ICCJ. Decizia nr. 5179/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5179/2013

Dosar nr. 1470/1/2013

Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 13 februarie 2008 sub numărul 2178/299/2008 reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. au chemat în judecată pe pârâţii T.V., T.I., T.M., Mun. Bucureşti reprezentat prin Primarul General, Primăria Sector 1 Bucureşti - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/95 şi SC H.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

1) Să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Mun. Bucureşti reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător T.V. şi T.A., în calitatea de cumpărători privind locuinţa situată în Bucureşti, Sector 1;

2) Să emită o hotărâre care să ţină loc de titlu de proprietate pentru Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., pentru apartamentul în cauză;

3) Să acorde reclamanţilor despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosinţă a apartamentului respectiv, în sumă de 500 euro pe lună, pentru o perioadă de 11 ani, respectiv 72.000 euro şi,

4) Să acorde reclamanţilor despăgubiri morale în valoare de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de Ţ.C.A., în legătură cu apart. situat în Bucureşti, sector 1.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că la data de 28 august 1996 au formulat o cerere de chemare în judecată a Consiliului Local al Sector 1 - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/95, precum şi a Consiliul Local al Mun. Bucureşti, pentru revendicarea apart. sus-menţionat.

La data de 5 noiembrie 1996, ulterior depunerii cererii, apartamentul a fost înstrăinat de către Primăria Sect. 1 şi de SC H.N. SA pârâţilor T., fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi pe baza unor avize falsificate care se regăsesc pe verso-ul cererii de cumpărare a lui T.V., astfel cum rezultă din înscrisurile anexate la dosarul cauzei. Mai mult s-a arătat că pe cererile adresate chiriaşilor fostelor I.C.R.A.L. - uri nu există niciun aviz din partea acestei instituţii.

S-a arătat că pentru cumpărarea întregului apartament, pârâtul T.V. a făcut o cerere de unificare cu fiul său T.I. nr. 23957 din 2 mai 1996, pe baza unor contracte de închiriere false, respectiv contractul din 10 aprilie 1994 considerat fals deoarece T.I. împreună cu soţia acestuia locuiau într-un imobil proprietate personală pe care îl dobândiseră în anul 1993, situat în Bucureşti, sector 5 şi contractul de închiriere din 29 aprilie 1996, în care au fost trecuţi în mod fictiv T.I., T.B.D. (nora) şi T.I. (nepoata).

Reclamanţii au solicitat să se constate că transferul de proprietate s-a făcut cu încălcarea legii şi că este nul absolut, prejudiciul material fiind reprezentat de valorarea de piaţă a chiriei practicate pentru un asemenea imobil în perioada 1 septembrie 1996-2007 şi în continuare până la intrarea în posesia apartamentului, la care urmează să se adauge dobânda legală.

Cu referire la prejudiciul moral s-a arătat că acesta este reprezentat de suferinţa morală suportată în toţi aceşti ani de reclamantul Ţ.C.A., care din pricina stresului provocat de această situaţie litigioasă a dobândit mai multe afecţiuni (atac de panică, diabet, anxietate, tulburări cardiace, depresie, etc.).

Prin Sentinţa civilă nr. 3739 din 19 martie 2008, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 2178/299/2008, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că valoarea obiectului cauzei depăşeşte suma de 500.000 lei, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului.

La tribunal a fost depusă la dosar Decizia civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4052/2002. Instanţa de apel, prin Decizia civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4052/2002, a constatat că titlul de proprietate al foştilor chiriaşi, reprezentat de contractul de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, întruneşte condiţiile de valabilitate prevăzute de C. civ. (art. 948, art. 1204 şi următoarele) şi de Legea nr. 112/1995.

Prin Sentinţa civilă nr. 1859 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 17409/3/2008, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996, s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect emiterea unei hotărâri care să ţină loc de titlu de proprietate pentru reclamanţi asupra apartamentului în cauză şi s-a admis excepţia netimbrării capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la despăgubiri materiale şi daune morale, aceste ultime cereri fiind anulate, ca netimbrate.

Prin Decizia civilă nr. 128/ A din 22 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis apelul reclamanţilor, a fost desfiinţată Sentinţa civilă nr. 1859 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 17409/3/2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Instanţa de apel a constatat că judecătorul fondului a reţinut că excepţiile pe baza cărora a fost respinsă acţiunea, ar fi fost invocate de către pârâţi prin întâmpinare, dar a înlăturat aceste considerente, întrucât, Primăria Sector 1 Bucureşti, care a formulat întâmpinare în cauză, a invocat alte excepţii decât cele soluţionate de către prima instanţă, respectiv, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei instituţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Sector 1 Bucureşti.

S-a reţinut că din practicaua sentinţei tribunalului nu rezultă care sunt excepţiile invocate, cine le-a invocat şi dacă acestea au fost comunicate reclamanţilor conform dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

A fost apreciată ca fiind nelegală şi soluţia de anulare, ca netimbrate, a cererilor având ca obiect obligarea pârâţilor la despăgubiri materiale şi morale, reţinându-se că cererea de scutire de plata taxelor de timbru a fost respinsă la acelaşi termen de judecată la care cauza a fost reţinută spre soluţionare, fără să li se pună în vedere reclamanţilor ca, în urma respingerii cererii de scutire de taxă de timbru, să timbreze acţiunea şi fără să li se ofere posibilitatea reală de a-şi îndeplini această obligaţie.

