ICCJ. Decizia nr. 4946/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4946/2013
Dosar nr. 13473/118/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 19 octombrie 2011, reclamanţii Z.I. şi Z.E. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru exproprierea terenului situat în Medgidia în suprafaţă de 3.598 m.p., parcela A X/1/7/1, şi anularea parţială a hotărârii nr. 65 din 09 noiembrie 2010 cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, susţinând că preţul pentru teren în zonă este de 20 euro/m.p.
La 29 noiembrie 2011, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi menţinerea cuantumul despăgubirilor, fiind conforme cu realitatea, raportul de evaluare valorificând principalele caracteristici ale imobilului expropriat.
În şedinţa publică din 29 noiembrie 2011, instanţa, din oficiu, a invocat din oficiu excepţia tardivităţii acţiunii în raport de data comunicării hotărârii de expropriere.
Prin sentinţa civilă nr. 211 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Constanţa a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea în consecinţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, p otrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Prima instanţă a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, această lege nefiind în vigoare la data emiterii hotărârii, iar legea civilă nu retroactivează potrivit art. 6 alin. (1) C. civ.; Legea nr. 255/2010 ar fi putut fi aplicată numai în condiţiile în care hotărârea contestată ar fi fost emisă în baza acestei legi, însă, în speţă, hotărârea este emisă la data de 09 octombrie 2010, în baza Legii nr. 198/2004 , în vigoare la acea dată .
Tribunalul a mai arătat că, din dovada de comunicare depusă la dosar, rezultă că hotărârea a fost comunicată reclamanţilor la data de 24 ianuarie 2011, iar acţiunea a fost depusă la data de 19 octombrie 2011, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii, prin care au criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că prima instanţă nu a avut în vedere că, potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor prevăzute de art. 8, precum şi orice altă persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani sau în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.
În critica sentinţei recurate, s-a mai arătat, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că prima instanţa nu a luat în considerare că pe rolul aceleiaşi instanţe, o contestaţie similară a fost înregistrată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, sub nr. 2172/118/2011, prin care a fost chemată în judecată Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în nume propriu. În acest dosar reclamanţii au renunţat la judecată dar nu şi la dreptul fondului, de aceea este excesivă maniera instanţei de judecată în interpretarea unor norme de procedură relativ noi care a exacerbat funcţia sancţionatoare a decăderii, în condiţiile în care, din punct de vedere procesual, partea a fost activă şi de bună-credinţă, formulând prima contestaţie în termenul legal.
În opinia recurenţilor, la data emiterii hotărârii de către pârâtă - dar comunicată reclamanţilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 - legislaţia în domeniu cuprindea o normă de procedură, respectiv art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 198/2004; deşi în dispozitivul sentinţei pronunţate de instanţa de fond se prevede că aceasta se atacă cu recurs, reclamanţii apreciază că este apel, sens în care învederează instanţei că motivele menţionate mai sus se supun şi dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ. cu privire la apel, cu consecinţa admiterii apelului, desfiinţării sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca fiind nelegală, şi trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea administrării probatoriilor.
Prin încheierea din 29 mai 2012, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., a calificat cale de atac exercitată de reclamanţi ca fiind apelul.
Prin decizia nr. 77/C din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanţi pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea înregistrată la 19 octombrie 2011, reclamanţii au solicitat „stabilirea cuantumului justelor despăgubiri” pentru exproprierea parcelei A X/1/7/1 şi anularea hotărârii nr. 65 din 09 noiembrie 2010 privitoare la cuantumul despăgubirii cuvenite lor.
Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 65 din 09 noiembrie 2010, Comisia de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localităţii Medgidia a stabilit că numiţii Z.E. şi Z.I. sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în sumă de 25.750 RON reprezentând contravaloarea suprafeţei de 3.698 m.p. teren, parcela A X/1/7/1, expropriat pentru realizarea lucrării de utilitate publică „Autostrada Bucureşti-Constanţa, Tronsonul 6, Cernavodă-Constanţa”.
