ICCJ. Decizia nr. 5104/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5104/2013
Dosar nr. 2697/1/2013
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin cererea formulată la data de 11 iunie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca instanţa, constatând refuzul nejustificat al acestuia de a soluţiona notificarea nr. AA din 12 noiembrie 2001, expediată prin executor judecătoresc P.S. în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Bd. R.E., nr. 14, fost nr. 12, în prezent purtând nr. 34, să dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobilul menţionat, aflate la etajul 1, către reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 716 din 22 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A. şi a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5, către reclamanţi.
Prin încheierea din Camera de consiliu de la 23 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea reclamanţilor şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 716 din 22 mai 2009, în sensul că restituirea în natură către reclamanţi vizează apartamentele nr. 2 şi 3 din imobilul situat în Bucureşti, Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5.
În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au solicitat prin notificarea nr. AA din 12 noiembrie 2001, expediată prin B.E.J. P.S., emiterea unei decizii/dispoziţii motivate de către pârât privind restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 şi 3 din Bucureşti, Bd. R.E., nr. 34, fost nr. 14, fost nr. 12, etaj 1, sector 5.
Prin Jurnalul nr. 7475 din 12 martie 1945, succesorii M.G. au fost puşi în posesie, autoarea comună dobândind imobilul ce face obiectul cererii de faţă prin contractul de vânzare-cumpărare nr. BB/1923, transcris Ia Tribunalul Ilfov sub nr. CC/1923.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauza de expert V.V., rezultă că a fost identificat imobilul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor ca figurând în Bd. R.E., nr. 34, sector 5, imobil ce a trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 92/1950, de la B.G. şi P. (poziţia XXX) şi V.A.I. (poziţia YYY).
Referitor la apartamentele nr. 2 şi 3 din imobil, din adresa emisă de SC C. SA, cu nr. DD din 19 martie 2009, rezultă că acestea sunt ocupate eu contracte de închiriere de către R.A. şi P.E.
În raport de probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, impusă de art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 30/2003 şi că, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentelor solicitate, aflate în proprietatea pârâtului Municipiul Bucureşti, acesta din urmă refuzând să răspundă notificării reclamanţilor în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În cauză s-au formulat cereri de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, de către P.E., O.G., P.S., N.G. (fostă C.), K.A. şi K.C.S., M.D. şi M.V., justificate de calitatea acestor persoane de deţinători ai apartamentelor din Bd. R.E., nr. 34, (nr. 3, 15, 6, 7, 10 şi respectiv 8), proprietari sau chiriaşi, cereri care au fost respinse.
De asemenea, au formulat cereri de intervenţie accesorie R.A.M., în calitatea sa de chiriaşă a apartamentului nr. 2, din imobilul situat în Bd. R.E., nr. 34, etaj 1, sector 5, P.E., chiriaşă a apartamentului nr. 3 al imobilului în litigiu, dar şi O.G., proprietarul apartamentului nr. 1 din acelaşi imobil, toate acestea fiind respinse în principiu, prin încheierea din 16 martie 2010. M.D. şi M.V., R.A.M., P.E. şi O.G. au ataşat la dosar şi memorii, completări şi precizări suplimentare, precizări şi completări ale cererilor de intervenţie accesorie,
Prin sentinţa civilă nr. 4494 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 5, 5.1, 5.2, 5.3 din H.G. nr. 923/2010 şi H.G. nr. 250/2007, în raport de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, hotărârea fiind confirmată prin decizia civilă nr. 5864 din 07 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin decizia civilă nr. 393 din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 716 din 22 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 22569/3/2008, ca nefondat.
Analizând sentinţa apelată prin prisma dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat următoarele:
Apelantul pârât Municipiul Bucureşti a criticat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte greşita apreciere asupra caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului din Bucureşti, B-dul R.E., nr. 34, sector 5,
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natura, în condiţiile prezentei legi.
Domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepţie expresă admisă de lege fiind rechiziţiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referinţă nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de legea specială.
În sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare.
În speţă, contrar susţinerilor apelantului, s-a reţinut că imobilul de la adresa menţionată a trecut în patrimoniul statului de la B.G. şi P., aceştia fiind înscrişi în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziţia XXX.
Conform situaţiei juridice din dosar, determinată în urma probatoriului administrat, Curtea a constatat că anterior momentului preluării (anul 1950), imobilul din Bucureşti, B-dul R.E., nr. 14 (fost 12), actual nr. 34, având faţada şi în str. S., nr. 13, compus din clădire cu 3 etaje, dependinţe şi teren de aproximativ 1.180 m.p., ce revenise autoarei reclamanţilor, M.G. în urma actului de partaj (de împărţeală) din 19 mai 1923, nr. EE, efectuat la decesul defunctului D.M.B., imobil înscris în Cartea Funciară conform procesului-verbal nr. FF din 25 iunie 1943, fusese lăsat prin testament de proprietar, legatarilor S.B., D.M.M., G.B., P.B. şi G.G.M.