În această fază procesuală, a fost depusă notificarea nr. 905 din 8 august 2001, prin care reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., s-au adresat Primarului General al Mun. Bucureşti conform Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a apartamentului situat în Bucureşti, Sect. 1.

În rejudecare, prin cererea depusă la data de 24 ianuarie 2011, reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.A. şi Ţ.C. au solicitat ca, prin compararea de titluri, să se constate că dreptul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul pârâţilor T. şi să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Sector 1; în drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ. şi Legea nr. 247/2005.

Cu privire la această cerere, Tribunalul a reţinut că pârâţii s-au opus la modificarea acţiunii reclamanţilor, care în primul ciclu procesual nu a avut ca obiect şi revendicarea imobilului şi că potrivit art. 132 rap. la art. 134 C. proc. civ. cererea de modificare a acţiunii principale a fost formulată tardiv, respectiv după prima zi de înfăţişare când părţile, legal citate, au putut pune concluzii asupra actului de sesizare a instanţei.

De asemenea, s-a mai reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 8 martie 2011, având în vedere susţinerile contradictorii ale părţilor şi poziţia relativ confuză a reclamanţilor referitor la obiectul cererii cu care au sesizat instanţa de judecată, dar şi în vederea clarificării situaţiei taxelor de timbru datorate, tribunalul le-a pus în vedere reclamanţilor să depună la dosar o cerere scrisă precizatoare privind obiectul cauzei cu care înţeleg că au sesizat instanţa de judecată.

O astfel de precizare nu a mai fost făcută de către reclamanţi, care, prin multitudinea memoriilor depuse la dosar au solicitat soluţionarea cauzei, invocând durata excesivă a procedurilor; în aceste condiţii, tribunalul a constatat că cererile cu care a fost sesizată instanţa de judecată sunt cele cuprinse în acţiunea iniţială înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 la data de 13 februarie 2008 sub nr. 2178/299/2008.

Prin Sentinţa civilă nr. 1962 din 9 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâţii T.I. şi T.V., a admis excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt din cererea reclamanţilor, invocată de aceiaşi pârâţi, a respins, ca inadmisibilă, cererea din acţiunea reclamanţilor prin care s-a solicitat emiterea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate privind imobilul din litigiu, a admis în parte acţiunea reclamanţilor Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., în contradictoriu cu pârâţii primăria sect. 1 Bucureşti - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, SC H.N. SA, mun. Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, T.V., T.I. şi T.M., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Mun. Bucureşti, în calitate de vânzător şi T.V. şi T.A., în calitate de cumpărători, privind locuinţa situată în Bucureşti, Sector 1, a respins ca neîntemeiate cererile reclamanţilor privind daunele materiale şi daunele morale şi i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.841 euro, respectiv echivalentul în lei la data plăţii efective, reprezentând cheltuieli de transport, şi 400 lei reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că cele două cereri referitoare la acordarea daunelor materiale şi a daunelor morale, reprezintă cereri accesorii ale cererii principale care este scutită de taxe de timbru, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.

Cu referire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii T.I. şi T.V., tribunalul a reţinut că aceştia au avut în vedere la invocarea excepţiei, Decizia civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4052/2002.

Cercetând acest litigiu şi decizia menţionată, tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 548/ A din 24 martie 2003, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor Ţ.C.A. Ţ.C. şi Ţ.A.R., prin care au solicitat, pe de o parte, să se constate că sunt proprietarii locuinţei situate în Bucureşti, Sect. 1, invocând preluarea de către stat fără titlu valabil, iar pe de altă parte, aşa cum a fost modificată şi completată acţiunea în cel de-al doilea ciclu procesual, să se constate nulitatea Contractului de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Mun. Bucureşti reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător şi pârâţii introduşi în cauză, T.V. şi T.A., în calitate de cumpărători privind aceeaşi locuinţă situată în Bucureşti, Sector 1.

Astfel, în ceea ce priveşte primul capăt din cererea de chemare în judecată pendinte (constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996), tribunalul a reţinut că există identitate de obiect şi de părţi, însă nu există identitatea de cauză, întrucât, de la finalizarea primului proces şi până la introducerea acţiunii prezente din 13 februarie 2008, au intervenit elemente noi de fapt, esenţiale pentru validitatea contractului de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, pe care nici instanţa anterioară şi nici reclamanţii nu le-au cunoscut.

Astfel, a arătat tribunalul că reclamanţii au descoperit şi au şi invocat faptul că pârâtul T.I. şi familia sa, având o locuinţă proprietate personală cumpărată tot din fondul locativ de stat, încă din 1993, nu era îndreptăţit la încheierea contractului de închiriere din 10 aprilie 1994, privind locuinţa din imobilul situat în Bucureşti, Sector 1, act care s-a încheiat în mod fictiv, întrucât, aceştia nici nu au locuit vreodată în acest apartament.

Această situaţie de fapt şi juridică nu a fost cercetată cu ocazia primei judecăţi, ceea ce face ca între cele două procese să fie diferenţe de cauză juridică, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile autorităţii de lucru judecat consacrate de art. 1201 C. civil (tripla identitate de obiect, cauză şi părţi).

Sub un alt aspect, cu ocazia primei judecăţi, pentru a respinge cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, instanţa a reţinut că prin contractul de construire şi procesul-verbal de predare-primire din 18 martie 1970, reclamantul Ţ.C.A. şi soţia sa Ţ.A., au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, Sector 1, iar prin Decizia nr. 191 din 1 februarie 1983, emisă de Consiliul Popular al Mun. Bucureşti în baza Decizia nr. 223/1974, imobilul a fost preluat de stat, care l-a închiriat pârâţilor T.V. şi T.A., aceştia din urmă, cumpărând locuinţa conform Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare -cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat cu Primăria Mun. Bucureşti reprezentată prin SC H.N. SA.

