ICCJ. Decizia nr. 4974/2013. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare, anulare act, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4974/2013
Dosar nr. 12503/3/2009
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1727 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12503/3/2009, au fost respinse, ca inadmisibile, primele trei capete de cerere ale acţiunii formulate de reclamantul I.V.N. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata echivalentului lipsei de folosinţă a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunţării hotărârii, aşa cum a fost precizat.
Pentru a hotărî astfel, a nalizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a constatat că, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a solicitat: (1) să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 185 m.p. şi construcţie, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 şi Decretul nr. 6/1984, conform art. 2 al Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998; (2) să se constate dreptul reclamantului asupra unui „bun” şi a existentei speranţei legitime în restituirea proprietăţii în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a incidenţei acestui articol şi priorităţii normei raportat la Legea nr. 10/2001 şi art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) Constituţia României; (3) obligarea pârâtelor la plata unei indemnizaţii de despăgubiri echivalente valorii de piaţă a imobilului, precum şi de dobânzi la acestă sumă de la data pronunţării până la data executării plăţii; (4) obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de folosinţă a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunţării hotărârii.
Primele trei capete de cerere au fost respinse ca inadmisibile pentru motivele reţinute în considerentele încheierii de şedinţă din data de 02 iunie 2009.
Referitor la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de folosinţă a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunţării hotărârii, Tribunalul l-a apreciat ca fiind neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Imobilul pentru care se solicită despăgubiri compus din terenul în suprafaţă de 185 m.p. şi construcţie subsol, parter şi două etaje cu o suprafaţă desfăşurată de 564 m.p. a aparţinut autorilor reclamantului, defuncţii B.Ş. şi B.A.
Reclamantul este moştenitor testamentar cu titlul universal al defunctei I.P.P.A., care la rândul ei este moştenitoare a defuncţilor B., iar imobilul pentru care solicită despăgubiri a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950.
Prin dispoziţia nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus menţionat situat în Bucureşti, sector 5, în favoarea reclamantului.
În consecinţă, nu se justifică acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă de la data preluării imobilului şi până în prezent având în vedere că reclamantului i s-a recunoscut dreptul la măsurile reparatorii prin emiterea dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2008, despăgubiri ce vor fi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, la valoarea de piaţă actuală potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Pe de altă parte nu se justifică acordarea de despăgubiri nici în condiţiile art. 998-999 C. civ.
Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
Pentru a avea dreptul la despăgubiri pe temeiul art. 998-999 C. civ. reclamantul trebuie să facă dovada faptului că a suferit un prejudiciu, prin faptul că autorul său (pe care l-a moştenit în baza unui testament) a fost deposedat de imobil în baza Decretului nr. 92/1950.
Are dreptul la despăgubiri numai persoana care a suferit un prejudiciu cert, care nu a fost reparat, însă, din probele administrate nu rezultă că reclamantul a fost prejudiciat prin deposedarea autorului său de imobilul pentru care solicită despăgubiri. Chiar dacă s-ar aprecia că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu, acesta ar fi unul eventual în raport de data comiterii faptei ilicite de preluare a imobilului, având în vedere că, pentru stabilirea întinderii prejudiciului s-a invocat un criteriu eventual, şi anume sumele de bani care s-ar fi putut obţine în cazul în care imobilul ar fi fost închiriat în permanenţă de la data preluării şi până în prezent, acest criteriu nefiind lipsit de echivoc deoarece era posibil să existe perioade în care imobilul să nu poată fi închiriat, nefiind luate în calcul nici cheltuielile de întreţinere ale imobilului pentru toată această perioadă.
În consecinţă, criteriul avut în vedere pentru stabilirea prejudiciului este unul eventual, nelipsit de echivoc, neputându-se stabili cu certitudine întinderea prejudiciului.
Totodată, în cazul în care s-ar aprecia că există un prejudiciu şi s-ar stabili întinderea acestuia, pentru acordarea despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să nu fi fost reparat. Ori în prezenta caută reclamantul, prin emiterea dispoziţiei nr. 9613 din 26 februarie 2008 va fi despăgubit prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul pentru care se solicită despăgubiri în prezenta cauză, fiind astfel acoperit în întregime prejudiciul cauzat ca urmare a preluării abuzive a imobilului de la autorul său, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 1169 C. civ., cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar primele trei capete de cerere au fost respinse, ca inadmisibile, pentru motivele reţinute în încheierea de şedinţă din data de 20 iunie 2009.
Împotriva sentinţei Tribunalului a formulat apel reclamantul I.V.N., iar prin decizia civilă nr. 427 din 7 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului pentru următoarele considerente:
Nu se contestă că în fapt imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la numiţii B.Ş. şi B.A., imobil compus din teren în suprafaţă totală de 191,02 m.p. şi construcţie (P+2E+M) cu o suprafaţă construită desfăşurată de 483,60 m.p. şi 150,03 m.p. suprafaţă construită la sol.