Astfel, cum rezultă din adresa nr. GG/2005 eliberată de Primăria Sectorului 5 Bucureşti - Direcţia de Impozite şi Taxe Locale, în fondul arhivistic privitor la imobilul din Bucureşti, B-dul R.E., nr. 14, (fost nr. 12), sector 5, Ia mapa corespunzătoare s-au găsit depuse procesul-verbal pentru impunerea veniturilor din proprietăţile clădite pe numele S.B., proces-verbal „de constatare preliminară conform art. 21, din L.C.D.” din data de 10 aprilie 1947, pe numele S.B., pentru verificarea situaţiei chiriilor pentru imobilul din B-dul R.E., nr. 12, declaraţia individuală pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite pe numele S.B., contractul de închiriere între av. D.Ş, ca procurator al d-nei S.B., uzufructuara imobilului „Cinema P.” (fost R.) şi Soc. Av. „C.”, deciziunea nr. 1088 din 06 noiembrie 1948, prin care S.B. solicita să fie scăzută de impozitul special pentru Cinema R., ceea ce confirmă ordinul de trimitere în posesie a succesorilor defunctei M.B. potrivit Jurnalului nr. 7475 din 12 martie 1945.
Imobilul ce a fost înscris în C.F. nr. X/1940 cu adresa str. S., nr. 13, şi B-dul R.E., nr. 12, a fost consemnat în evidenţele cadastrale pe adresele B-dul M.K., nr. 12 şi nr. 14.
Cinematograful L., ce a aparţinut, de asemenea, familiei B., a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 303/1948 pentru naţionalizarea industriei cinematografice, aspect confirmat de decizia civilă nr. 363 din 10 septembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă.
SC C. SA, prin adresa nr. DD din 19 martie 2008, comunică instanţei că imobilul din B-dul R.E., nr. 34, (fost nr. 14), sector 5, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului pentru naţionalizarea industriei cinematografice nr. 303/1948, iar în administrarea sa se află din anul 1959, conform Deciziei fostului Sfat Popular V.I. Lenin nr. 153 din 19 februarie 1959, când s-au transferat apartamentele de locuit situate la etajele superioare de la Întreprinderea Cinematografică.
Conform deciziei menţionate, s-a luat act de decizia nr. 544/1959 a Consiliului Executiv al S.P.C., prin care se trec din administrarea Întreprinderii Cinematografice Bucureşti în administrarea l.A.L. Raionul V.I. Lenin imobilele şi apartamentele menţionate, numai în cazul în care acesta nu se află direct în incinta cinematografelor, în care caz nu se vor prelua (între imobile sunt înscrise şi apartamentele nr. 2 şi 3 de la etajul 1 al blocului din B-dul M., nr. 14).
Din inventarul de naţionalizare a Cinematografului P. (actual F.) reiese că s-au preluat la naţionalizarea din 1948 clădirile afectate acestui cinema (sala cinema, hol, scară, hol dependinţe, hol cinema), construite în anul 1929, imobilul fiind situat în B-dul M., nr. 12.
Toate aceste date converg către două variante posibile: fie apartamentele în cauză au fost preluate direct de la proprietarii de la momentul naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950, fie au fost naţionalizate în temeiul Decretului nr. 303/1948, odată cu Cinematograful L. (nu F.), în ambele situaţii preluarea fiind abuzivă, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
În acest context, în mod corect Tribunalul s-a raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de bunuri rechiziţionate, ci naţionalizate fie prin Decretul nr. 92/1950, fie în baza altui act normativ (Decretul nr. 303/1948). De asemenea, nu se poate susţine că au fost ignorate prevederile art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aceste dispoziţii vizând locuinţele preluate de stat conform Decretului nr. 223/1974, care nu se aplică în speţa de faţă.
S-a mai contestat de către apelant lipsa unor relaţii la dosar din care să rezulte situaţia juridică a apartamentelor în litigiu şi faptul că ele pot fi restituite în natură.
Or, conform adresei emisă de SC C. SA, indicată anterior, rezultă că apartamentul nr. 2 aflat la etajul 1 al imobilului din B-dul R.E., nr. 34, (fost nr. 14) este deţinut cu contract de închiriere (nr. 1637 din 19 iulie 1999) de către R.A., iar apartamentul nr. 3, etajul 1, din acelaşi imobil, de către P.E. (conform contractului de închiriere din 24 octombrie 2000).
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie, de regulă, în natură.
Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege [art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001].
Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 consacră principiul restituirii în natură şi, numai acolo unde această măsură nu este posibilă, urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege, semnificaţia sintagmei „nu este posibilă”, fiind complexă: fie că bunul nu mai există, fie că acesta a fost înstrăinat.
În cauza de faţă, imobilele solicitate de intimaţi se mai găsesc încă în proprietatea apelantului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nefiind înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, ori în baza altui act normativ.
Prin urmare, se impunea restituirea în natură, iar nu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile stipulate de Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005.
Sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a apartamentelor în cauză la momentul deposedării abuzive a fost făcută de către reclamanţi, conform art. 1169 C. civ., prin raportare la prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.1-23.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
La dosar au fost ataşate înscrisuri doveditoare, la care Curtea a şi făcut trimitere anterior. În plus, trebuie reţinut că, potrivit autorizaţiei de construire din 10 iunie 1926 emisă de Primăria Bucureşti, s-a edificat în spatele corpului de clădiri de apartamente localul Cinematografului F., conform planurilor ataşate. Aşadar, la data la care a fost emisă această autorizaţie - pe terenul aferent imobilului din Bucureşti, B-dul R.E., nr. 34 (fost nr. 14, fost nr. 12) se afla un imobil cu mai multe apartamente.
De asemenea, în actul de partaj autentificat sub nr. EE din 19 mai 1923 se menţionează că în lotul M.G.B. intră imobilul de la adresa menţionată mai sus, compus din clădirile cu 3 etaje şi dependinţe.
În anul 1943, la înscrierea în cartea funciară a imobilului din B-dul R.E., nr. 12/str. S., nr. 13, se procedează la descrierea acestuia, astfel că imobilul apare ca fiind format din magazin, Cinematograf R., etajul 1 - cinci garsoniere, 2 camere, baie, etaj 2 - la fel, şi pod.
Faptul că în cuprinsul expertizei efectuată în apel se face vorbire de o autorizaţie de construire emisă în anul 1833 pe numele preot l.E. nu implică o soluţie contrară în privinţa dovezii dreptului de proprietate de către reclamanţi, întrucât, faţă de dispoziţiile de drept comun, în materia probaţiunii din perspectiva legii speciale persoanele îndreptăţite trebuie să justifice deţinerea proprietăţii de către acestea ori autorii lor şi prin alte acte, nu numai prin act autentic de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, această autorizaţie apare ca fiind emisă chiar anterior dobândirii imobilului de către M.B. (1833, faţă de 1923), respectiv D.M.B.
În cauză au fost depuse şi actele juridice care atestă calitatea reclamanţilor de succesori ai aceluiaşi autor comun - M.B., căsătorită G., astfel ea în mod corect Tribunalul a constatat a fi îndeplinite cerinţele art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. (4) din Legea nr. 10/2001.
Cum, în concret, apelantul nu a indicat în ce constă lipsa dovezii de persoane îndreptăţite, Curtea a apreciat că o analiză detaliată a actelor de succesiune nu se mai impune la acest moment, din perspectiva dovezii calităţii de moştenitor.
Pentru acest considerent nu vor fi făcute trimiteri la concluziile scrise ale apelantului, depuse după închiderea dezbaterilor, cât timp apelul este guvernat de principiul „tantum devolutum tantum judecatum”.
Cât priveşte eventuala incidenţă a art. 5 din Legea nr. 10/2001, care, de altfel, nici nu a fost susţinută prin motivele de apel în mod distinct (Curtea o analizează doar în raport de principiul actori incumbi probatio, impus a fi respectat în persoana reclamanţilor, respectiv de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în vederea asigurării exigenţelor reglementate de acest text de lege), se reţine, pe de o parte, că nu toţi reclamanţii sunt cetăţeni străini, F.S.I. fiind cetăţean român, şi nu toate persoanele care deţineau în proprietate imobilul din B-dul R.E., nr. 34, (proprietari deposedaţi) emigraseră în Franţa, pentru a li se aplica Acordul internaţional încheiat de România cu acest stat privind reglementarea problemelor financiare în suspensie (în speţă, D.M.).
Pe de altă parte, în aplicarea art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, constatând că doar reclamanta F.S.I. ar fi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, şi din perspectiva art. 5 din lege, aceasta este şi cea care beneficiază de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.
Astfel, de prevederile legii speciale beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, ceea ce implică nu numai o analiza calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moştenitor, testamente) pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar, ci şi stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Curtea a constatat, de asemenea, contrar opiniei apelantului de la concluziile pe fond, că prin invocarea acestui text legal nu se pune în discuţie legitimarea procesuală într-o acţiune decurgând din aplicarea Legii nr, 10/2001.
Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie una din excepţiile de la regula vocaţiei generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii. Astfel, potrivit acestei norme, nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa legii.
Curtea a constatat ca Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, stabileşte condiţiile pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii şi procedura ce trebuie respectată de persoanele îndreptăţite în acest scop.
Astfel, valorificarea drepturilor persoanelor ce pretind restituirea se face obligatoriu prin parcurgerea tuturor etapelor procedurii administrative prealabile instituite de lege, singura procedură prin intermediul căreia persoana solicitată poate să-şi valorifice drepturile, iar entitatea învestită cu soluţionarea notificării să-şi clarifice poziţia faţă de aceste pretenţii, apreciind dacă cererea de restituire îndeplineşte condiţiile legii şi, implicit, dacă i se cuvin solicitantului măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Acest raport juridic, în conţinutul căruia intră dreptul persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica pretenţiile la restituire formulate prin notificare, iar, după caz, dreptul de a contesta răspunsul emis de unitatea deţinătoare, şi respectiv obligaţia corelativă a unităţii deţinătoare de a răspunde, în condiţiile legii, solicitărilor persoanei îndreptăţite, se reflectă întocmai în plan procesual, în situaţia în care se formulează o contestaţie fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Ca atare, cenzurarea legalităţii dispoziţiei emise în procedura Legii nr. 10/2001 de către instanţa civilă potrivit art. 26 alin. (3) din lege se poate realiza numai pe calea contestaţiei, acţiune în cadrul căreia calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001, iar calitate procesuală pasivă are exclusiv unitatea emitentă a dispoziţiei/deciziei contestate sau, după caz, care este învestită cu soluţionarea unei atare notificări. În acelaşi sens şi atunci când se invocă refuzul de nesoluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi aplicarea art. 26 alin. (3) din lege, respectiv decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de raportul juridic dedus judecăţii - instanţa nefiind sesizată în speţă cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare de drept comun - calitate procesuală activă are persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001, întrucât limitele judecăţii din perspectiva părţilor din proces sunt trasate prin derularea procedurii descrise de legea specială, iar calitatea contestatorului de titular al dreptului de proprietate pretins se evaluează în cadrul analizei de legalitate a actului contestat, consecinţa acestei evaluări fiind aceea a admiterii ori respingerii contestaţiei.
Prin urmare, Curtea a apreciat că, indiferent de incidenţa art. 5 din legea specială în speţă, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanţilor înţeleasă ca o condiţie pentru ea aceştia să fie părţi în proces, aceştia fiind titularii dreptului de a acţiona împotriva pârâtului, cu atât mai mult cu cât, nu trebuie uitat că acţiunea lor este justificată şi de faptul că nu a existat o dispoziţie de soluţionare (de admitere sau de respingere) cu privire la apartamentele în cauză.
Consecinţa celor reţinute anterior este faptul că invocarea unui impediment la restituire decurgând din incidenţa art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi privită ca o excepţie procesuală absolută prin care se pune în discuţie una dintre condiţiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, acest aspect neputând constitui deci, ca atare, niciun motiv de apel de ordine publică.
Lipsa unor dovezi referitoare la încasarea de către reclamanţi sau autorii acestora a unor despăgubiri în conformitate cu acordul încheiat de România cu Franţa la 09 februarie 1959 sau, după caz, nedepunerea tuturor declaraţiilor impuse în acest sens în cadrul prezentei proceduri de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în faza procesuală a fondului, nu a făcut obiect de critică prin cererea de apel, în termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ.
Prin urmare, analizând cererea de apei în limitele învestirii instanţei, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca fiind nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că încălcarea legii s-a produs prin soluţionarea, respectiv admiterea unei notificări incomplete la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arătă că reclamanţii nu au făcut dovada refuzului nejustificat al Primăriei Municipiului Bucureşti, care a fost învestită cu soluţionarea notificării, de a răspunde la această notificare, mai exact, nu au dovedit caracterul „nejustificat” al lipsei răspunsului, în condiţiile în care notificarea înaintată acestei instituţii era incompletă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, decizia în interesul legii nr. XX/2007 prevede că lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat.
Decizia nr. XX/2007 prevede că instanţa este învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Materialul probator administrat trebuie sa fie acelaşi cu materialul probator ce a însoţit notificarea depusă la primărie pentru restituirea în natură.
La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, documentaţia necesară pentru soluţionarea notificării nr. 3535/2001 era incompletă, lipsind documentaţia ce trebuia să fie depusă de cetăţenii străini în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001. După cum se poate constata din lucrările dosarului, cu mult peste termenul limită legal prevăzut, şi la solicitarea instanţei, reclamanţii au depus dovezi în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, în legătură cu eventualele plăţi făcute de Statul Român către autorii lor, în baza Acordului internaţional încheiat de România cu statul francez, aceştia depunând declaraţii pe propria răspundere în conformitate cu care nu au primit nici un fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii lor au declarat că nu ştiu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în cauză.
