ICCJ. Decizia nr. 5178/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5178/2013
Dosar nr. 1450/46/2013
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1914 din 11 decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. 1974/90/2012, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa soluţionării cererii formulate de reclamantele D.E., T.P.M., G.E., L.E., F.M., L.C.G. şi G.M.R. în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA Râmnicu Vâlcea, M.A.P.D.R., A.V.A.S. şi C.J.S.D.P.T. Vâlcea, precum şi a cererii de intervenţie formulate de P.O., în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a reţinut că, iniţial, prin acţiunea formulată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei SC A. SA Râmnicu Vâlcea de a le respecta dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.208 mp şi de a le achita daune de 1.000 lei, solicitând, totodată, să se dispună rectificarea parţială a cărţii funciare – Bujoreni, în sensul radierii suprafeţei de 1.208 mp.
De asemenea, reclamantele au solicitat constatarea nulităţii actelor de vânzare – cumpărare de acţiuni din 20 iunie 1996 şi din 31 iulie 1998.
Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2012, reclamantele au învederat instanţei că, în baza art. 247 C. proc. civ., renunţă la însuşi dreptul pretins, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii actelor de vânzare – cumpărare menţionate.
În aceste condiţii, tribunalul a constatat că a rămas investit cu judecarea celorlalte două capete de cerere, respectiv obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate asupra terenului de 1208 mp şi la plata de daune civile de 1.000 lei, precum şi rectificarea parţială a C.F. Bujoreni, pretenţii ce atrag competenţa Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ. şi art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 4866 din 20 mai 2013, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a declinat competenţa materială a soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a trimis dosarul Curţii de Apel Piteşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Prin considerentele sentinţei menţionate, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. proc. civ., şi că, prin Decizia civilă nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Vâlcea ca instanţă de recurs, decizie irevocabilă şi obligatorie, s-a statuat cu putere de lucru judecat competenţa Tribunalului Vâlcea de a soluţiona cauza în primă instanţă.
Curtea de Apel Piteşti, secţia a I-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 65 din 28 august 2013, din camera de consiliu, a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reţinând că, prin Decizia civilă nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Vâlcea, intrată în puterea lucrului judecat, s-a admis recursul şi s-a casat Sentinţa civilă nr. 3125 din 15 martie 2011 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi s-a declinat competenţa în funcţie de valoarea obiectului cererii (de 684.694.000 lei) şi de dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ., în favoarea tribunalului.
S-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. şi că, deşi reclamantele au renunţat la însuşi dreptul pretins, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare – cumpărare din 20 iunie 1996 şi din 31 iulie 1998, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă a fost stabilită irevocabil prin Decizia de casare nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele D.E., T.P.M., G.E., L.E., F.M., L.G.C., G.R.M. şi intervenienta P.O., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantele au susţinut, într-o primă critică, faptul că la data investirii instanţei, valoarea reală a contractelor de vânzare – cumpărare de acţiuni a căror nulitate s-a solicitat să se constate era de 68.469 lei, astfel încât litigiul era de competenţa judecătoriei, întrucât contractul a fost încheiat la 20 iunie 1996, cu 9 ani înainte de denominarea monedei naţionale.
S-a învederat că reconsiderarea cuantumului valorii reale a contractului nu are semnificaţia modificării valorii obiectului litigiului, în sensul art. 181 C. proc. civ.
Prin cea de a doua critică, reclamantele au susţinut că soluţia recurată este nelegală întrucât s-a stabilit competenţa tribunalului pentru capete de cerere ce cad în competenţa exclusivă a judecătoriei, respectiv revendicarea prin acţiunea principală a 1.208 mp teren situat în mediul rural, în valoare de 2.000 lei, cererea de intervenţie principală prin care P.O. a revendicat un teren de 1.800 mp, în valoare de 3.000 lei, cererea reconvenţională prin care pârâta SC A. SA a solicitat, în baza legii fondului funciar, constatarea nulităţii titlurilor de proprietate emise pentru cele două terenuri revendicate şi cererile prin care reclamantele şi intervenienta au solicitat daune civile de câte 1000 lei.
Cea de a treia critică formulată de reclamante şi intervenientă a vizat lipsa autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 1229/ R din 27 octombrie 2012 a Tribunalului Vâlcea şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea ca instanţa investită ca urmare a casării cu trimitere să-şi verifice competenţa materială în baza normelor de ordine publică.
Ultima critică s-a referit la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 181 C. proc. civ., care fac trimitere la valoarea obiectului litigiului în cererea principală.
Recurenţii au susţinut că, în dispreţul dispoziţiilor art. 17 şi 181 C. proc. civ., s-a ajuns la situaţia de neconceput ca tribunalul să judece cererea principală şi celelalte cereri incidente, toate de competenţa judecătoriei.
Examinând criticile invocate de recurenţi, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia civilă nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Vâlcea s-a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinţei civile nr. 3125 din 18 martie 2011 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-a casat această sentinţă, s-a reţinut cererea spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea în primă instanţă şi s-a disjuns cererea privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate M. Of. nr. 1092 din 28 septembrie 1995 şi cu trimiterea spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Curtea va constata că, în mod legal, soluţionând conflictul de competenţă, instanţa a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 1229/ R din 27 octombrie 2011, hotărâre irevocabilă prin care s-a examinat chestiunea competenţei materiale în soluţionarea capătului de cerere privind nulitatea parţială a contractelor de vânzare – cumpărare de acţiuni, faţă de dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 şi art. 56 C. com., precum şi ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.
Prin decizia menţionată, s-a reţinut, totodată, cu putere de lucru judecat că litigiul privind constatarea nulităţii acestor contracte este susceptibil de evaluare patrimonială şi se supune criteriului valorii obiectului litigiului care privitor la contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 654 este de 684.694.003 lei (fila 120), astfel că este în competenţa de primă instanţă a tribunalului, conform art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Chiar dacă, ulterior, pe parcursul rejudecării cauzei, reclamantele au arătat că renunţă la însuşi dreptul pretins, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare – cumpărare din 20 iunie 1996 şi din 31 iulie 1998, tribunalul a rămas competent material să soluţioneze celelalte capete de cerere. Competenţa instanţei se stabileşte în funcţie de valoarea indicată în acţiunea introductivă, fiind atrasă de cererea principală, în acord cu dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., astfel încât disjungerea unor capete de cerere sau renunţarea la altele nu poate determina o altă competenţă decât cea stabilită cu putere de lucru judecat printr-o decizie irevocabilă de casare, prin care s-au făcut statuări exprese privitoare la competenţă.
Într-adevăr dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială au caracter imperativ şi nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părţilor.
Caracterul acestor dispoziţii de norme de ordine publică nu poate conduce, însă, la concluzia că necompetenţa materială ar putea fi invocată în orice fază a procesului, conform art. 159 alin. (2) introdus prin Legea nr. 202/2010, aceasta putând fi invocată numai în faţa primei instanţe, nu şi după casarea cu reţinere, în care s-a examinat expres această chestiune.
Împrejurarea că după casare, reclamantele au renunţat la o parte dintre petitele acţiunii iniţiale nu este de natură să determine stabilirea competenţei în favoarea judecătoriei, întrucât valoarea pretenţiilor rămase este sub limita prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., faţă de faptul că în raport de cererea iniţială de chemare în judecată sesizarea instanţei a fost conformă legii.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va constata că nu sunt fondate nici criticile formulate prin primul motiv de recurs, referitoare la reţinerea, dintr-o eroare materială, a unei alte valori a contractelor de vânzare – cumpărare de acţiuni, decât cea reală, care ar fi determinat stabilirea eronată a competenţei tribunalului în primă instanţă. De altfel, această critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa cum s-a arătat, faţă de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la faptul că atât cererea de intervenţie principală formulată de P.O. cât şi cererea reconvenţională prin care pârâta SC A. SA a solicitat constatarea nulităţii titlurilor de proprietate emise cu privire la terenurile revendicate, ar atrage competenţa judecătoriei.
Potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, astfel încât prin ele însele, aceste pretenţii nu pot determina stabilirea unei alte competenţe materiale decât cea determinată de cererea principală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantelor şi intervenientei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate,
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.E., F.M., T.P.M., G.E., L.E., L.C.G., G.M.R. şi intervenienta P.O. împotriva Sentinţei civile nr. 65 din 28 august 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a I-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5177/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5179/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