Prin urmare, nu s-a avut în vedere aspectul că cei doi cumpărători nu au avut contract de închiriere asupra întregului apartament, nici condiţiile în care o parte din apartament a fost închiriat fiului pârâţilor şi familiei acestuia şi nici condiţiile în care autorităţile administrative au procedat la ficţiunea unificării contractelor de închiriere, pentru a facilita în acest mod vânzarea întregului apartament; raportându-se la data introducerii acţiunii (august 1996), această instanţă a reţinut că preluarea imobilului conform Decizia nr. 223/1974 a fost considerată valabilă chiar de Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost explicitată prin H.G. nr. 20/1996 şi O.U.G. nr. 11/1997 şi că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, care nu poate fi aplicată retroactiv.

Faţă de aceste constatări ale instanţei anterioare, tot ca un element diferit al cauzei juridice, tribunalul a reţinut că în timpul procesului, a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 2094 din 9 martie 2009, de Judecătoria Sect. 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 12358/302/2008, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Ţ.C.A., în contradictoriu cu Mun. Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 191 din 1 februarie 1983, emise de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucureşti, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuinţa situată în Bucureşti, sector 1, care a aparţinut familiei Ţ.

Astfel, s-a constatat că nici din această perspectivă, nu este identitate de cauză şi nu poate fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia fiind respinsă, ca nefondată.

Asupra excepţiei prescripţiei extinctive a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat între Primaria Mun. Bucureşti reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător şi T.V. şi T.A., în calitatea de cumpărători privind locuinţa situată în Bucureşti, sector 1 (fila nr. 13 din dosar), invocată de pârâţii T.I. şi T.V., tribunalul a reţinut că este, de asemenea, neîntemeiată.

Conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, se consacră un termen special de prescripţie „de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legii”, prelungit până la 14 august 2002, coroborate cu art. 50 şi 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, tribunalul a concluzionat că legiuitorul a înţeles să-i ocrotească pe chiriaşii-cumpărători de bună-credinţă, nu pe cumpărătorii de rea-credinţă care au dobândit dreptul de proprietate prin eludarea Legii nr. 112/1995.

Litigiul a fost soluţionat abia prin Decizia nr. 548/ A din 24 martie 2003, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor, în funcţie de elementele cercetate de această instanţă, ajungându-se la concluzia că cei doi chiriaşi-cumpărători au fost de bună-credinţă. Dar, întrucât instanţa respectivă nu a invocat, eventual termenul special de prescripţie şi nici pârâţii T., rezultă că reclamanţii au invocat nulitatea în termenul legal de prescripţie specială de un an de zile, cu prelungirile menţionate, în funcţie de elementele cunoscute de ei până atunci, în condiţiile în care nu erau ei depozitarii documentaţiei întocmite cu ocazia vânzărilor făcute de către autorităţile administrative, în baza Legii nr. 112/1995.

S-a arătat, de asemenea, că nici după pierderea acestui proces, reclamanţilor nu li se poate reproşa o stare de pasivitate, întrucât reclamantul Ţ.C.A. s-a adresat inclusiv autorităţilor penale, plângerea fiind însă respinsă prin Decizia penală nr. 1760/ R din 7 august 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul 38219/299/2006.

A fost reţinută şi împrejurarea că, prin Sentinţa civilă nr. 2094 din 9 martie 2009, pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 12358/302/2008 a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Ţ.C.A., în contradictoriu cu Mun. Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei administrative nr. 191 din 1 februarie 1983, emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucureşti, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuinţa situată în Bucureşti, sector 1, care a aparţinut familiei Ţ.

În acelaşi timp, s-a constatat că pârâţii T.V. şi T.I. nu au adus la cunoştinţa reclamanţilor Ţ. adevărata situaţie a contractelor de închiriere pe care le-au deţinut anterior contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la locuinţa cumpărată, pentru a se putea verifica, în mod real şi complet, dacă au fost sau nu, respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic atacat cu acţiunea în constatarea nulităţii absolute, astfel că, în opinia tribunalului, aceştia nu pot invoca, cu succes, propria turpitudine, prin invocarea prescripţiei speciale de un an de zile prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiţii, având în vedere şi data introducerii acţiunii (13 februarie 2008), tribunalul a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 2 din Decizia nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă, potrivit cărora, „nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie” iar excepţia prescripţiei invocată de pârâţii T.I. şi T.V. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate în favoarea reclamanţilor, pentru apartamentul în cauză, invocată de către aceiaşi pârâţi tribunalul a constatat că această excepţie este întemeiată, astfel că a admis-o, reţinând că potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, pentru realizarea dreptului pretins asupra imobilului, reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. au dreptul să exercite acţiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. Întrucât pentru motivele care au fost deja expuse, tribunalul a considerat că nu a fost legal sesizat cu o astfel de cerere, a apreciat că reclamanţii au posibilitatea să exercite acţiunea în revendicare pe cale separată.

Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. au dreptul să exercite acţiunea în restituire, pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în natură, conform Legii nr. 10/2001.

Referitor la fondul cauzei privind cererea reclamanţilor Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., de constatare a nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996, analizând probele administrate în cauză, dar ţinând cont şi de statuările aduse prin judecata anterioară, tribunalul a reţinut că prin contractul de construire şi procesul-verbal de predare-primire din 18 martie 1970, reclamantul Ţ.C.A. şi soţia sa Ţ.A., au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1.