În tot cuprinsul acestei hotărâri s-a evidenţiat că această Comisie lucrează în temeiul Legii nr. 198/2004: competenţele Comisiei sunt cele stabilite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, condiţiile de calcul a despăgubirilor sunt cele prevăzute de art. 5 alin. (8) din lege şi de art. 5 alin. (22) din Normele metodologice (H.G. nr. 434/2009).
Referitor la termenul de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, art. 8 al documentului analizat stipulează că „în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, hotărârea poate fi atacată în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată sau în termen de 30 de zile de la data la care a fost comunicată hotărârea Comisiei, la Tribunalul Constanţa”.
Într-adevăr, art. 9 al Legii nr. 198/2004 (abrogată prin art. 35 din Legea nr. 255/2010, în vigoare la 23 decembrie 2010) avea următorul conţinut: expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii; în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii.
Se observă că alin. (1) şi (2) ale art. 9 citat fac o primă distincţie în funcţie de „comunicarea hotărârii” [alin. (1)] şi „hotărârea nu a fost comunicată”.
Aceasta pentru că, potrivit art. 7 din Legea nr. 198/2004, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condiţiile prevăzute la art. 5 şi 6 se comunică solicitantului, precum şi celorlalţi titulari ori, după caz, titulari aparenţi, se afişează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat şi în extras, pe pagina proprie de internet a expropriatorului.
S-a apreciat de către instanţa de apel că analiza comparată a primelor două alin. ale art. 9 ar mai impune o deosebire: alin. (1) vorbeşte despre dreptul „expropriatului” de a contesta cuantumul despăgubirii, iar alin. (2) despre posibilitatea „oricărei persoane care se consideră îndreptăţită la despăgubiri” de a se adresa instanţei competente; deosebirea este justificată de împrejurarea că expropriatului i se comunică hotărârea de stabilire a despăgubirilor, în timp ce oricăror alte persoane care s-ar considera păgubite, altele decât titularii unor drepturi reale, cunoscute Comisiei, fiind prin ipoteză neştiute, nu li se poate comunica hotărârea, astfel încât, pentru acestea, funcţionează situaţia afişării hotărârii.
Dată fiind formularea generală a alin. (2) („orice persoană îndreptăţită la despăgubiri”), se apreciază că şi expropriatul, căruia, din orice motive, inclusiv unele imputabile expropriatorului nu i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a despăgubirilor, are dreptul de a formula acţiune în termen de 3 ani de la data afişării acestei hotărâri.
În cauza de faţă, după cum reiese din dovezile de comunicare aflate la dosarul cauzei (dosar tribunal), hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost comunicată expropriaţilor care au primit-o la 24 ianuarie 2011 (şi care nu au contestat în nici un fel realitatea reieşind din aceste înscrisuri).
În aceste condiţii, cu argumentul „ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex”, faţă de împrejurarea că hotărârea nr. 65 din 09 noiembrie 2010 a fost comunicată expropriaţilor la 24 ianuarie 2011, pentru aceştia sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 9 şi nu cele ale alin. (2) a cărui ipoteză este „hotărârea nu a fost comunicată”; rezultă deci că, pentru reclamanţii Z.I. şi Z.E., termenul de 30 de zile pentru contestarea cuantumului despăgubiri prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 expira, cu aplicarea art. 101 alin. (1) C. proc. civ., la 24 februarie 2011.
Curtea a respins argumentaţia apelanţilor referitoare la incidenţa art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 sau a art. 2527 din Noul C. civ. – care au creat posibilitatea atacării în justiţie a hotărârii de stabilire a despăgubirilor în termen de 3 ani – fiind evident că aceste acte normative nu puteau modifica o situaţie juridică creată în baza unei legi speciale, fie ea şi abrogată.
Într-adevăr, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii.