Prin dispoziţia nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti privind soluţionarea notificării nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, prin care I.V.N. a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul amintit, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă totală de 191,02 m.p. şi construcţie (P+2E+M) cu o suprafaţă construită desfăşurată de 483,60 m.p. şi 150,03 m.p. suprafaţă construită la sol persoanei îndreptăţite I.V.N., cu precizarea că imobilul nu poate fi restituit în natură, construcţia fiind demolată, iar terenul amplasat pe actualul amplasament al Palatului Parlamentului.
Ulterior, prin Anexa la Decretul nr. 6 din 17 ianuarie 1984, figurează expropriată suprafaţa de 564 m.p. construcţie demolată.
Criticile formulate de către apelantul-reclamant cu privire la primele două capete de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat şi constatarea dreptului reclamantului asupra unui bun şi a speranţei legitime la restituirea acestuia, pot fi formulate în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În mod întemeiat, instanţa de fond a respins aceste cereri ca inadmisibile, ţinând seama că în practica judiciară atari cereri nu au caracter distinct de cererea privind revendicarea, ci, dimpotrivă, soluţionarea obiectului unor astfel de cereri reprezintă unele dintre aspectele pe care instanţa trebuie să le analizeze când verifică temeinicia cererii în revendicare.
Aceste considerente sunt confirmate şi de împrejurarea că de esenţa revendicării nu este soluţionarea problemei valabilităţii/nevalabilităţii titlului opus de posesor, ci preferabilitatea unuia dintre titlurile confruntate în cauză.
Mai mult, acţiunea promovată la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti este ulterioară emiterii dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului Bucureşti, prin care, soluţionându-se notificarea reclamantului nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 185 m.p. şi construcţie demolată în suprafaţă construită desfăşurată de 469 m.p., imposibil de restituit.
Aşadar, reclamantul se află în situaţia proprietarului care deţine un „bun actual” având în vedere că în calitate de persoană îndreptăţită, acesta urmând procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului Bucureşti, a obţinut propuneri de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil.
Ca atare, partea avea posibilitatea să conteste în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 măsurile dispuse în soluţionarea notificării, şi ca atare, accesul la justiţie nu a fost obstaculat petentului, acesta optând pentru acţiunea dedusă judecăţii şi înregistrată la 26 martie 2009.
Eventuala nefinalizare a procedurii prin plata despăgubirilor nu dă naştere unui drept la restituirea bunului în patrimoniul reclamantului, soluţie ce este în acord şi cu prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Europene, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei.
Instanţa de apel a mai reţinut că faţă de cele expuse nu va mai analiza petitul privind acordarea de despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru considerentele enunţate anterior, o atare examinare nefiind oportună.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul I.V.N., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile de nelegalitate vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că decizia cuprinde motive contradictorii şi străine de cauză, fiind de altfel şi nemotivată, şi pronunţată cu aplicarea greşită a legii,fiind încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei de respingere a apelului.
În aceeaşi idee se mai arată că instanţa de apel nu răspunde punctual motivelor de apel în ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a primelor trei capete de cerere din acţiune.
Din această perspectivă se susţine că instanţa nu a fost investită cu o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, motiv pentru care instanţa a făcut o greşită interpretare a obiectului dedus judecăţii.
Recurentul învederează că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2), 20 alin. (2), art. 21 din Constituţie, art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 998-999 C. civ. şi art. 292-295 C. proc. civ.
Ca atare, se învederează că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 – Titlul VII nu prevăd un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative în ansamblul ei, a titlului de despăgubiri şi nici plata efectivă, ceea ce demonstrează că legea nu garantează durata rezonabilă şi nici rezultatul eficacităţii procedurii.
Recurentul mai susţine că este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, fiind beneficiarul dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2009, astfel că a suferit o ingerinţă în ce priveşte dreptul la respectarea bunului, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României.
Se mai susţine că menţinerea soluţiei instanţei de fond privind respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului de la data preluării abuzive la zi, în sumă de 1.757.674,72 RON, este nelegală câtă vreme s-au dovedit elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamantul prin cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţa de 185 m.p. şi construcţie, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 şi Decretul nr. 6/1984, conform art. 2 al Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998; (2) să se constate dreptul reclamantului asupra unui „bun” şi a existentei speranţei legitime în restituirea proprietăţii în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a incidenţei acestui articol şi priorităţii normei raportat la Legea nr. 10/2001 şi art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) Constituţia României; (3) obligarea pârâtelor la plata unei indemnizaţii de despăgubiri echivalente valorii de piaţă a imobilului, precum şi de dobânzi la acestă sumă de la data pronunţării până la data executării plăţii; (4) obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de folosinţă a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunţării hotărârii.
Reclamantul a invocat ca temei de drept al acţinii dispoziţiile atât art. 480-481 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 1/2009, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel faţă de obiectul dedus judecăţii este de reţinut că imobilul din litigiu a format obiectul dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti privind soluţionarea notificării nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, prin care s-a propus persoanei îndreptăţite I.V.N., acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă totală de 191,02 m.p. şi construcţie (P+2E+M) cu o suprafaţă construită desfăşurată de 483,60 m.p. şi 150,03 m.p. suprafaţă construită la sol cu precizarea că imobilul nu poate fi restituit în natură, construcţia fiind demolată, iar terenul constituie actualul amplasament al Palatului Parlamentului.
