unei legi, atâta timp cât nu a fost epuizată calea prevăzută de acea lege.
Recurentul reclamant îşi invocă practic propria culpă, a sa şi a autoarei sale, constând în faptul că nu s-a preocupat în a epuiza calea legilor speciale de reparaţie sau a-şi proba prioritatea titlului său în raport cu cel al statului care a preluat abuziv acest imobil.
În ceea ce priveşte operaţiunea propriu-zisă de comparare de titluri, soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care corect a procedat, în cauză, instanţa de apel.
Prin urmare, corect instanţele de fond nu au trecut în mod concret la compararea efectivă de titluri, respectiv între cel provenind de la fostul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp, şi cel provenind de la un proprietar anterior dar care şi-a consolidat dreptul pe cale jurisdicţională şi administrativă, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, recurentul reclamant nu a reuşit să facă dovada că, la data promovării acţiunii, avea un „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, după cum s-a arătat, faptul că autoarea recurentului reclamant s-a adresat organelor administrative pe calea Legii nr. 18/1991 nu o îndreptăţeşte pe aceasta să se prevaleze de titlul de proprietate deţinut anterior preluării într-o acţiune de drept comun, având în vedere faptul că, optând deja pentru o lege specială, trebuia să continue acest demers în vederea finalizării lui. De asemenea, aceasta nu s-a adresat, anterior apariţiei legii cadru speciale de reparaţie, cu o acţiune împotriva statului în vederea consolidării titlului său de proprietate în raport cu deţinătorul ulterior al terenului.
Nici la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 autoarea recurentului nu a făcut vreun demers în baza acestei legi pentru a obţine restituirea în natură a imobilului, cu atât mai mult cu cât regimul juridic aplicabil imobilului era echivoc. Astfel, Comisia de fond funciar a considerat dosarul solicitării incomplet, punând în vedere fostului proprietar să depună la dosarul cauzei înscrisuri suplimentare pentru a face dovada că imobilul face obiectul Legii nr. 18/1991.
Exhibării actuale a vechiului titlu de proprietate i se opune o hotărâre judecătorească ce obligă statul, prin organul administraţiei publice locale, să restituie toată suprafaţa de teren deţinută de autorul comun al părţilor, moştenitoarei acestuia. Or, dat fiind inexistenţa unor demersuri coerente cu privire la recunoaşterea calităţii de proprietar în baza vechiului titlu de proprietate, recurentul nu se mai poate prevala de acel înscris pentru a înlătura prezumţia de proprietate în favoarea pârâtei ce izvorăşte dintr-o hotărâre judecătorească şi un act administrativ de retrocedare emis în executarea acestei hotărârii.
În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului, instanţele de fond au soluţionat corect conflictul dintre dreptul comun şi legile speciale de reparaţie, în favoarea celor din urmă, constatând că fosta proprietară nu a epuizat calea acestora şi, de asemenea, nu au mai procedat la compararea de titluri pe calea dreptului comun în condiţiile în care, conform interpretării constante a legislaţiei în vigoare, inclusiv prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentul nu se poate prevala de un bun actual de natura a-i permite să pretindă restituirea posesiei din mâinile unei terţe persoane, în procesul de comparare de titluri chiar provenind de la un autor comun.
În ceea ce priveşte ieşirea din indiviziune, aceasta având un caracter subsidiar recunoaşterii dreptului de proprietate, faţă de soluţia de respingere a capătului principal, nu se mai pune problema analizării susţinerilor dezvoltate cu privire la acest capăt de cerere.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că în cauză instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a legii, nefiind incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 73/A din 01 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4937/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4945/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