Instanţa de fond a constatat astfel, în mod greşit, refuzul nejustificat de soluţionare a unei notificări incomplet documentate, greşită aplicare a legii făcând şi instanţa de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond.
O altă critică vizează greşita interpretate şi aplicare a Decretului nr. 92/1950, respectiv a Anexei în care sunt menţionate persoanele şi bunurile naţionalizate.
Analizând calitatea de persoane îndreptăţite în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, şi instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o analiză a probatoriului depus de reclamanţi, atât în ceea ce priveşte calitatea de succesori ai autorului proprietar al bunurilor imobile solicitate prin notificare, cât şi în ceea ce priveşte continuitatea dreptului de proprietate şi trecerea abuzivă a respectivelor imobile în proprietatea Statului, în anexa la Decretul nr. 92/1950, sunt nominalizaţi B.G. şi P., 69 apartamente, Bucureşti, str. I., nr. 45, 41, str. D., nr. 8, str. D.E., nr. 23, B-duI M., nr. 12, B-dul G.C., nr. 75, 77, 79.
Imobilele solicitate prin notificarea nr. AA/2001 sunt cele aflate, Ia momentul preluării pe baza Decretului nr. 92/1950, în Bucureşti, B-dul M., nr. 12, M.D. apărând cu 7 apartamente în Bucureşti, str. Ş.V., nr. 94.
În condiţiile în care, conform anexei Decretului nr. 92/1950, M.D., decedat în anul 1979, nu mai apare ca proprietar al apartamentelor situate în Bucureşti, B-dul M., nr. 12, în mod eronat şi cu greşita aplicare a legii, instanţa de fond verificând notificarea nr. AA/2001 împreună cu documentaţia aferentă a dispus obligarea la restituirea în natură şi pentru reclamanta F.S.I., succesoare a Iui D.M.
Nefondată şi cu greşita aplicare a legii este sub acest aspect decizia nr. 393/2012 a Curţii de Apel, prin care s-a menţinut ca temeinică şi legală sentinţa civilă nr. 716/2009.
O altă critică de recurs vizează greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Art. 5 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu sunt îndreptăţite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa care face parte integrantă din lege.
Cinci dintre reclamanţi, respectiv: B.G.M.M., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A. sunt succesorii lui B.G. şi B.P., care, în anul 1945, la momentul deschiderii şi acceptării succesiunii de pe urma defunctei M.B. erau cetăţeni francezi, cetăţenie păstrată şi Ia momentul preluării în baza Decretului nr. 92/1950 a apartamentelor moştenite.
Problemele financiare în suspensie între România şi Franţa au fost reglementate prin Acordul din 09 februarie 1959, menţionat la lit. d) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001. În conformitate cu acest act juridic internaţional au fost despăgubite, prin acordarea cu titlu de indemnizaţie globală, forfetară şi definitivă, bunurile, drepturile sau interesele statului francez şi ale persoanelor fizice sau juridice, bucurându-se de naţionalitatea franceză, care au fost atinse de măsurile române de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte măsuri restrictive similare.
Potrivit Acordului, plata sumei din art. 1, va avea, în ceea ce priveşte pe titularii intereselor franceze, efect liberatoriu pentru Statul Român pentru orice obligaţie faţă de statul francez şi de persoanele fizice sau juridice franceze. La adoptarea măsurilor reparatorii prin Legea nr. 10/2001, statul a exclus de la beneficiile legii categoriile de persoane pentru care, în legătură cu preluarea abuzivă a bunurilor prin naţionalizare, expropriere ori alte măsuri restrictive similare au fost prevăzute, prin acorduri bilaterale, acordarea de despăgubiri.
Succesorii M.B., G.B. şi P.B., în calitate de cetăţeni francezi, se încadrează în categoria de persoane cărora le sunt aplicabile prevederile Acordului încheiat între România şi Franţa, acord prin care Statul Român s-a liberat de orice obligaţii faţă de aceştia pentru bunurile preluate prin naţionalizare şi expropriere, inclusiv pentru apartamentele ce au format obiectul notificării nr. 3535/2001, indiferent dacă au solicitat sau nu plata de compensaţii de la statul francez.
De altfel, reclamanţii succesori ai celor doi, nu au produs dovezi oficiale din partea statului francez că aceştia au solicitat şi nu au primit compensaţii conform Acordului.
Se invocă, în continuare, greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 697 C. civ.
Instanţa de apel, în considerentele deciziei civile nr. 393/2012 arată că, dacă ar fi aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru cei 5 reclamanţi cetăţeni francezi, F.S.I. în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, ar fi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, urmând a beneficia de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.
Această argumentare a instanţei de apel, pe care se întemeiază decizia civilă nr. 393/2012 constituie o greşită interpretare şi aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Printr-o altă critică recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În speţă, instanţa de apel a invocat din oficiu incidenţa art. 5 din Legea nr. 10/2001, precum şi a art. 5.1 şi 5.2 din Normele de aplicare a legii speciale, observând faptul că revendicatorii şi autorii acestora aveau cetăţenie franceză, care nu depuseseră la dosar declaraţiile obligatorii prevăzute de Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În raport de depoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi art. 5 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Curtea a dispus producerea de dovezi în legătură cu eventualele plăţi făcute de către Statul Român către autorii reclamanţilor în baza acordurilor internaţionale încheiate de România cu statul francez.
Însă, textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 introduce o excepţie de ordine publică de la regula vocaţiei generale la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a legii. Astfel, potrivit acestei norme, nu sunt îndreptăţiţi la restituiri în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 a legii de reglementare.
Fiind vorba de o excepţie de ordine publică, ea putea fi ridicată, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc. civ., chiar şi în faţa instanţei de apel, chiar dacă ea nu a fost menţionată în cererea de apel, şi cu atât mai mult cu cât ea a fost pusă în discuţia părţilor de către instanţă, din oficiu. Cu toate acestea, instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a interpretării oficiale a acestora date prin art. 5.1 şi 5.2 din Normele de aplicare a legii speciale.
Prin înlăturarea şi ignorarea concluziilor scrise ale apelantei-pârâte, ce reflectă poziţia exprimată faţă de o chestiune ridicată din oficiu de către instanţă, se apreciează că s-a încălcat un drept fundamental la apărare şi, totodată, s-a restricţionat în mod nejustificat accesul liber la justiţie cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O altă neregularitate procedurală, sesizată în timpul dezbaterilor, este cea referitoare la declaraţiile impuse cetăţenilor străini prin art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul în care acestea sunt obligatorii în forma prevăzută de normele de procedură imperative. Astfel, instanţa de apel a ignorat faptul că aceste declaraţii au fost date neconform şi tardiv, termenul limită de depunere fiind în august 2002, cu nerespectarea formei legal impuse, în sensul că actualii revendicatori au declarat doar că ei nu au primit niciun fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii acestora au declarat că nu ştiu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în cauză. Însă, legea îi obligă la o declaraţie din care să rezulte că atât ei, cât şi autorii lor nu au făcut obiectul vreunui tratat internaţional de despăgubire dintre cele menţionate în anexa nr. 1 a legii speciale, sancţiunea prevăzută de art. 5.2 din Normele de aplicare pentru nedepunerea în termen a acestor declaraţii conforme, fiind nesoluţionarea notificării persoanei străine pretins îndreptăţite.
Se invocă, în continuare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce nu cuprinde motivele pertinente pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Recurentul pârât susţine, în esenţă, că motivarea instanţei de apel a fost una superficială, confuză şi discreţionară în ceea ce priveşte administrarea şi interpretarea întregului probator în cauză.
Se invocă, de asemenea, şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În acest sens se arată, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o confuzie inadmisibilă între calitatea procesuală activă a revendicatorilor de a sta în instanţă în vederea contestării lipsei nejustificate a unui răspuns din partea unităţii deţinătoare, la notificarea reclamanţilor formulată în baza Legii nr. 10/2001, şi calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri potrivit procedurii aceleiaşi legi.
Examinând recursul pârâtului prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.
Structurând motivele de recurs, Înalta Curte constată că o primă critica de nelegalitate vizează încălcarea legii prin aceea că, în mod greşit, instanţele anterioare au constatat refuzul nejustificat de soluţionare a unei notificări incomplet documentate la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, persoana îndreptăţită Ia restituire trebuie să anexeze la notificarea formulată în condiţiile art. 22 din aceeaşi lege actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi, după caz, dovezile privind calitatea de moştenitor, având însă, posibilitatea să depună aceste înscrisuri până la data soluţionării notificării.
Termenul limită prevăzut de art. 23 pentru depunerea actelor doveditoare - până la data soluţionării notificării, este însă exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de soluţionare a cererilor de restituire, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din lege, de emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate a unităţii deţinătoare.
În absenţa unei reglementări distincte în legea specială, în etapa jurisdicţională a procedurii, titularul notificării poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă după regulile procesual civile de drept comun prevăzute de C. proc. civ.
Aceasta deoarece art. 23 din Legea nr. 10/2001 se aplică exclusiv la procedura administrativă de soluţionare a notificării de restituire.
Pe de altă parte, este de esenţa etapei jurisdicţionale, caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei de judecată apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Altfel, etapa jurisdicţională ar fi lipsită de conţinut, judecata în faţa instanţei, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, în speţă, se invocă refuzul de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi aplicarea art. 26 alin. (3) din lege, respectiv decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Teza susţinută de recurentul pârât, aceea că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, documentaţia necesară pentru soluţionarea notificării nr. 3535/2001 era incompletă, lipsind documentaţia ce trebuia să fie depusă de cetăţenii străini în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată, deoarece, pe de o parte, recurentul recunoaşte în continuare că „cu mult peste termenul limită legal prevăzut, şi la solicitarea instanţei, reclamanţii au depus dovezi în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, în legătură cu eventualele plăţi tăcute de Statul Român către autorii reclamanţilor, în baza Acordului internaţional încheiat de România cu statul francez, aceştia depunând declaraţii pe propria răspundere în conformitate cu care nu au primit nici un fel de despăgubiri de la Statul Român, iar despre autorii lor au declarat că nu ştiu dacă au primit sau nu despăgubiri în temeiul tratatului în cauză”.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că intimaţii-reclamanţi în cauză nu puteau să facă dovada unui fapt negativ, mai mult decât au făcut-o, revenind recurentului-pârât sarcina de a proba o asemenea susţinere, respectiv existenţa despăgubirilor, ceea ce nu a făcut în speţă.
O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează raptul că, în mod eronat şi cu greşita aplicare a legii, instanţele de fond verificând notificarea nr. AA/2001, împreună cu documentaţia aferentă, au dispus obligarea la restituirea în natură şi pentru reclamanta F.S.I., succesoare a Iui D.G.M., în condiţiile în care, conform anexei la Decretul nr. 92/1950, M.D., decedat în anul 1979, nu mai apare ca proprietar al apartamentelor situate în Bucureşti, B-dul M., nr. 12.
Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu a formulat-o şi în apel, la adresa sentinţei primei instanţe, astfel încât, nu mai poate fi formulată pentru prima dată în recurs.
Conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie decizia Curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, astfel încât, este inadmisibil motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru prima dată o critică în recurs.
Recurentul pârât invocă în continuare, greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, susţinând că succesorii M.B., G.B. şi P.B., în calitate de cetăţeni francezi, se încadrează în categoria de persoane cărora le sunt aplicabile prevederile Acordului încheiat între România şi Franţa, acord prin care Statul Român s-a liberat de orice obligaţii faţă de aceştia pentru bunurile preluate prin naţionalizare şi expropriere, inclusiv pentru apartamentele ce au format obiectul notificării nr. 3535/2001, indiferent dacă au solicitat sau nu plata de compensaţii de la statul francez. Se susţine, în continuare, că intimaţii reclamanţi succesori nu au produs dovezi oficiale din partea statului francez că aceştia au solicitat şi nu au primii compensaţii conform Acordului.
Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, în apel, s-a invocat ca un impediment la restituire decurgând din incidenţa art. 5 din Legea nr. 10/2001, lipsa uneia dintre condiţiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, instanţa de apel reţinând în mod expres că, „lipsa unor dovezi referitoare Ia încasarea de către reclamanţi sau autorii acestora a unor despăgubiri în conformitate cu acordul încheiat de România cu Franţa la 9 februarie 1959 sau, după caz, nedepunerea tuturor declaraţiilor impuse în acest sens în cadrul prezentei proceduri de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în faza procesuală a fondului, nu a făcut obiect de critică prin cererea de apel, în termenul prevăzut de art. 287 C. proc. civ.” instanţa analizând cererea de apel, prin urmare, în limitele învestirii sale.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recursul nu poate să privească decât acest aspect, recurentul pârât neputând decât să critice această soluţie a Curţii de apel, iar nu să invoce, omisso medio, criticiie pe care nu le-a formulat, în condiţiile legii, în apel.
Printr-o altă critică, se invocă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 697 C. civ. în considerentele deciziei civile atacate, în care se arată că, dacă ar fi aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru cei 5 reclamanţi cetăţeni francezi, F.S.I. conform prevederilor art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, ar fi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, urmând a beneficia de dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ. Această argumentare a instanţei de apel, pe care se întemeiază decizia civilă atacată constituie o greşită interpretare şi aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte constată, în primul rând, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu vizează greşita interpretare şi aplicare a legii de drept material, aşa cum, în mod cu totul eronat, susţine recurentul pârât în cauză.
În al doilea rând, Înalta Curte constată că recurentul pârât nu pune în discuţie soluţia dată de instanţa de apel criticii privind eventuala incidenţă a art. 5 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte legitimarea procesuală într-o acţiune decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, ci numai argumentarea instanţei întemeiată pe art. 697 C. civ.
În acest sens este de precizat că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui motiv de critică, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate în susţinerea acestuia.
Curtea de apel a constatat că prin invocarea acestui test legal nu se pune în discuţie legitimarea procesuală într-o acţiune decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, că indiferent de incidenţa art. 5 din legea specială în speţă, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanţilor înţeleasa ca o condiţie pentru ca aceştia să fie părţi în proces, aceştia fiind titularii dreptului de a acţiona împotriva pârâtului, cu atât mai mult cu cât nu trebuie uitat că acţiunea lor este justificată şi de faptul că nu a existat o dispoziţie de soluţionare (de admitere sau de respingere) a notificării formulate cu privire la apartamentele în cauză.
În altă ordine de idei, recurentul pârât nu arată în ce constă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 697 C. civ., referitor la chestiunea funcţionării dreptului de acrescământ, urmând a fi respins acest motiv de recurs pentru toate aceste considerente.
O altă critică priveşte încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi, prin urmare, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens, Înalta Curte constată că nu este fondată susţinerea recurentului, că prin înlăturarea şi ignorarea concluziilor scrise ale apelantului pârât, ce reflectă poziţia exprimată faţă de o chestiune ridicată din oficiu de către instanţă, s-a încălcat un drept fundamental la apărare şi totodată, s-a restricţionat în mod nejustificat accesul liber la justiţie confonn art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin ignorarea totală a unor acte de procedură, avându-se în vedere ignorarea concluziilor scrise şi altor probe din dosar, cum ar fi - anexa Decret nr. 92/1950 - act juridic autentic de la momentul preluării, ulterior actului de partaj din 1923 şi procesului-verbal de carte funciară din 1943, invocate de revendicatori, şi care confirmă fără niciun dubiu că apartamentele revendicate s-au preluat doar de la 2 proprietari francezi, caz în care erau incidente cu prioritate prevederile Acordului româno-francez din 1959 la care face trimitere expresă art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Cu privire la chestiunile noi invocate prin concluziile scrise ale apelantului pârât, depuse după închiderea dezbaterilor, Curtea de apel a menţionat în considerente că nu va face trimitere la acestea, cât timp apelul este guvernat de principiul „tantum devolutum tantum judecatum”.
Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al recurentului pârât, Curtea motivând „înlăturarea şi ignorarea concluziilor scrise ale apelantului pârât”, de respectarea principiului de drept civil mai sus-menţionat.
De altfel, cât priveşte eventuala incidenţă a art. 5 din Legea nr. 10/2001, care nici nu a fost susţinută prin motivele de apel în mod distinct, Curtea analizând-o doar în raport de principiul actori incumbi probatio, impus a fi respectat în persoana reclamanţilor, respectiv de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în vederea asigurării exigenţelor reglementate de acest text de lege, reţinându-se pe de o parte, că nu toţi reclamanţii sunt cetăţeni străini, F.S.I. fiind cetăţean român, şi nu toate persoanele care deţineau în proprietate imobilul în litigiu (proprietari deposedaţi) emigraseră în Franţa, pentru a li se aplica Acordul internaţional încheiat de România cu acest stat privind reglementarea problemelor financiare în suspensie (în speţă, D.M.).
Celelalte susţineri ale recurentului pârât privind alte neregularităţi procedurale sesizate în timpul dezbaterilor, referitoare la declaraţiile impuse cetăţenilor străini prin art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu vor mai fi analizate încă odată, instanţa de recurs apreciind că s-a răspuns acestora în precedent, când s-au analizat motivele de recurs referitoare Ia momentul până la care se depun actele doveditoare, respectiv pe tot parcursul celor două etape - administrativă şi judiciară de soluţionare a cererii de restituire formulată prin notificare, precum şi atunci când s-a apreciat asupra documentaţiei ce trebuia să fie depusă de cetăţenii străini în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pârât nu invocă, practic, nemotivarea hotărârii judecătoreşti, ci greşita interpretare a probelor administrate în cuprinsul acesteia. Critica privind greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, neputând fi încadrată într-unul dintre motivele de nelegalitate expres şi limitativ reglementate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este lipsit de orice susţinere pertinentă în dezvoltarea motivului astfel formulat, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înţelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greşit de către instanţă, denaturându-Ii-se înţelesul.
Referirea recurentului pârât, în susţinerea acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuţie interpretarea dată de către Curtea de apel probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura şi înţelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs.
În consecinţă, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 393 din 23 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lII-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5103/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5106/2013. Civil → |
|---|