Legea nr. 255/2010 – publicată în M. Of. nr. 833/20.12.2010 şi în vigoare conform art. 78 alin. (2) din Constituţia României şi art. 11 din Legea nr. 24/2000, de la 24 decembrie 2010 – abroga prin art. 35, printre alte acte normative, şi Legea nr. 198/2004.
Dar, în materia efectelor în timp a legii civile, se aplică principiul conţinut de art. 15 alin. (1) din Constituţie, potrivit cu care: „legea dispune numai pentru viitor”.
S-a apreciat de către instanţa de apel că argumente care ţin de stabilirea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării norme şi, în special, de raţiunea prezenţei normei juridice în viaţa socială au impus principiul neretroactivităţii legii, ceea ce sintetic înseamnă că legea produce efecte la momentul intrării sale în vigoare (este activă) acţionează doar pentru viitor, nu îşi întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării în vigoare (nu este retroactivă) şi nici după acest moment (nu este ultraactivă).
Aşa cum legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atât timp cât aceasta nu este prescrisă de o normă juridică, tot astfel anumite raporturi juridice ce s-au finalizat în trecut, în baza unor prevederi legale, nu pot fi desfiinţate pentru motivul că legiuitorul a dat o nouă reglementare juridică acelor relaţii sociale.
Regula efectelor în timp a legii civile sintetizată în principiul tempus regit actum, în funcţie de momentul ivirii unei anume situaţii juridice, impune anumite distincţii rezultând din valorificarea momentului constituirii modificării ori stingerii unui raport juridic concret.
Doctrina a stabilit că o lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa: a) fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, determină naşterea, modificarea ori sting o situaţie juridică; b) efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată.
Aparţin deci trecutului - şi vor scăpa aplicării legii noi - faptele constitutive, modificatoare ori extinctive ale situaţiei juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi efectele produse până la acest moment (facta praeterita).
Legea nouă se va aplica - fără a fi considerată retroactivă - situaţiilor juridice în curs de formare, transformare ori stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia) şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura).
S-a reţinut că raportul juridic în urma căruia s-a născut dreptul la despăgubire era definitiv stabilit din perspectiva hotărârii nr. 65/2010 şi a actului normativ în baza căruia a fost emis; este ilogic a se pretinde că unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi să i se aplice termenul de contestare prevăzut de legea nouă.
Este adevărat că, aparent, ar fi în conflict două principii: principiul activităţii legii noi (Legea nr. 255/2010) şi principiul interzicerii ultractivităţii legii vechi (Legea nr. 198/2004).
Numai că, astfel cum s-a arătat anterior, acţiunea în timp a legii este guvernată de regula tempus regit actum şi de tripla distincţie: 1. faptele constitutive, modificatoare ori extinctive ale situaţiei juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi; 2. efectele produse situaţiilor juridice în curs de formare, transformare ori stingere la data intrării ei în vigoare şi 3. efectele viitoare ale situaţiilor juridice trecute.
Or, cum hotărârea nr. 65/2010 a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2010 absolut toate efectele ei – inclusiv posibilitatea atacării în instanţă a cuantumului despăgubirii – vor fi reglementate de prevederile acestui act normativ.
Aceleaşi reguli sunt conţinute de Noul C. civ. (în vigoare de la 01 octombrie 2011), care, sintetizând anumite concluzii ale doctrinei, a stabilit că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, fără a avea putere retroactivă; actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor (art. 6 din Noul C. civ.).
Cu referire directă la decădere (sancţiune reglementată de art. 9 din Legea nr. 198/2004) art. 6 alin. (4) a statuat expres că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Or, şi acest argument, a apreciat instanţa de apel, impune concluzia că, în mod just, prima instanţă a verificat problema tardivităţii din perspectiva unor dispoziţii legale a căror aplicabilitate a fost corect stabilită.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru următoarele aspecte:
Tribunalul Constanţa a admis excepţia tardivităţii invocată din oficiu şi a respins cererea ca fiind tardivă întrucât nu au fost respectate prevederile art. 9. alin. (1) din Legea nr. 198/2004, fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii.
Acelaşi punct de vedere a fost menţinut şi de instanţa de apel, chiar dacă reţine că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 65/2010 a fost comunicată la data de 24 ianuarie 2011, iar termenul de contestare ar fi fost de 30 de zile respectiv pană la 24 februarie 2011, dată la care intrase în vigoare Legea nr. 255/2010 care prin art. 35 a abrogat Legea nr. 198/2004.
Precizează recurenţii că Legea nr. 255/2010, legea specială a exproprierilor nu are nicio legătură cu art. 2527 din Noul C. civ. care conţine dispoziţii cu privire la dreptul la acţiune în materia asigurărilor.
Din punctul de vedere al Curţii de Apel Constanta, aşa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 77/C, exproprierile se pot judeca şi după legea abrogată, în speţă Legea nr. 198/2004.
Potrivit disp. art. 15 alin. (1) din Constituţia României „legea dispune numai pentru viitor”, sens în care Legea nr. 255/2010 producea efecte de la data de 23 decembrie 2010 înainte de comunicarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 65/2010 comunicată recurenţilor în data de 24 ianuarie 2011.
Instanţa de apel ar fi trebuit să observe că Legea specială nr. 255/2010 a abrogat în data de 23 decembrie 2010 prin art. 35 Legea nr. 198/2004 anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., respectiv disp. art. 6 alin. (4) la care face referire instanţa de apel.
Chiar dacă contestaţia a fost formulată pe data de 19 octombrie 2011, dată la care intrase în vigoare Noul C. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere termenul general de prescripţie prevăzut de Legea nr. 255/2010.
Susţin recurenţii că, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, nu au avut în vedere că, potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 3 ani (ori recurenţii nu au fost de acord cu despăgubirea stabilită de către comisia din care face parte pârâta).
În speţă, reclamanţii au atacat în justiţie hotărârea Comisiei de stabilire a despăgubirilor nr. 65 din 09 noiembrie 2010. Hotărârea contestată a fost comunicată la data de 24 ianuarie 2011 (după ce a intrat în vigoare Legea nr. 255/2010 respectiv în 23 decembrie 2010) actuala contestaţie a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 19 octombrie 2011.
La data de 23 decembrie 2010, Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin art. 35 din Legea nr. 255/2010 care a intrat in vigoare la data de 23 decembrie 2010.
Critică recurenţii, potrivit disp.art. 304 pct. 8 C. proc. civ., şi faptul că, instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au luat în considerare pe rolul aceleiaşi instanţe o contestaţie similară, înregistrată în termenul de 30 zile prevăzut de Legea nr. 198/2004, sub nr. 2172/118/2011, prin care a fost chemată în judecată Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în nume propriu, în acest dosar reclamanţii au renunţat la judecată, dar nu şi la dreptul fondului. Susţin că partea a fost de bună credinţă, formulând prima contestaţie în termenul legal prevăzut de Legea nr. 198/2004, chiar dacă această lege a fost abrogată în data de 23 decembrie 2010, şi nu mai este obligatoriu ca hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor să fie contestată în termenul de 30 de zile.
Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restrângă accesul individului la instanţă într-un mod în care dreptul acestuia este afectat în mod substanţial. Dreptul de acces la justiţie sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenţie numai dacă urmăresc un scop legitim şi există raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (secţia a V-a, hotărârea din 15 mai 2008 privind cererea nr. 24201/03, Faltejsek).
Instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că dreptul pecuniar aI reclamanţilor s-a născut în momentul în care s-a emis H.G. nr. 415/2010, iar sumele pe care reclamanţii le contestă nu au fost consemnate la dispoziţia proprietarilor nici până în prezent aşa cum prevede H.G. nr. 415/2010 şi hotărârea de despăgubire nr. 65 din 09 noiembrie 2010 comunicată reclamanţilor în data de 24 octombrie 2011. Sumele individuale aferente despăgubirilor sunt în prezent în conturile Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA din data de 28 mai 2010, conform disp. art. 4 din H.G. nr. 115/2010. Conform hotărârii de despăgubire nr. 65 din 09 noiembrie 2010 suma de bani acordată cu titlu de despăgubire trebuia consemnată în termen de 90 de zile de la data emiterii acestei hotărârii, respective 09 februarie 2011 pe numele reclamanţilor.
Dreptul de a contesta cuantumul despăgubirilor al reclamanţilor este opozabil de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor respective data de 24 ianuarie 2011. Din data de 24 ianuarie 2011 hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor intră sub incidenţa Legii nr. 255/2010 în care termenul general de prescripţie este de 3 ani de la momentul în care reclamanţii pot contesta cuantumul despăgubirii.
Sens în care, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au analizat dispoziţiile legale menţionate şi potrivit disp. art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., au pronunţat o hotărâre nelegală cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Modalitatea de legiferare prin norme de trimitere la dreptul comun în materia exproprierii, aşa cum au fost ele reglementate prin Legea nr. 33/1994 a fost menţinută şi de Legea nr. 255/2010, lege care a abrogat Legea nr. 198/2004 la data de 23 decembrie 2010.
Din analiza normelor legale care reglementează procedura de expropriere, respectiv art. 9 alin. (4) şi art. 22. alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2010 reiese că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiţie suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziţia expropriatului sumele aferente despăgubirii. Prin această modalitate de reglementare sunt respectate imperativele constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3) din Constituţie, ca despăgubirea să fie prealabilă exproprierii.
În consecinţă, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, prin admiterea excepţiei tardivităţii invocată din oficiu, nu au cercetat fondul dreptului dedus judecaţii.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii nu au dezvoltat critici ce ar fi putut fi încadrate în acest caz de nelegalitate a hotărârii, întrucât nu au învederat aspecte ce ţin de motivarea contradictorie sau nemotivarea deciziei recurate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost subsumat criticii referitoare la faptul că instanţele de fond nu au avut în vedere că reclamanţii au promovat în termen o altă contestaţie la hotărârea de stabilire a despăgubirilor, la judecata căreia au renunţat, acesta fiind actul juridic dedus judecăţii ale cărui efecte au fost greşit interpretate de instanţa de apel. Înalta Curte apreciază că această împrejurare este lipsită de relevanţă juridică în prezenta cauză întrucât promovarea unei contestaţii anterioare nu are ca efect repunerea în termenul de contestare în litigiul pendinte, astfel că instanţa de apel a interpretat corect ineficacitatea juridică a contestaţiei anterioare, care, faţă de actul de dispoziţie al contestatorilor de renunţare la judecata ei, nu poate fi considerată ca având o relaţie de conexitate cu actul juridic dedus prezentei judecăţi.
Criticile recurenţilor reclamanţi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel care nu a considerat ca fiind incidente în speţă dispoziţiile Legii nr. 255/2010, în vigoare a data promovării contestaţiei pendinte, ci a făcut aplicarea Legii nr. 198/2004 care instituie un termen mai restrictiv de contestare a cuantumului despăgubirilor şi anume de 30 de zile, faţă de cel de 3 ani reglementat de legea nouă.
Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa acestui motiv de recurs în condiţiile în care instanţa de apel a dat, în mod judicios, eficienţă principiului neretroactivităţii legii civile atunci când a considerat că litigiul este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 198/2004.
Astfel, legea aplicabilă situaţiei juridice dedusă judecăţii este cea sub imperiul căreia a fost emisă hotărârea contestată, care a constituit izvorul raportului juridic obligaţional aflat în litigiu.
La data emiterii acestei hotărâri, 9 noiembrie 2010, era în vigoare Legea nr. 198/2004 care prevedea un termen de contestare special pentru persoanele vizate de procedura exproprierii, beneficiari ai despăgubirii de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Doar pentru terţii ce ar putea justifica un interes, termenul de contestare era de 3 ani de la emiterea hotărârii.