Pe de altă parte, cei doi soţi T.I. şi T.B.D., precum şi fiica acestora T.I., nu au locuit niciodată în apartamentul în litigiu care, în fapt, era deţinut de părinţii T.V. şi T.A., contractul de închiriere fiind încheiat în mod fictiv, pentru ca ulterior să poată fi cumpărat.

S-a reţinut de către instanţă că, aşa cum rezultă şi din adresa din 13 octombrie 2000, emisă de către Departamentul Juridic contencios al Primăriei Mun. Bucureşti, apartamentul din imobil a fost vândut în mod ilegal de către SC H.N. SA, întrucât acesta se afla în litigiu pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti existând Dosarul civil nr. 12184/1996.

În aceste condiţii, pârâtul T.V., împreună cu fosta soţie, autoarea T.A., au cumpărat întreaga locuinţă prin contractul de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat cu Primăria Mun. Bucureşti reprezentată prin SC H.N. SA, cu încălcarea Legii nr. 112/1995, respectiv, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (3) şi art. 9 alin. (1) rap. la art. 14 din acest act normativ.

În considerarea modalităţii în care au fost încheiate contractele de închiriere din 1994 şi din 1996 şi în care s-a procedat la ficţiunea juridică a „unificării contractelor de închiriere”, în scopul eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi pentru a-l împiedica pe fostul proprietar să dobândească cel puţin locuinţa liberă, în sensul legii, tribunalul a constatat că, atât cei doi cumpărători, T.V. şi T.A., cât şi pârâtul T.I., au acţionat cu rea-credinţă, cu concursul reprezentanţilor Primăriei Sector 1 Bucureşti, respectiv al membrilor Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi al reprezentanţilor pârâtei SC H.N. SA, şi au încheiat contractul de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, în timp ce litigiul de revendicare era pe rolul instanţei, cauza contractului fiind nelicită, întrucât o astfel de vânzare nu era permisă de Legea nr. 112/1995, atrăgând şi incidenţa art. 966 coroborat cu art. 968 C. civil.

A mai reţinut tribunalul că, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 2094 din 9 martie 2009, pronunţată de Judecătoria Sect. 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 12358/302/2008 a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Ţ.C.A., în contradictoriu cu Mun. Bucureşti, reprezentat prin Primarul General şi s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 191 din 1 februarie 1983, emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucureşti, prin care a fost preluată în proprietatea statului, locuinţa situată în Bucureşti, Sect. 1, Statul Român a pierdut chiar şi titlul aparent de care se prevala, contractul de vânzare–cumpărare din 5 noiembrie 1996, fiind lovit de nulitate absolută.

Cererile formulate de reclamanţi de acordare de daunele materiale şi daunele morale, au fost respinse, ca neîntemeiate, tribunalul reţinând că nu s-au administrat dovezi pertinente privind suportarea unor astfel de prejudicii, iar, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civil, sarcina probei afirmaţiilor făcute revenea reclamanţilor.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., în cuantum de 400 lei, reprezentând onorariu de avocat şi 6.841 euro, respectiv echivalentul în lei la data plăţii efective, reprezentând cheltuieli de transport, pentru termenele de judecată pentru care, reclamantul Ţ.C.A. s-a deplasat din Elveţia în România pentru a-şi susţine cauza, reţinându-se în medie, un cost de câte 165 euro/transport.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâţii T.I., T.V., SC H.N. SA, Primăria Sect. 1 Bucureşti şi Mun. Bucureşti reprezentat prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr. 347/ A din 9 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi T.I., T.V., Mun. Bucureşti prin Primarul General, Primăria sector 1 Bucureşti şi SC H.N. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1962 din 9 noiembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii – reclamanţi Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. şi cu intimatul – pârât T.M. A schimbat, în parte, sentinţa apelată. A respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată cu referire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996, ca neîntemeiată. S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu referire la cererea de constatare a contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996 şi, în consecinţă, s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a acestui contract, ca prescrisă. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Sector 1 Bucureşti. S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sector 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la cererea de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate pentru reclamanţi şi la cererile de obligare a pârâţilor la daune materiale şi respectiv morale. Au fost obligaţi reclamanţii la 6,15 lei cheltuieli de judecată către apelantul-pârât Mun. Bucureşti, reprezentat prin Primarul General. A respins cererea formulată de apelanta-pârâtă Primăria Sector 1 Bucureşti de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată. A fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. împotriva aceleiaşi sentinţe. A trimis cauza Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea cererii de revendicare imobiliară.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că:

Legea procesuală nu reglementează expres ordinea de soluţionare a excepţiilor, însă în raport de caracterul şi efectele pe care le produc, Curtea a examinat cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în cauză prin raportare la Decizia civilă nr. 548/ A din 24 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a civilă, în Dosarul nr. 4052/2002.

Identitatea de părţi şi obiect între cele două cauze nu a fost contestată de părţi şi a fost reţinută şi de prima instanţă. Elementul în dispută îl reprezintă cauza fiecăreia din cele două cereri.

Curtea nu şi-a însuşit raţionamentul potrivit căruia, existenţa unor elemente noi de fapt ar fi de natură să înfrângă puterea de lucru judecat care este reglementată ca o prezumţie legală absolută, irefragabilă şi nici că pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti ulterior soluţionării irevocabile a unui proces ar putea fi valorificate altfel decât prin intermediul căilor de atac de retractare, în condiţiile legii.