Ca atare, este de observat că acţiunea promovată de reclamant la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti este ulterioară emiterii dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului Bucureşti.
Faţă de aceste aspecte, de obiectul dedus judecăţii, de limitele investirii instanţei şi în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanţi (art. 480 C. civ.) este de reţinut că problema de drept care se pune în prezenta cauză, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.
Or, această problemă a fost dezlegată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţă potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Prin decizia sus-evocată s-a stabilit că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, şi imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, şi respectiv ale art. 13 din Convenţie.
S-a reţinut astfel că raţionamentul în justificarea acestei soluţii este identic cu cel cuprins în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin această decizie a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în privinţa măsurii reparatorii solicitate.
Prin decizia sus evocată s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul „specialia generalibus derogant”, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, s-a constatat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea (fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi) este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea - pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţă sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor respective pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte rezoluţiile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură, sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Astfel, raportat la considerentele deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii, este reţinut că raportat la obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie pentru plata despăgubirilor, instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel în mod legal a apreciat imposibilitatea folosirii dreptului comun pentru obţinerea despăgubirilor băneşti pentru imobilul ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 dând astfel eficienţă principiului „specialia generalibus derogant”.
Din această perspectivă şi raportat la problema de drept ce se pune în cauză, faţă de obiectul dedus judecăţii, sunt nefondate criticile legate de greşita interpretare şi aplicare a legii.
Nefondate sunt şi criticile legate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, raportat tot la decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel în considerentele deciziei sus evocate au fost reţinute următoarele:
„De fapt cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea instituit prin Legea nr. 247/2005 nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare sau ignorare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii pilot în Cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze prestaţia efectivă a dispoziţiilor enunţate de art. 6 parag. 1 şi respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare, cu prezenta cauză, conform principiilor consacrate de Convenţie.
În hotărârea pilot sus-evocată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (în parag. 233) că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a dispoziţiilor cauzei şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne”.
De altfel, chiar dacă, în situaţia existenţei unei decizii sau a unei dispoziţii administrative, ori a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul de despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa „unui bun” în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Or, este de reţinut că mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pilot sus-evocată, presupune tocmai stabilirea unei sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile”.
Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, este de reţinut că în mod corect instanţa a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie a cărei procedură, inclusiv cea execuţională, prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este obligatorie de urmat în ce priveşte obţinerea măsurilor reparatorii, motiv pentru care reclamanţii nu îşi pot valorifica pretenţiile referitor la imobilul din litigiu, pe calea dreptului comun.
Ca atare, acţiunea în despăgubiri băneşti promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, potrivit statuărilor obligatorii din decizia nr. 27/2001 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Din perspectiva celor expuse, a obligativităţii statuărilor din decizia sus-evocată dată în recurs în interesul legii, raportat la obiectul dedus judecăţii şi la temeiul de drept invocat art 480 C. civ., celelalte critici legate de greşita interpretare a obiectului dedus judecăţii şi de încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2), art. 21 din Constituţie, art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu se mai impun a fi analizate.
Nefondate sunt şi criticile legate de faptul că instanţa de apel nu răspunde punctual motivelor de apel şi respectiv criticile legate de nemotivarea hotărârii şi respectiv existenţa unor motive contradictorii şi străine de cauză.
Faţă de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este de reţinut că decizia recurată cuprinde atât motivele de fapt, cât şi de drept pe care se sprijină soluţiile adoptate de instanţa de apel, fără a fi contradictorii sau străine de natura pricinii, sau de obiectul dedus judecăţii.
Cu privire la motivarea unei hotărârii este de reţinut că aceasta înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prrevederilor generale şi abstracte ale unei legi, instanţa putând răspunde printr-un considerent comun problemelor şi aspectelor invocate de părţi, nefiind obligată să răspundă fiecărui argument.
Cum hotărârea instanţei de apel cuprinde atât motivele de fapt, cât şi de drept pe care se sprijină soluţia adoptată, ea se se circumscrie exigenţelor prevăzute de art 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a examinat toate susţinerile reclamantului atât faţă de obiectul dedus judecăţii, cât şi faţă de existenţa dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-a propus acordarea, (în favoarea reclamantului), de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul sus menţionat, situat în Bucureşti, sector 5.
Or, faţă de existenţa dispoziţiei nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului pentru imobilul din litigiu, (despăgubiri ce vor fi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII) sunt corecte şi legale argumentele instanţei de apel în ce priveşte cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă de la data preluării imobilului şi până în prezent, având în vedere că reclamantului i-a fost recunoscut dreptul la măsurile reparatorii (prin emiterea dispoziţiei sus), la valoarea de piaţă actuală potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.V.N. împotriva deciziei civile nr. 427A din 7 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4948/2013. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 4975/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