Reclamanţii sunt incluşi în sfera primei categorii de persoane, fiind creditorii sumelor acordate cu titlu de despăgubire, al căror cuantum l-au contestat, persoane nominalizate expres în hotărârea de acordare a despăgubirilor.
Deşi hotărârea le-a fost comunicată la data de 24 ianuarie 2011, aceştia au formulat contestaţie cu mult peste termenul legal, respectiv la 19 octombrie 2011.
Legea nr. 255/2010, pe care recurenţii o pretind aplicabilă şi care prevede un termen mai larg de contestare a hotărârii, de 3 ani, pentru toate persoanele interesate, fără distincţii, a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010, după emiterea hotărârii. Chiar dacă la acea dată hotărărea fusese emisă dar nu comunicată, ea şi-a produs efecte chiar la momentul emiterii, efecte guvernate de legea în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 198/2004.
În lipsa unei norme tranzitorii speciale care să reglementeze pe plan substanţial o posibilă aplicare a noii legi şi în ceea ce priveşte procedurile aflate în curs de derulare, în faza litigioasă, dreptul comun interzice aplicarea retroactivă a legii noi situaţiilor juridice constituite şi ale căror efecte au fost epuizate anterior intrării în vigoare a legii (facta praeterita).
Prin urmare, nu pot fi reţinute aserţiunile reclamanţilor în sensul că instanţa de apel a procedat la aplicarea ultraactivă a unei legi abrogate la momentul învestirii instanţei, întrucât nu acesta este reperul temporal după care se identifică legea aplicabilă, ci momentul emiterii deciziei contestate.
În ceea ce priveşte menţionarea de către instanţa de apel a disp. art. 2527 din Noul C. civ., aceasta reprezintă o eroare materială, fără relevanţă în pronunţarea soluţiei asupra raportului juridic dedus judecăţii.
Pe de alta parte, dat fiind faptul ca acţiunea pendinte a fost înregistrată pe rolul instanţei după intrarea în vigoare a Noului C. civ., instanţa de apel s-a referit şi la soluţia legislativă adoptată de legiuitorul dreptului comun (art. 6 din Noul C. civ.) în ceea ce priveste aplicarea în timp a normelor referitoare la prescripţia şi decăderea dreptului la acţiune prin raportarea la principiul neretroactivităţii legii civile, concluzia fiind aceeaşi în legătură cu inaplicabilitatea Legii nr. 255/2010.
Nu va fi reţinută nici critica referitoare la faptul că stabilirea unui termen pentru declanşarea procedurii judiciare ar fi de natură să restrângă accesul individului la instanţă într-un mod în care dreptul acestuia este afectat în mod substanţial, întrucât, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este considerat restricţionat atunci când statele impun anumite termene sau condiţii de exercitare a acestuia, cu condiţia să nu afecteze însăşi substanţa dreptului a cărei protecţie se solicită. Or, în speţă, recurenţii reclamanţi îşi invocă propria culpă constând în aceea ca au nesocotit procedura specială în cadrul căreia puteau contesta hotărârea Comisiei de acordare a despăgubirilor, supunând-o controlului jurisdicţional al instanţei, procedură pe care statul este îndreptăţit să o instituie întrucât intră în marja de apreciere privind politica judiciară.
Împrejurarea menţionată în recurs în sensul că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiţie suspensivă, ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziţia expropriatului sumele aferente despăgubirii, nu poate fi controlului judiciar în prezenta cauză, întrucât vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii, fond ce nu poate fi analizat, în condiţiile în care, efectul admiterii excepţiei de tardivitate a formulării contestaţiei este decăderea reclamanţilor din dreptul de a supune unei proceduri jurisdicţionale nemulţumirea rezultată din raportul juridic de drept substanţial dintre expropriat şi expropriator.
Faţă de aceste considerente, reţinând că instanţa de apel a soluţionat excepţia de tardivitate cu corecta aplicare şi interpretare a legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Z.I. şi Z.E. împotriva deciziei nr. 77/C din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4945/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4948/2013. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