S-a apreciat că în speţă nu există identitate de cauză între cele două cereri, având în vedere că cererile de constatare a nulităţii absolute a aceluiaşi contract pot avea fundament diferit, în funcţie de motivul de nulitate invocat.

Astfel, în cauza de faţă, reclamanţii au intenţionat să dovedească neîndeplinirea unei condiţii care dădea dreptul foştilor chiriaşi la cumpărarea locuinţelor în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv aceea de a deţine contract de închiriere valabil încheiat pentru apartamentul pe care îl ocupau la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, condiţie prevăzută de art. 6 din Hotărârea nr. 20/1996 de aplicare a Normelor metodologice a acestei legi.

Din considerentele Deciziei nr. 548 din 24 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, Curtea reţine că nulitatea aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare a fost solicitată în considerarea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil iar cumpărătorii au avut cunoştinţă, la data încheierii contractului că acesta face obiectul unor cereri de restituire, fiind de rea-credinţă.

Prin urmare, întrucât din hotărârea judecătorească invocată de apelanţii - pârâţi T. şi din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că la soluţionarea Dosarului nr. 4052/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost examinată îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 20/1996 de aplicare a Normelor metodologice a Legii nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte, soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei extinctive, cu referire la cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 1996, Curtea, analizând motivele de apel ale apelanţilor-pârâţi, apărările formulate de apelanţii-reclamanţi şi dispoziţiile legale incidente în speţă, a reţinut că în mod greşit tribunalul a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care au caracter de normă specială şi a făcut aplicarea dispoziţiilor de drept comun.

Sub un prim aspect, Curtea a reţinut că nu prezintă relevanţă în cauză dacă în procesul anterior, soluţionat irevocabil, s-a invocat sau nu termenul special de prescripţie.

Fiind învestită prin motivele de apel, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei date acestei excepţii, Curtea a reţinut că prin raportare la împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ, conform cărora dreptul la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este prescriptibilă în termen de un an de la intrarea în vigoare a acesteia, indiferent de cauza de nulitate, termen care s-a împlinit la 14 august 2002.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant, aceste prevederi cu caracter special derogă de la dreptul comun reprezentat de Decizia nr. 167/1958, pe care îl exclud de la aplicare.

Ceea ce se poate aplica din actul normativ care constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive sunt celelalte dispoziţii privitoare la cursul prescripţiei întrucât legea specială derogă doar sub aspectul termenului de la dreptul comun. Cu toate acestea, Curtea nu a identificat vreun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei extinctive care să fi fost invocat de reclamanţi şi constată că nu s-a formulat cerere de repunere în termenul de prescripţie în condiţiile art. 19 din Decizia nr. 167/1958.

Instanţa de apel a respins capătul de cerere în temeiul unei excepţii dirimante, astfel încât nu se mai impunea analiza criticilor şi apărărilor formulate în legătură cu fondul cererii de constatare a nulităţii contractului.

O critică comună cererilor de apel ale apelanţilor-pârâţi care necesită examinarea este cea privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanţă.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti la data de 13 februarie 2008, Curtea a reţinut că nu pot reprezenta cheltuieli de judecată efectuate în acest proces, costurile călătoriilor efectuate anterior acestei date, respectiv din cursul anilor 2001-2002, precum şi pentru perioade când nu au fost acordate termene de judecată.

Prin urmare, soluţia tribunalului în privinţa acordării cheltuielilor de transport, chiar în ipoteza admiterii în parte a pretenţiilor, este greşită întrucât s-a bazat pe înscrisuri privitoare la costul unor călătorii efectuate cu mult înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată. În plus, nu s-a făcut dovada plăţii contravalorii călătoriei pentru termenul din 1 noiembrie 2011 când reclamantul a fost prezent în faţa instanţei.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că în contextul admiterii, chiar şi în parte a pretenţiilor deduse judecăţii, acordarea acestor cheltuieli de judecată, în cuantum de 400 lei, dovedite cu înscrisul depus la fila 215 din dosarul tribunalului, respectiv chitanţa din 11 iunie 2010 eliberată de cabinetul de avocat B.A.C., se justifica faţă de pârâţii care au căzut în pretenţii la prima instanţă.

Cu referire la apelul declarat de apelanţii-reclamanţi prin care au susţinut că în mod greşit tribunalul a refuzat să soluţioneze şi cererea de revendicare imobiliară, întrucât a fost formulată tardiv, după prima zi de înfăţişare, iar pârâţii s-au opus, Curtea a reţinut că motivul este fondat.

Astfel, în fond după desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 8 aprilie 2010; la termenul de judecată din 21 iunie 2010, primul termen acordat în rejudecare, s-a constata incompatibilitatea preşedintelui completului de judecată şi s-a dispus înaintarea dosarului unui alt complet de judecată.

Un nou termen a fost stabilit în Camera de consiliu, fără citarea părţilor la data de 28 iunie 2010, când a fost încuviinţată abţinerea de la judecarea cauzei a d-nei judecător F.E.

Ulterior dosarul a fost repartizat aleatoriu şi i s-a stabilit termen de judecată la 8 martie 2011. Pentru acel termen de judecată a fost depusă de către reclamanţi cererea completatoare depusă la fila 26.

În raport de motivele de amânare a soluţionării cauzei anterior datei de 8 martie 2011, de dispoziţiile art. 134 C. proc. civ., conform cărora „este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal, pot pune concluzii”, Curtea apreciază că în mod greşit tribunalul a reţinut că cererea completatoare a fost formulată tardiv, întrucât acesta era primul termen, în fond după desfiinţarea primei hotărâri, la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii.

S-a mai statuat că cererea fiind formulată în termen, nu era nevoie de acordul pârâţilor.

Instanța de apel a reţinut că modificarea acţiunii, în sensul completării ei cu un nou capăt de cerere în condiţiile în care pretenţia dedusă judecăţii era clar formulată, având indicate şi temeiurile de drept pe care se sprijină, nu era condiţionată de depunerea vreunei precizări suplimentare şi, în orice caz, sancţiunea nedepunerii precizării solicitate de tribunal nu putea fi chiar un fine de neprimire a cererii, C. proc. civ. prevăzând alte sancțiuni specifice, de exemplu, suspendarea judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 155¹.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs Ț.C.A., Ț.A.R. şi Ț.C. criticând soluţia pentru nelegalitate.

Recurentul Ț.C.A. a formulat critici, arătând că este nemulţumit de considerentele hotărârii instanţei de apel, în sensul că instanţa trebuia să aibă în vedere numai dispoziţiile privind revendicarea în baza dispoziţiilor dreptului comun şi nu în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, ca excepţie de ordine publică, arătând că aceasta împiedică orice alte consideraţii de drept şi că soluţia şi motivarea trebuie să-i fie favorabile. Astfel, se invocă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri: Sentinţa nr. 4646 din 29 mai 2009 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, Decizia nr. 604/ R din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 260 din 27 aprilie 2009 a aceleiaşi instanţe, precizate oral, în cursul dezbaterii recursului şi consemnate conform susţinerilor recurentului.

Din hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile depuse la dosarul cauzei rezultă că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. şi acţiunea în revendicare este fondată.

O altă critică vizează şi excepţia prescripţiei extinctive care a fost soluţionată în mod nelegal, deoarece termenul nu se împlinise şi motivul de nulitate trebuia analizat de instanţă, fiind întemeiat, în baza probelor depuse la dosar.

S-a mai invocat de către recurent şi faptul că era necesar să-i fie acordate daune morale şi materiale pentru suferinţele îndurate de-a lungul timpului, precum şi pentru faptul că s-a îmbolnăvit, suferind de mai multe boli care îi afectează grav starea de sănătate.

De asemenea, au fost formulate critici privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, în sensul că sumele au fost micşorate, astfel încât i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac.

Împotriva aceleiaşi decizii au declarat recurs şi pârâţii T.I. şi T.V., invocând, în esenţă, în cele două cereri de recurs, aceleaşi aspecte de nelegalitate, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel în mod greşit a decis, admiţând apelul, că apelanții-reclamanți erau în termenul de a-şi modifica acţiunea, fără să aibă în vedere stadiul procesual în care se află dosarul. Astfel, s-a invocat faptul că cererea modificatoare a fost formulată de către apelanţii-reclamanţi în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite strict stabilite, limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect alt acţiunii, cate nu era formulat la data când s-a judecat în primul ciclu procesual. În acest context, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai putea fi analizată de instanţă, cum corect a hotărât Tribunalul Bucureşti.

Prin admiterea apelului reclamanţilor Ţ., instanţa de control judiciar a încălcat în mod vădit dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.

Dacă s-ar admite contrariul, atunci s-ar ajunge la încălcarea principiului obligativităţii Deciziei de casare iniţiale, care stabilea în cuprinsul său limitele în care urma să aibă loc rejudecarea în fond a pricinii, limite pe care instanţa de fond, cât şi cea de apel erau obligate să le respecte. În consecinţă, decizia de casare fiind irevocabilă, se bucură de autoritatea lucrului judecat cu privire la problemele de drept dezlegate şi reţinute în cuprinsul acesteia - ce trebuie sa fie respectate, instanţa de rejudecare cât şi cea din apel păstrându-şi dreptul de apreciere cu privire la problemele de fapt ale cauzei.

Un argument în plus este şi cel de ordin sintactic, întrucât dacă s-ar admite contrariul, atunci nu ar mai fi vorba despre o rejudecare, ci de o nouă judecată.

Recursul declarat de reclamanţii Ț.A.R. şi Ț.C. este nul.

Examinând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că reclamanţii Ț.A.R. şi Ț.C. au formulat declaraţia de recurs la data de 11 februarie 2013 (fila 31 din dosarul de recurs), înăuntrul termenului de 15 de zile de la comunicarea hotărârii, care a avut loc la data de 4 februarie 2013, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte motivele de recurs acestea au fost depuse la data de 1 martie 2013 (fila 12 din dosarul instanţei de recurs), peste termenul de 15 zile prevăzut de lege.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege.

Or, în speţă, având în vedere că recurenţii-reclamanţi au formulat motivele de recurs peste termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, Înalta Curte va aplica sancţiunea prevăzută de lege şi va constata nul recursul. Deşi recurentul Ţ.C.A. a semnat şi recursul formulat de recurenţii Ț.A.R. şi Ț.C., susţinerile sale vor fi analizate separat, deoarece cererea sa a fost depusă în termen, ceea ce permite instanţei să se pronunţe pe fondul recursului său.

Recursul declarat de reclamantul Ț.C.A. este nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că recurentul-reclamant Ţ.C.A. a declarat recurs la data de 25 octombrie 2012, depunând totodată şi motivele de recurs, înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Criticile formulate de recurent se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

În esenţă, recurentul a arătat că este nemulţumit de considerentele hotărârii instanţei de apel, în sensul că instanţa trebuia să aibă în vedere numai dispoziţiile privind revendicarea în baza dispoziţiilor dreptului comun şi nu în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001.

Susţinerile sunt nefondate, în ceea ce priveşte motivarea în drept a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, deoarece chiar dacă în cererea formulată în al doilea ciclu procesual se face referire la acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ. din 1864, instanţa trebuie să se raporteze la legea specială pentru a stabili în ce măsură devine incident unul sau celălalt dintre temeiurile juridice ce fac parte din cauza juridică a acţiunii. De asemenea, acest lucru devine necesar şi în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie, în recurs în interesul legii care impune instanţelor efectuarea unei analize jurisdicţionale în vederea statuării asupra incidenţei legii speciale sau a dreptului comun. Mai mult, instanţele au obligaţia de a lua în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, în ceea ce priveşte noţiunea de „bun actual”, conform art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., astfel încât referinţele la cazuistica instanţei menţionate sunt necesare, în măsura în care justifică argumentele pentru soluţia pronunţată.

Referitor la autoritatea de lucru judecat, aceasta nu este incidentă în cauză, recurentul invocând existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare prezentului litigiu care statuează asupra unui aspect ce nu are relevanţă asupra obiectului procesului. Astfel, se invocă autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri: Sentinţa nr. 4646 din 29 mai 2009 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, Decizia nr. 604/ R din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 260 din 27 aprilie 2009 a aceleiaşi instanţe.

Autoritatea de lucru judecat este o excepţie peremptorie care împiedică judecarea cauzei pe fond, or interesul recurentului este acela ca acţiunea să se judece pe fond, astfel încât ceea ce invocă recurentul, se referă la opozabilitatea faţă de terţi a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, în raport de ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat în acel litigiu. Terţii în cauză sunt pârâţii T.V. şi I., având în vedere că în precedent s-a judecat cu unitatea administrativ-teritorială, respectiv Mun. Bucureşti.

Astfel, recurentul-reclamant arată că prin Decizia civilă nr. 260/ A din 27 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a statuat că decizia de preluare a imobilului proprietatea reclamantului Ţ.A. a fost nelegală şi că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, litigiul purtându-se împotriva pârâtei Primăria Mun. Bucureşti. Această hotărâre a făcut referire la Sentinţa civilă nr. 20 din 9 martie 2009, pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, în Dosar nr. 12358/302/2008, prin care s-a admis acţiunea formulată de Ţ.C.A. şi s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 191 din 1 februarie 1983, emisă de Biroul permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 604/ R din 20 aprilie 2011, pronunţată de secţia a IV-a civilă, a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea recursului recurentului Ţ.C.A. în contradictoriu cu Mun. Bucureşti, a fost casată decizia Tribunalului, a fost admis apelul şi desfiinţată Sentinţa civilă nr. 4646 din 29 mai 2009 pronunțată de Judecătoria Sect. 5 Bucureşti, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În acest context, decizia invocată nu influenţează soluţionarea litigiului, deoarece nu există o statuare care să intre în puterea lucrului judecat cu efect prejudicial asupra cauzei de faţă. Pe de altă parte, rezultă că Sentinţa civilă nr. 4646 din 29 mai 2009, pronunțată de Judecătoria sector 5 Bucureşti a fost desființată, ceea ce înseamnă că nu poate produce nici un efect juridic şi în consecinţă nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat, în temeiul acestei hotărâri judecătoreşti. De altfel, instanţa de apel în mod corect a reţinut argumentele privind respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat referitoare la hotărârile invocate de reclamanţi, în cursul judecării cauzei.

Trebuie subliniat că în raport de modalitatea de rezolvare a procesului în recurs, devin fără suport juridic susţinerile recurentului-reclamant privind motivarea în apel pe aspectele referitoare la compararea de titluri în revendicarea pe calea dreptului comun, de vreme ce instanţa a rămas investită numai cu pronunţarea asupra capetelor de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare (acesta fiind respins ca prescris), constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului, precum şi daunele materiale şi morale.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, în mod corect instanţa de apel a statuat că prin raportare la împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ, conform cărora dreptul la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este prescriptibilă în termen de un an de la intrarea în vigoare a acesteia, indiferent de cauza de nulitate, termen care s-a împlinit la 14 august 2002.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant, aceste prevederi cu caracter special derogă de la dreptul comun reprezentat de Dec. nr. 167/1958, pe care îl exclud de la aplicare.

Prescripţia extinctivă reprezintă o instituţie juridică ce împiedică analizarea cauzei pe fond, astfel încât în măsura în care se constată că excepţia este întemeiată şi va fi admisă, instanţa nu va mai analiza dacă sunt fondate motivele de nulitate absolută ale contractelor de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte criticile formulate pe daunele morale şi materiale ce trebuiau acordate reclamanţilor, trebuie menţionat că acţiunea în răspundere civilă delictuală este subsecventă capetelor de cerere principale, care fiind respinse, atrag şi respingerea acţiunii în pretenţii, care rămâne, astfel, fără temei juridic.

Este nefondată şi critica privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece, instanţa de apel a admis şi apelul părţilor adverse, ceea ce i-a permis să stabilească un alt cuantum al cheltuielilor de judecată, în raport de respingerea mai multor capete de cerere formulate de reclamanţi, realizând astfel o corectă aplicaţiunea a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Recursurile declarate de pârâţii T.I. şi T.V. sunt întemeiate.

Analizând susţinerile recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi urmează să le analizeze din această perspectivă.

Sunt fondate criticile referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor procedurale, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod eronat, că în rejudecare după casarea cu trimitere este posibil ca reclamantul să-şi modifice acţiunea.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În rejudecare după casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanţa de trimitere să se pronunţe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista la data când s-a formulat primul apel, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a apreciat că se putea modifica cererea iniţială. Aceste aspecte sunt bine conturate în practica judiciară care este constantă în acest sens. Aşa fiind, modificarea acţiunii nu poate avea loc la instanţa care rejudecă fondul după casarea cu trimitere.

Astfel, trebuie subliniat că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13 februarie 2008, reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R. au chemat în judecată pe pârâţii T.V., T.I., T.M., Mun. Bucureşti reprezentat prin Primarul General, Primăria Sect. 1 Bucureşti - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 112/95 şi SC H.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

- Să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 5 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Mun. Bucureşti reprezentată prin SC H.N. SA în calitate de vânzător şi T.V. şi T.A., în calitatea de cumpărători privind locuinţa situată în Bucureşti, Sector 1;

- Să emită o hotărâre care să ţină loc de titlu de proprietate pentru Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., pentru apartamentul în cauză;

- Să acorde reclamanţilor despăgubiri materiale reprezentând lipsa de folosinţă a apartamentului respectiv, în sumă de 500 euro pe lună, pentru o perioadă de 11 ani, respectiv 72.000 euro şi,

- Să acorde reclamanţilor despăgubiri morale în valoare de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de Ţ.C.A., în legătură cu apart. situat în Bucureşti, sect. 1.

Aşadar, prin acţiunea introductivă de instanţă nu s-a formulat un capăt de cerere în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, care să permită instanţei să se pronunţe asupra acestuia.

Abia în al doilea ciclu procesual, după casarea Sentinţei civile nr. 1859 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reclamanţii Ţ. şi-au modificat şi completat cererea de chemare în judecată, astfel că la data de 24 ianuarie 2011 au solicitat ca, prin compararea de titluri, să se constate că dreptul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul pârâţilor T. şi să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, invocând în drept dispoziţiile art. 480 C. civ. şi Legea nr. 247/2005.

Mai mult, Tribunalul Bucureşti a reţinut în faza rejudecării că pârâţii s-au opus la modificarea acţiunii reclamanţilor, care în primul ciclu procesual nu a avut ca obiect şi revendicarea imobilului şi că potrivit dispoziţiilor art. 132 raportat la art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a acţiunii principale a fost formulată tardiv, respectiv după prima zi de înfăţişare când părţile, legal citate, au putut pune concluzii asupra actului de sesizare a instanţei.

Instanţa de fond a constatat că cererile cu care a fost sesizată instanţa de judecată sunt cele cuprinse în acţiunea iniţială, înregistrată la 13 februarie 2008, pronunţându-se în limitele investirii sale.

În apel, în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs a statuat că cererea de modificare a acţiunii a fost făcută la prima zi de înfăţişare în rejudecare, astfel încât instanţa de fond trebuia să se pronunţe şi asupra acesteia.

Or, acest raţionament al instanţei de apel este eronat, încălcând dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ, întrucât în rejudecare după casare, cadrul procesual este cel stabilit până la pronunţarea hotărârii în primul ciclu procesual, urmând ca instanţa de trimitere să se pronunţe în limitele investirii sale iniţiale, limite ce nu pot fi depăşite prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista la data când s-a formulat primul apel. În rejudecare nu se mai aplică dispoziţiile privind prima zi de înfăţişare, tocmai pentru că în caz contrar, s-ar ajunge la o nouă judecată şi nu la o rejudecare, ceea ar încălca principiile ce guvernează sistemul căilor de atac reglementate de C. proc. civ. de la 1865.

Aşa fiind, este evident că în al doilea ciclu procesual nu mai pot fi formulate cereri noi de către părţile din dosar, care duc la modificarea cadrului procesual, astfel încât nici instanţa de fond, nici cea de apel nu puteau primi cererea în revendicare şi în consecinţă nu se puteau pronunţa asupra acesteia.

Chiar dacă instanţa de fond nu se putea pronunţa în acest cadru procesual asupra acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun de către reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., nu există niciun impediment pentru a formula o asemenea cerere pe cale separată, întrucât aceasta nu s-a soluţionat pe cale jurisdicţională, nici pe excepţie şi nici pe fond.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că la dosarul cauzei a fost depusă notificarea nr. 905 din 8 august 2001, prin care reclamanţii Ţ.C.A., Ţ.C. şi Ţ.A.R., s-au adresat Primarului General al Mun. Bucureşti conform Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a apartamentului situat în Bucureşti, Sector 1, astfel încât există remediu juridic pentru recurenţii-reclamanţi şi în baza legii speciale de restituire.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (1) şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să constate nul recursul declarat de reclamanţii Ț.A.R. şi Ț.C., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ţ.C.A., să admită recursurile declarate de pârâţii T.I. şi T.V. şi modifică în parte Decizia nr. 347/ A din 09 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Ţ.A.R., Ţ.C.A. şi Ţ.C. împotriva Sentinţei nr. 1962 din 9 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi urmează să menţină restul dispoziţiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii Ţ.A.R. şi Ţ.C. împotriva Deciziei nr. 347/ A din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ţ.C.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Admite recursurile declarate de pârâţii T.I. şi T.V. şi modifică în parte Decizia nr. 347/ A din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Ţ.A.R., Ţ.C.A. şi Ţ.C. împotriva Sentinţei nr. 1962 din 09 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5178/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 5180/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

ICCJ. Decizia nr. 5179/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5179/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs