ICCJ. Decizia nr. 5175/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5175/2013

Dosar nr. 10328/3/2010

Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la 26 februarie 2010, O.C., F.V. şi D.G., au solicitat instanţei – în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României – să oblige pârâta ca, în acord cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, să-i plătească despăgubiri în sumă de 120.000 lei pentru suprafaţa de 74 mp teren neretrocedat, reprezentând diferenţa dintre cei 947 mp, teren situat în Buzău, la restituirea căruia a fost obligată prin Sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă şi 873 mp, care au fost retrocedaţi efectiv în baza Ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010.

Reclamanţii au mai solicitat totodată şi plata chiriei în cuantum de 90.000 lei, aferentă perioadei 6 februarie 2009 – 1 februarie 2010, cât au fost lipsiţi de folosinţa imobilului.

La 7 iunie 2010, reclamanţii şi-au precizat cererea, arătând că înţeleg să cheme în judecată, în calitate de pârât şi pe M.F.P.

Prin întâmpinarea formulată, Curtea de Conturi a solicitat respingerea acţiunii, arătând că acordarea despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură nu se poate face decât în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar cel de-al doilea capăt de cerere este lipsit de fundament, faţă de data când bunul s-a regăsit în patrimoniul reclamanţilor.

Tot astfel, pârâta a învederat că, înţelege să cheme în garanţie Mun. Buzău, prin Primar, pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii.

Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 492 din 12 martie 2012 a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii O.C. şi D.G., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor şi chematul în garanţie Mun. Buzău prin Primar, având ca obiect pretenţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

A respins excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă pe capătul 1 de cerere, invocată de pârâta Curtea de Conturi.

A obligat pârâta Curtea de Conturi să emită o decizie motivată cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de teren de 79,65 m.p. identificată prin raportul de expertiză topo întocmit de expert V.C. potrivit evaluării în sumă de 87.499 lei (20.447 euro) făcută de expertul tehnic S.M.V.

A respins capătul 2 din cerere privind plata contravalorii lipsei de folosinţă, ca neîntemeiat.

A respins cererea de chemare în garanţie a Mun. Buzău prin Primar, ca rămasă fără obiect.

A obligat pârâta Curtea de Conturi la 2.000 lei cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând contravaloare onorariu de expertiză.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că avându-se în vedere dispoziţiile Sentinţei civile nr. 880/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, devenită irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea Curţii de Conturi a României la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului situat în Buzău, Jud. Buzău, alcătuit din teren în suprafaţă de 947 mp şi construcţiile amplasate pe acesta, nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul acestui proces o situaţie intrată deja în puterea lucrului judecat.

Ca atare, faţă de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, tribunalul a decis că se impune obligarea pârâtei Curtea de Conturi la emiterea unei decizii motivate cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru suprafaţa de teren ce nu a fost retrocedată, la întocmirea Ordinului nr. 1501/2010 şi care a fost identificată prin expertiză topo aflată la dosar, potrivit evaluării făcute de expertul evaluator.

Cel de al doilea capăt de acţiune, prin care reclamanţii au solicitat acordarea chiriei pentru imobilul din Mun. Buzău aferentă perioadei 6 februarie 2009 - 01 februarie 2010, a fost apreciat de instanţă ca fiind neîntemeiat şi ca atare a fost respins, cu motivarea că Ordinul de restituire în natură ce reprezintă titlul de proprietate al reclamanţilor, referitor la acest imobil, a fost întocmit de către pârâtă la data de 1 februarie 2010, aşa încât s-a apreciat că nu poate fi pretinsă chiria pentru o perioadă anterioară emiterii acestui ordin prin care bunul a fost retrocedat către contestatori.

De altfel, se arată, conform înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că acest imobil nu a fost folosit de către pârâtă în intervalul menţionat în cererea de chemare în judecată, fiind atribuit prin contract de comodat către Direcţia Poliţiei Comunitare Buzău.

Cererea de chemare în garanţie a Mun. Buzău, reprezentat de primar a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Apelul declarat de reclamanta O.C. împotriva acestei sentinţe, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin Decizia nr. 391/ A din 5 noiembrie 2012, a anulat sentinţa apelată şi a acordat termen pentru evocarea fondului.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței de pârâta Curtea de Conturi a României.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că toate apărările pe care pârâta le reiterează în cadrul memoriului de apel pendinte au fost (şi trebuiau să fie) valorificate în cadrul acelei proceduri judiciare ce a fost finalizată irevocabil, la data de 6 februarie 2009, prin Decizia civilă nr. 1224 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost respinse recursurile părţilor împotriva Deciziei civile nr. 121 din 21 februarie 2008 şi care a avut ca obiect contestaţia formulată în condiţiile Legii nr. 10/2011.

Trimiterea la prevederile Legii nr. 245/2005 excede cadrului procesual de faţă astfel că şi criticile fondate pe aceste prevederi au fost îndepărtate ca lipsite de relevanţă juridică.

În cadrul acelui litigiu, se arată, pârâta nu a formulat o critică concretă prin care să-şi declare nemulţumirea relativ la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în discuţie iar instanţele au stabilit, cu putere de lucru judecat, că: pârâtul are calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001; că reclamanţii au dovedit întinderea dreptului lor de proprietate asupra suprafeţei de teren de 947, 50 mp şi a construcţiilor amplasate pe acesta.

Or, deţinerea ulterioară a bunului reclamanţilor nu poate fi apreciată ca fiind justificată, prin prisma susţinerilor pârâtei în sensul că bunul se află în posesia altei instituţii, iar, pe de altă parte deoarece primarul este cel abilitat de legea specială cu soluţionarea notificării, ori că întinderea dreptului de proprietate este incertă.

Aceasta deoarece, reclamanţii deţin un titlu executoriu, reprezentat de sentinţa judecătorească mai sus menţionată; prin care pârâtul din prezenta cauză a căzut în pretenţii iar întinderea dreptului de proprietate a fost stabilită prin dispozitivul acestei hotărâri.

Mai mult, apelantul pârât a dispus de folosinţa acestui bun care este deţinut, în temeiul unui contract de comodat, de Poliţia Comunitară Buzău (fila 130 dosar fond).

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, cel de-al doilea petit al acţiunii, întemeiat pe dispoziţia art. 998 C. civ., nu a primit nicio rezolvare, şi, pe cale de consecinţă, nici cererea de chemare în garanţie formulată de către apelanta pârâtă reţinându-se incidenţa dispoziţiei art. 297 C. proc. civ.

Astfel, se arată, deşi se face trimitere la titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 880/2007, se apreciază asupra netemeiniciei capătului 2 al acţiunii deoarece imobilul este atribuit de către pârâtă cu contract de comodat unui terţ, situaţie în care nu se poate exercita controlul judiciar.

Aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 101/ A din 8 aprilie 2013, în evocarea fondului:

A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Curtea de Conturi a României, pe capătul 1 de cerere.

A admis, în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamanţii O.C., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice şi intimatul chemat în garanţie Mun. Buzău, prin Primar.

A obligat pârâta Curtea de Conturi să emită o decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de teren de 79,65 m.p. identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert V.C.

A obligat pârâta Curtea de Conturi să plătească reclamanţilor suma de 47.022 euro, contravaloarea în lei a acestei sume, la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil aferentă perioadei 21 februarie 2008 - 01 februarie 2010.

A respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta Curtea de Conturi la 2000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut că faţă de dispoziţiile Sentinţei civile nr. 880 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul civil nr. 8885/3/2007, definitivă şi irevocabilă, prin care pârâta Curtea de Conturi a României a fost obligată să restituie în natură reclamanţilor terenul în suprafaţă de 947 mp şi construcţiile amplasate pe acest teren, situate în Buzău, Jud. Buzău, aceasta are calitate de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii de reclamanţi, prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru terenul de 74 mp din suprafaţa totală de 947 mp, imposibil de restituit în natură şi pentru lipsa de folosinţă a întregului teren în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii şi data la care pârâta a înţeles să restituie efectiv reclamanţilor terenul în suprafaţă de 873 mp.

Prin hotărârea irevocabilă mai sus menţionată, se arată, pârâta a fost obligată să restituie în natură reclamanţilor terenul în suprafaţă de 947 mp situat în Buzău, Jud. Buzău, iar în condiţiile în care din probele administrate a rezultat că a restituit până în prezent doar suprafaţa de 873 mp este evident că subzistă în continuare obligaţia acesteia de a restitui reclamanţilor şi diferenţa de 74 mp.

Apărările pârâtei privitoare la inexistenţa dreptului său asupra acestei diferenţe de teren, la întinderea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în Cartea funciară şi la dreptul municipalităţii asupra terenului, sunt aspecte care puteau fi valorificate legal în contestaţia formulată de reclamanţii din prezenta cauză împotriva Ordinului nr. 2166/1758 din 25 octombrie 2005, prin care Curtea de Conturi a României respinsese cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a terenului situat în Buzău, Jud. Buzău. În niciun caz, astfel de apărări nu pot fi reiterate şi analizate în prezenta cauză, problemele de drept dezlegate de instanţa de judecată irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 neputând fi reluate într-o nouă judecată între aceleaşi părţi, decât cu încălcarea puterii lucrului judecat.

Astfel, în condiţiile în care, prin sentinţa civilă mai sus menţionată s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra obligaţiei pârâtei de a restitui reclamanţilor şi diferenţa de teren de 74 mp, iar prin întâmpinare, pârâta a invocat imposibilitatea obiectivă de restituire în natură, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că acest teren are de fapt o suprafaţă de 79,65 mp şi o valoare de 87.499 lei, iar la termenul de judecată din data de 20 februarie 2012, reclamanţii prin avocat au învederat că-şi însuşesc concluziile expertizei şi îşi completează acţiunea, solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum de 87.499 lei.

Pârâta nu a contestat concluziile expertizei de specialitate întocmită în cauză, apărările sale limitându-se la invocarea lipsei calităţii procesuale pasive şi a faptului că suprafaţa de 873 mp teren pe care a restituit-o reclamanţilor prin Ordinul nr. 1501 din 1 februarie 2010 reprezintă întregul teren aflat în posesia sa, situat la adresa în litigiu.

În aceste condiţii instanţa a admis capătul unu de cerere din acţiune şi a obligat pârâta să emită dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor despăgubiri pentru terenul ce nu-l poate restitui în natură, conform Sentinţei civile nr. 880/2007, potrivit evaluării făcută de expert.

Prin capătul al doilea de cerere din acţiune, se arată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 947 m.p., situat în Buzău, Jud. Buzău, aferentă perioadei cuprinsă între data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 880/2007, prin care pârâta a fost obligată se restituie reclamanţilor, în natură, acest teren şi data emiterii ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010, prin care pârâta a restituit efectiv o suprafaţă de 873 mp din acest teren.

Potrivit art. 998 C. civ., ”orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999, ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În speţă este evident, reţine curtea de apel, că reclamanţii au suferit un prejudiciu prin imposibilitatea de a folosi imobilul a cărui restituire fusese dispusă de instanţă, iar acest prejudiciu s-a datorat în exclusivitate pârâtei care a dispus prin ordin restituirea în natură a celei mai mari părţi din teren, la aproximativ doi ani de la rămânerea definitivă a sentinţei de restituire, respectiv la data de 01 februarie 2010, deşi hotărârea de restituire era definitivă şi executorie din data de 21 februarie 2008 când Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori, a dispus prin Decizia civilă nr. 121/2008, respingerea apelului ca nefondat.

În vederea cuantificării prejudiciului suferit de reclamanţi instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize, iar concluziile acesteia au fost avute în vedere şi de instanţa de apel, în condiţiile în care, în evocarea fondului, reclamanţii nu au fost de acord cu administrarea altei expertize, iar pârâta prin consilier a învederat că nu înţelege să achite onorariu de expert pentru efectuarea unei noi expertize.

Fiind vorba de un imobil ce cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat că lipsa de folosinţă nu poate fi stabilită decât în raport cu această normă specială, prin raportare la dispoziţiile H.G. nr. 886/2006, astfel cum s-a procedat de expert la pct. 6.2 din răspunsul la obiecţiuni (fila 311 dosar fond), reclamanţii fiind îndreptăţiţi să primească pentru perioada menţionată în acţiune o valoare egală cu chiria stabilită prin hotărârea mai sus menţionată, respectiv suma de 47.022 euro.

În consecinţă, instanţa a admis şi cel de al doilea capăt de cerere din acţiune şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma mai sus menţionată, reprezentând lipsa de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 947 mp situat în Buzău, Jud. Buzău, aferentă perioadei 21 februarie 2008 – 1 februarie 2010.

Cererea de chemare în garanţie formulată de Curtea de Conturi împotriva Mun. Buzău prin Primar a fost respinsă ca neîntemeiată, cu următoarele argumente:

Conform dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ., partea poate chema în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri.

Între pârâtă şi chematul în garanţie nu există însă un raport de garanţie, şi nici nu se poate reţine că pârâta s-ar putea îndrepta împotriva Mun. Buzău prin Primar cu o cerere în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceasta, dar din culpa sa exclusivă, constând în executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Chemarea în garanţie este, în toate cazurile, o intervenţie forţată, admisibilă într-un proces aflat în curs de judecată, doar dacă între cauza dedusă judecăţii şi cererea de chemare în garanţie există o legătură suficientă, de dependenţă şi subordonare, aşa încât soluţia ce se va da cu privire la cererea principală să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra chemării în garanţie.

Or, între soluţia pronunţată în prezenta acţiune principală şi raportul juridic dedus judecăţii instanţei prin cererea de chemare în garanţie, nu există o astfel de interdependenţă.

Acţiunea reclamanţilor are ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru terenul la a cărui restituire a fost obligată prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi pe care s-a dovedit că aceasta nu îl poate restitui în natură şi obligarea la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului de la data rămânerii definitive a hotărârii de restituire şi până la data restituirii efective. Prin cererea de chemare în garanţie, se susţine că în perioada aceasta imobilul a fost folosit de către o altă instituţie publică, în baza unui contract de comodat cu titlu gratuit.

Or, între obligaţia pârâtei de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanţi şi contractul de comodat, nu poate fi stabilită nicio legătură.

În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanta, cât şi pârâta Curtea de Conturi a României.

În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta O.C., critică decizia pronunţată de Curtea de Apel, urmare evocării fondului, după cum urmează:

- este greşită încadrarea imobilului în categoria celor prevăzute de art. 16 al Legii nr. 10/2001, apreciere care îi prejudiciază pe reclamanţi întrucât chiria a fost calculată potrivit H.G. nr. 886/2006.

Or, se arată, art. 16 al legii speciale face referire numai la acele imobile care se încadrează în cele afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori socio-culturale şi în legătură cu care norma de aplicare prevede menţinerea afectaţiunii.

- pârâta nu a înţeles să-şi facă apărări, sub aspectul încadrării nemişcătorului în această categorie, ceea ce nici nu ar fi fost posibil întrucât nici nu mai ocupa efectiv imobilul.

- răspunderea pentru neretrocedarea imobilului revine exclusiv Curţii de Conturi care, ar fi trebuit obligată la plata chiriei în valoare de 72.847 euro, stabilită prin expertiză.

Invocând acelaşi temei juridic, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, critică ambele decizii pronunţate de instanţa de control judiciar, - atât cea prin care s-au soluţionat apelurile cât şi hotărârea dată urmare evocării fondului – după cum urmează:

Cu referire la soluţionarea primului capăt de cerere;

- s-a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Conturi, în condiţiile în care potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, stabilirea valori efective a imobilului ce nu poate fi restituit în natură şi emiterea deciziei referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire, cade în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor.

- documentaţia cadastrală întocmită în anul 2004, pentru înscrierea în C.F., a învederat că s-a preluat, urmare Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, doar suprafaţa de 1719 mp, din care o suprafaţă construită totală, de 683,87 mp, deci mult mai mică decât cea înscrisă în Protocol, de 2344,62 mp.

Ca atare, prin Ordinul atacat, nu se puteau restitui alte suprafeţe, decât cele deţinute.

- întârzierea în emiterea celui de-al doilea Ordin, nu este imputabilă pârâtei întrucât, urmare obligaţiei stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a impus a fi delimitate cele două corpuri de proprietate şi a fi efectuate măsurători, în legătură cu care reclamantele şi-au exprimat acordul.

Cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere;

- în mod greşit s-a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie 2007, rămasă irevocabilă în februarie 2009, s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Or, prin hotărârea invocată, Curtea de Conturi a fost obligată să emită Ordinul de restituire în natură, Ordin care constituie practic titlul de proprietate al reclamanţilor.

Ca atare, nu se poate dispune obligarea la plata chiriei pentru o perioadă anterioară retrocedării imobilului.

- nu au folosit imobilul, în interes propriu, în toată această perioadă, drept pentru care nici nu au solicitat aplicarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în sensul menţinerii afectaţiunii nemișcătorului.

- greşit s-a acordat contravaloarea lipsei de folosinţă începând cu 21 februarie 2008, în condiţiile în care hotărârea în discuţie, a rămas definitivă la 6 februarie 2009. Ca atare, cel mult începând cu această dată s-ar fi putut stabili pretenţiile.

Recursul declarat de reclamanta O.C. se priveşte ca nefondat în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 aliun. (1) al Legii nr. 10/2001, republicată, în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori socio-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a) sau după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a).

Potrivit pct. 3 al Anexei nr. 2 lit. a) din lege, intră sub incidenţa art. 16 din actul normativ mai sus citat, imobilele ocupate de administrații financiare, trezorerii, ministere şi alte autorităţi ale administrației publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curţi de apel, poliţie, poliţie de frontieră, jandarmerii, servicii publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, sedii vamale, arhive naţionale, direcţii județene, case de asigurare de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale şi judeţene, inspectorate şcolare.

Or, din actele cauzei rezultă că în toată perioada ulterioară Acordului din 25 ianuarie 1994 şi Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, imobilul în litigiu, situat în Buzău, (identificat la data încheierii Protocolului cu o suprafaţă locativă de 226,94 mp plus curtea aferentă de 260 mp şi suprafaţa de 549,26 mp teren) a fost ocupat de instituţii publice şi afectat nemijlocit unor activităţi de interes public, împrejurare ce justifică încadrarea acestuia în categoria imobilelor menţionate la art. 16 alin. (1) din lege.

Astfel, în perioada imediat următoare încheierii Protocolului, imobilul a fost administrat de către Curtea de Conturi a României şi folosit de Camera de Conturi a Jud. Buzău, pentru ca ulterior să fie atribuit prin contract de comodat către Direcţia Poliţiei Comunitare Buzău, din cadrul Mun. Buzău.

De precizat că, la emiterea Ordinului nr. 2166/2005, ce a făcut obiectul contestaţiei soluţionate prin Sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, au fost avute în vedere prevederile art. 16 al Legii nr. 10/2001, ulterior, în prezentul litigiu, instanţa de control judiciar apreciind de asemenea, judicios, că imobilul cade sub incidenţa acestor dispoziții legale.

De altfel, nemulţumirea recurentei legat de încadrarea imobilului în această categorie, rezidă exclusiv (mai ales în contextul în care nu s-a dispus menţinerea afectaţiunii, pentru perioada prevăzută de lege, omisiune care, fiindu-i profitabilă, nu poate fi folosită ca şi critică) în modalitatea de calcul a chiriei pentru perioada în care a fost lipsită de folosinţa nemişcătorului, conform dispoziţiilor H.G. nr. 1886/2006, aspect care, în contextul soluţiei pronunţată prin decizia de faţă, legat de cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii introductive, nu se mai impune a fi analizat.

Cât priveşte recursul formulat în cauză de Curtea de Conturi a României, acesta urmează a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed.

Astfel, aşa cum judicios au reţinut şi instanțele, prin Sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat, dată în soluţionarea contestaţiei formulată de persoanele îndreptăţite împotriva Ordinului nr. 2166 din 25 octombrie 2005 al Curţii de Conturi, pârâta a fost obligată să restituie în natură reclamanţilor terenul în suprafaţă de 947 m.p. şi construcţiile amplasate pe acesta situate în Buzău.

Ca atare, recurenta nu mai poate invoca, în litigiul de faţă – vizând acordarea despăgubirilor pentru suprafața de 74 mp, rămasă nerestituită, urmare emiterii celui de-al doilea Ordin, nr. 1501 din 1 februarie 2010, dat în executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile – lipsa calităţii sale procesuale pasive, pe considerentul că terenul nu s-ar afla în patrimoniul său.

Această apărare, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, trebuia valorificată în primul litigiu şi nu poate fi reiterată în prezenta cauză, în condiţiile unor dezlegări irevocabile date de instanța care a soluţionat contestația formulată împotriva Ordinului nr. 2166 din 25 octombrie 2005.

Este corectă însă susţinerea recurentei referitoare la greşita soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea introductivă, vizând plata unor despăgubiri, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului în intervalul 21 februarie 2008 - 1 februarie 2010, când s-a produs restituirea efectivă.

Astfel, se constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 998-999 C. civ. de la 1864, sub aspectul existenţei unei fapte ilicite şi a unui raport de cauzalitate între această pretinsă faptă ilicită a entităţii deţinătoare a nemişcătorului şi prejudiciul încercat de reclamanţi, prin neîncasarea chiriei în perioada de timp ce a urmat rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

Se reţine din actele cauzei că, urmare măsurătorilor cadastrale necesare înscrierii terenurilor ce au făcut obiectul Protocolului încheiat cu RA G. Buzău, în Cartea funciară, efectuate în anul 2004, a rezultat o suprafaţă mai mică a celor două corpuri de proprietate, totalizând 1719 mp, în loc de 2344,62 mp, cât se prevăzuse în respectivul Protocol.

Ca atare, persoanele îndreptăţite şi-au exprimat acordul scris, în vederea întocmirii unei noi documentaţii cadastrale, menită să stea la baza Ordinului de restituire în natură ce urma a fi emis în executarea Sentinţei civile nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti (a se vedea în acest sens adresa din 14 decembrie 2009 - fila 109-110 – dosar fond).

În consecinţă, în contextul în care restituirea în natură nu se putea face fără delimitarea celor două corpuri de proprietate, întocmirea unor noi documentaţii cadastrale şi realizarea acordului de voinţă, sub acest aspect, al persoanelor îndreptăţite, în mod greşit s-a reţinut existenţa culpei recurentei care, după obţinerea acordului reclamanţilor, vizând măsurătorile efectuate, - în decembrie 2009 – a emis la data de 1 februarie 2010, Ordinul de restituire în natură.

Tot astfel, capătul al doilea de cerere al acţiunii introductive nu poate fi primit, din perspectiva intervalului pentru care se solicită acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, interval plasat anterior emiterii Ordinului nr. 1501 din 1 februarie 2010, urmare căruia bunul a reintrat în patrimoniul reclamanţilor.

Este îndeobşte recunoscut că, de regulă, nu poate cere contravaloarea lipsei de folosinţă decât proprietarul, lipsit prin fapta culpabilă a unui terţ, de posibilitatea de a culege fructele proprietăţii sale.

Ca atare, folosinţa, implică îndeplinirea condiţiei obligatorii a deţinerii în stăpânire a bunului.

Dreptul de folosinţă (aparţinând, de regulă proprietarului, dar şi, prin excepţie, comodatarului, uzufructuarului etc.) caracterizează dreptul de proprietate, deoarece folosinţa, alături de posesie şi dispoziţie, formează conținutul/substanţa dreptului de proprietate.

Or, reclamanţii au redevenit proprietari asupra bunului litigios, nu de la data rămânerii definitive a Sentinţei nr. 880 din 11 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti (care, le-a conferit, în condiţiile în care a obligat pârâta la emiterea Ordinului de restituire, doar o speranţă legitimă) ci de la data emiterii celui de-al doilea Ordin, ce, constituie practic, titlul lor de proprietate asupra nemișcătorului.

Aşa fiind, este fondată susţinerea recurentei în sensul că nu se poate solicita achitarea chiriei pentru o perioadă anterioară retrocedării efective a imobilului.

Deşi s-au reţinut ca nefondate criticile recurentei Curtea de Conturi referitoare la modul de soluţionare de către instanţe a primului capăt de cerere vizând plata despăgubirilor pentru suprafaţa de teren ce nu a putut fi restituită în natură, este corectă argumentaţia acesteia, referitoare la competenţa exclusivă a Comisiei Centrale din subordinea Cancelariei Primului Ministru, de a calcula cuantumul final al acestor despăgubiri, în situaţia dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care, în Titlul VII stabileşte în detaliu procedurile administrative ce urmează a fi derulate, anterior emiterii titlului de despăgubire, chestiunea primind, de altfel, o dezlegare obligatorie dată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii (a se vedea, în acest sens Decizia nr. 101 alin. (2) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite).

Faţă de cele ce preced, recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României urmează a se admite, cu consecinţa casării primei decizii atacate și a modificării în parte a celei de a doua hotărâri, dată după evocarea fondului, în sensul respingerii ambelor apeluri formulate în cauză împotriva sentinţei tribunalului.

Tot astfel, în considerarea celor mai sus expuse şi în acord cu practica instanţei supreme, vor fi înlăturate din dispozitivul sentinţei menţiunile referitoare la valoarea terenului ce a făcut obiectul litigiului, ce urmează a fi calculată potrivit procedurii instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.C. împotriva Deciziei nr. 101/ A din 8 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează, precum şi împotriva Deciziei nr. 391/ A din 5 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge ambele apeluri formulate în cauză, împotriva Sentinţei nr. 492 din 12 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Înlătură din dispozitivul sentinţei menţiunile referitoare la valoarea terenului în suprafaţă de 79,65 mp, valoare ce urmează a fi stabilită conform procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Irevocabilă.

Pronunțată astăzi 12 noiembrie 2013.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5175/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs