ICCJ. Decizia nr. 5176/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5176/2013
Dosar nr. 2886/113/2009
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la 11 iulie 2007, reclamanta T.P. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin M.E.F., M.E.C.T. Bucureşti, I.Ş.J. Brăila, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Brăila, aflat în posesia pârâtului I.Ş.J. Brăila, precum şi restituirea sumei de 33.872,71 lei către Statul Român prin M.F.P., primită cu titlul de despăgubire, în baza Hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Mun. Bucureşti.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dreptul comun, reclamanta a arătat că, în calitate de soţie supravieţuitoare a lui T.P.I., descendent al lui P.N. şi N.C., s-a adresat autorităţilor române pentru restituirea imobilului, prin hotărârea sus menţionată acordându-i-se despăgubiri, imobilul fiind dobândit de autorul P.N., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 129 din 26 ianuarie 1938, cu nr. stradal de la acea dată.
Pârâţii I.Ş.J. Brăila şi M.E.C.T. au invocat, prin întâmpinări, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, după apariţia Legii nr. 10/2001 fiind obligatorie de urmat procedura legii speciale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.Ş.J. Brăila.
Prin Sentinţa nr. 670 din 29 octombrie 2007, Tribunalul Brăila, secţia civilă a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, reţinând în esenţă, că reclamanta a obţinut despăgubiri în sumă de 33.872,71 lei, pe care le-a încasat, urmare cererii sale formulată în temeiul Legii . nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Astfel, prin considerentele sentinţei, instanţa de fond a mai reţinut că, reclamanta s-a adresat cu notificare, conform legii speciale, însă aceasta a fost tardiv introdusă, fapt care a determinat sesizarea instanţei de drept comun, cu o acţiune în revendicare.
S-a susţinut de către Tribunalul Brăila, că urmare pronunţării asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, alte excepţii nu pot fi analizate.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost schimbată prin Decizia nr. 35/ A din 12 februarie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, care a admis apelul declarat de reclamanta T.P., a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că este greşită interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile dreptului comun, art. 480-481 C. civ., rămân fără eficienţă cu privire la imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi, procedând ca atare, instanţa de fond a interzis reclamantei exercitarea unuia dintre drepturile fundamentale consacrate de Constituţia României, respectiv cel care priveşte accesul liber la justiţie.
Constatând că prima instanţă, în mod greşit, a rezolvat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul şi a trimis cauza spre rejudecare, făcând aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Hotărârea Curţii de Apel Galaţi a fost menţinută prin Decizia nr. 5397 pronunţată la 11 mai 2009, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a respins recursurile declarate de pârâţii M.E.C.T. şi de I.Ş.J. Brăila împotriva Deciziei nr. 35/ A din 12 februarie 2008.
Instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că nu se poate aprecia, de plano, că existenţa Legii nr. 10/2001, exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Pârâtul M.E.C.I. a depus întâmpinare (filele 7-10 dosar fond rejudecare) prin care a solicitat respingerea acţiunii, deoarece reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, care, în realitate nu a fost corect individualizat, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul1938, rezultând că autorii N.P. şi N.C. au fost proprietarii imobilului situat în Brăila.
Prin Sentinţa civilă nr. 227 pronunţată la 1 martie 2010, Tribunalul Brăila a admis acţiunea reclamantei T.P. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Brăila, M.E.C.I. (fost M.E.C.T.) precum şi I.Ş.J. Brăila.
A dispus obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei, imobilul situat în municipiul Brăila, Jud. Brăila format din construcţie S+P+E şi teren în suprafaţă de 950 mp.
A dispus obligarea reclamantei să restituie pârâtului Statul Român prin M.F.P. suma de 338.727.120 lei vechi, respectiv 33.872,71 lei, încasată în baza Hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999 emisă de Consiliul General al Mun. Bucureşti, pentru imobilul mai sus individualizat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de rejudecare a reţinut că imobilul este în prezent administrat de I.Ş.J. Brăila, instituţie aflată în subordinea M.E.C.T., datele tehnice existente în fişa imobilului, corespunzând cu cele din fişa tehnică şi de calcul, a despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la dovada dreptului de proprietate, instanţa de fond a susţinut ca reclamanta a făcut dovada, atât la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, cât şi în acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate al autorilor săi, din probele administrate, rezultând că imobilul revendicat a aparţinut autorilor reclamantei, P.N. şi C.P., fiind naţionalizat de stat, în temeiul Decizia nr. 92/1950.
Tribunalul Brăila a reţinut că, dacă nu ar fi fost identitate între imobile, reclamanta nu ar fi putut beneficia nici de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995.
Aceeaşi instanţă a stabilit că, dacă au fost îndeplinite condiţiile în procedura prevăzută de legea specială cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, precum şi dovada calităţii de moştenitor, nu se poate susţine în acţiunea în revendicare întemeiata pe dreptul comun, contrariul, chiar dacă temeiul de drept pe baza căruia se solicită restituirea imobilului este diferit.
În rejudecare, instanţa a constatat că are calitate procesuală pasivă în cauză I.Ş.J. Brăila, deoarece pe tărâmul acţiunii în revendicare, raportul juridic se configurează pasiv cu posesorul neproprietar.
S-a mai reţinut şi că, astfel cum rezultă din adresele înaintate de U.A.T. Brăila prin primar, imobilul revendicat nu face parte din domeniul public şi privat al statului, fiind deţinut fără titlu.
Ca atare, instanţa de rejudecare a constatat că se impune obligarea reclamantei la restituirea sumei încasată cu titlul de despăgubiri, în baza Legii nr. 112/1995, întrucât, în sens contrar, s-ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care s-ar restitui imobilul în natură, posibilitatea restituirii despăgubirilor încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind reglementată şi de Legea nr. 10/2001, care are caracter reparator.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel pârâţii Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P.Brăila, M.E.C.T.S. precum şi I.Ş.J. Brăila, criticând-o pentru nelegalitate şi netememicie.
Prin Decizia civilă nr. 181/ A din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Brăila, M.E.C.T.S. precum şi de I.Ş.J. Brăila.
Împotriva Deciziei nr. 1811/ A. din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, au declarat recurs, pârâţii I.Ş.J. Brăila, M.E.C.T.S., precum şi Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Brăila, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., toţi recurenţii solicitând admiterea recursurilor, modificarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii formulată de reclamanta T.P., ca nefondată.
1. Criticile comune celor trei recursuri, potrivit cărora „hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii" se referă, sub un prim aspect, la faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, întrucât din actele depuse la dosar nu există identitate asupra imobilului, în raport cu înscrisurile depuse.
2. Sub cel de-al doilea aspect, criticile comune numai recursurilor declarate de pârâţii I.Ş.J. Brăila şi Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Brăila, vizează nelegalitatea deciziei atacate, în sensul că, instanţa de apel a dat o greşită interpretare dispoziţiilor art. 992 C. civ., întrucât în cauza dedusă judecăţii, nu sunt incidente aceste prevederi.
Prin Decizia civilă nr. 5051 din 9 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursurile declarate de pârâţii I.Ş.J. Brăila, M.E.T.S., precum şi de Statul Român prin M.F.P. – prin D.G.F.P. Brăila, a casat Decizia civilă nr. 181/ A din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În esenţă, instanţa superioară a concluzionat că, în mod greşit, instanţa de apel a dat o relevanţă probatorie unor înscrisuri cu privire la care a reţinut că ar face dovada dreptului de proprietate, respectiv referatul Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995; adresa din 10 iulie 2008, privind nomenclatorul stradal, schiţe, fotografii.
Au fost avute în vedere şi neconcordanţele evidente şi cu privire la data dobândirii imobilului, folosit în prezent de către Palatul Copiilor şi Elevilor Brăila, situat în şi care anterior s-a aflat în folosinţa Întreprinderii de Gospodărie Orăşenească Brăila, având această destinaţie încă din anul 1936, anterior deci momentului în care autorii reclamantei - 1938 – au cumpărat un imobil.
De asemenea, s-a indicat instanţei de trimitere să administreze probe utile şi concludente şi sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate referitor la momentul dobândirii acestuia şi analizarea criticilor referitoare la lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 992 C. civ.
Conformându-se tuturor recomandărilor obligatorii ale Înaltei Curţi, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Galaţi a pus în discuţia părţilor, necesitatea completării probatoriilor administrate în faţa instanţei de fond, atât în privinţa depunerii oricăror alte acte doveditoare a dobândirii dreptului de proprietate de către autorii reclamantului, cât şi cu privire la identificarea corectă a imobilului în litigiu, orice dubiu cu privire la evoluţia numărului stradal – 87, fost 79, redevenit 97 urmând a fi eliminat doar printr-o expertiză tehnică de specialitate.
Prin Decizia civilă nr. 10/ A din 11 martie 2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii I.Ş.J. Brăila, M.E.C.T.S. Bucureşti, Statul Român prin M.F.P. Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Brăila împotriva Sentinţei civile nr. 227 din 1 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 2886/113/2009.
Curtea a apreciat că se impune respingerea apelurilor declarate de către cei trei pârâţi – Statul Român, prin M.F.P., I.Ş.J. Brăila şi M.E.C.T.S., pentru următoarele considerente;
Din actul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 1891 ( depus pentru prima dată în rejudecare) rezultă o serie de elemente tehnice ce au avut o importanţă covârşitoare în identificarea imobilului, respectiv – „ imobilul nostru, situat în Brăila, iar vecini în stânga cu imobilul dl G.H., în dreapta – G.C., având faţada de 19 m şi 45 cm iar fundul de 49 m şi 80 cm.”
Pornind de la aceste elemente tehnice, s-a putut urmări atât evoluţia imobilului (de la un proprietar la altul) cât şi menţinerea conformaţiei construcţiilor edificate pe terenul respectiv, în funcţie şi de autorizaţiile de construcţie de „permisiunea” depusă, de asemenea, în rejudecare.
În acest context, Curtea nu a primit apărarea pârâtului I.Ş.J. Brăila, în sensul că imobilul revendicat, încă din anul 1936 ar fi fost în folosinţa Î.G.O. Brăila, ulterior fiind folosit de către Palatul Copiilor şi Elevilor Brăila.
Pornind de la descrierea imobilului – din actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1891, acelaşi imobil a fost înstrăinat, de către moştenitorii cumpărătorului W.S., tocmai autorilor reclamantei, C. şi N.P., conform actului autentificat sub nr. 129 din 26 ianuarie 1938.
Cum, în acelaşi an, Primăria Mun. Brăila, a eliberat, Autorizaţia din 8 iulie 1938 ce includea şi planurile vizate de Serviciile Tehnice ale Mun. şi proiectul clădirii, autorizaţia respectivă incluzând şi descrierea imobilului – autorizării pe dl. N.T.P. de a construi pe terenul proprietatea sa, un corp de clădire cu subsol, parter şi mansardă precum şi un corp de clădire în fundul curţii, compus din 4 încăperi cu destinaţie de dependinţe şi cu un gard de beton şi fier în lungime de 10 m”, Curtea reţine că imobilul în litigiu nu putea fizic să fi fost în administrarea sau folosinţa Î.G.O. Brăila încă din 1936, cum eronat pretind pârâţii.
Aşadar, în cauză s-a făcut atât dovada certă a dreptului de proprietate asupra imobilului cât şi identificarea întocmai a acestuia, faţă de multitudinea documentelor depuse în dosar şi raportarea acestora la nomenclatorul stradal Brăila, Curtea formându-şi convingerea că imobilul revendicat de reclamantă este unul şi acelaşi cu cel dobândit de către autorii săi – prin actul de vânzare-cumpărare din 1938 şi edificat de către acesta, în baza autorizaţiilor eliberate de Primăria Brăila în acelaşi an.
Că, la data naţionalizării, la poziţia 288 în anexa la Dec. nr. 92/1950, fără nicio altă descriere, se arată doar că se naţionalizează de la P.T.N., imobilul din Brăila, nu poate fi interpretat în sensul existenţei unei neconcordanţe dintre imobilul naţionalizat şi cel revendicat în cauză de esenţă fiind faptul preluării abuzive a imobilului de la autorul reclamantei. De altfel, ulterior, imobilul a revenit la acelaşi număr, aşa cum rezultă din evidenţa numerotării poştale a imobilelor, aşa cum rezultă din actele şi inventarierea imobilelor, anexă la raport, fila 77 dosar apel rejudecare.
Referitor la critica neincidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 992 C. civ., este adevărat că potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, au obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi, însă, în speţă, reclamanta nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât nici textul prevăzut de norma specială nu poate fi aplicat în cauză.
De altfel, atât timp cât reclamanta este de acord cu returnarea sumei primite ca despăgubire, pentru acelaşi imobil, în baza Legii nr. 112/1995, opoziţia pârâţilor cu privire la temeiul invocat pentru aceasta – respectiv textul de drept comun – art. 992 C. civ., are mai puţină relevanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs M.E.C.T.S. Bucureşti şi Statul Român prin M.F.P. Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Brăila, invocând, în esenţă, următoarele argumente.
Hotărârea este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod eronat, instanţa de apel a reţinut în motivarea hotărârii recurate, că nu este important temeiul invocat de reclamanta în susţinerea acţiunii, atâta timp cât este de acord cu restituirea sumei primite ca despăgubire pentru acelaşi imobil, în baza Legii nr. 112/1995 şi astfel opoziția pârâţilor cu privire la acest aspect nu are relevanta.
Stabilirea temeiului de drept este esenţială, tocmai pentru stabilirea circumstanțelor şi a regulilor juridice necesare pentru explicarea şi lămurirea procesului.
Reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile dreptului comun şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană. neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
În esenţă, în mod greşit, instanţa de apel a dat o relevanţă probatorie unor înscrisuri cu privire la care a reţinut că reclamanta ar face dovada dreptului de proprietate, respectiv referatul Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi adresa din 10 iulie 2008, privind nomenclatorul stradal, schiţe, fotografii.
Au fost avute în vedere şi neconcordanţele evidente şi cu privire la data dobândirii imobilului, folosit în prezent de către Palatul Copiilor şi Elevilor Brăila, care anterior s-a aflat în folosinţa Î.G.O. Brăila, având această destinaţie încă din anul 1936, anterior deci momentului în care autorii reclamantei - 1938 – au cumpărat un imobil.
Or, reclamanta a început procedura prevăzuta de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, a formulat cerere în revendicare, care a fost respinsa ca tardiv formulată, fără a ataca însă aceasta dispoziţie în instanţă.
Recurentul M.E.C.T.S. Bucureşti a invocat, în plus şi că prin Hotărârea nr. 2848 din 30 august 1999 emisă în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta a primit despăgubiri în sumă de 338.827.120 lei pentru imobilul format din construcţie şi teren, situat în Brăila.
Faptul că reclamanta nu a atacat hotărârea nr. 2848/1999, că nu a înţeles să uziteze de prevederile legii speciale. Legea nr. 10/2001 care îi dădea posibilitatea de a solicita restituirea în natură, cu condiţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, nu poate fi imputată pârâţilor.
Or, reclamanta a început procedura prevăzută de legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, a formulat cerere în revendicare, care a fost respinsă ca tardiv formulată, fără a ataca însă aceasta dispoziţie în instanţă.
În această situaţie, intimata-reclamantă nu mai putea porni acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
În speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare.
Recursurile sunt întemeiate.
Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Este întemeiată critica recurenților-pârâți în ceea ce privește faptul că, din perspectiva jurisprudenței recente a Curții Europene de la Strasbourg, reclamanta nu are în patrimoniul său un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1, adițional la C.E.D.O.
Astfel, analizând actele și lucrările dosarului se reține că prin acțiunea formulată la data de 11 iulie 2007, reclamanta T.P. a chemat în judecată statul român prin M.F.P., M.E.C. și I.Ș.J. Brăila, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Brăila, precum și restituirea sumei de 33.872,71 lei despăgubire primită în baza Legii nr. 112/1995.
Într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia civ. nr. 35/ A din 12 februarie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă, confirmată prin Decizia nr. 5397 din 11 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, s-a statuat cu putere de lucru judecat că instanța de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, stabilind astfel cadrul procesual și limitele dezbaterii judiciare.
Pentru a analiza acțiunea în revendicare, instanța trebuia să aprecieze dacă în patrimoniul reclamantei se afla dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aspect care permitea aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. din 1864.
Or, în speță, instanțele anterioare au apreciat în mod eronat că reclamanta este titulara unui drept real asupra imobilului revendicat, în raport de regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv de statul român.
La momentul apariției Legii nr. 112/1995, reclamanta a formulat cerere de acordare a despăgubirilor, obținând Hotărârea nr. 2848 din 30 august 1999, prin care i s-au acordat despăgubiri în valoare de 338.827.120 lei, pentru imobilul teren și construcție, situate în Brăila.
Această hotărâre cu caracter administrativ nu are valoarea unui titlu de proprietate, având doar scopul de stabili un drept de creanță în favoarea reclamantei, creanță ce reprezintă modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, în conformitate cu Legea nr. 112/1995.
În ceea ce privește documentele depuse la dosarul cauzei în ciclurile procesuale anterioare, respectiv actele de proprietate ale antecesorilor reclamantei, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că aceasta are un bun în sensul jurisprudenței recente a C.E.D.O.
Astfel, în hotărârea M.A. și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în prezenta cauză, intimata-reclamantă nu poate invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței europene în această materie. Reclamanta și-a întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În acest context, reclamanta nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecință, aceasta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ., reclamanta având doar drepturile create în baza Legii nr. 10/2001, valorificabile pe cale separată.
Așa fiind, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce guvernează acțiunea în revendicare, deoarece reclamanta nu poate invoca existența în patrimoniul său a unui titlu de proprietate pe care să-l opună pârâților.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurenții-pârâți referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, acestea sunt neîntemeiate, de vreme ce acest aspect a fost tranșat cu putere de lucru judecat, într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia civilă nr. 35/ A din 12 februarie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă, confirmată prin Decizia nr. 5397 din 11 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
Recurenţii au mai formulat şi o serie de critici privind modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, respectiv a dovedirii dreptului de proprietate în raport de actele depuse la dosar, aspecte ce se subsumează unor critici de netemeinicie a deciziei atacate cu recurs.
Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparţine judecătorilor fondului cauzei, iar eventualele critici sub acest aspect nu se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configuraţie.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportate la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursurile declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P. și M.E.N., împotriva Deciziei nr. 10/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel Galați. secția I civilă. Urmează să modifice decizia, în sensul că va admite apelurile declarate de pârâți împotriva Sentinței nr. 227 din 1 martie 2010 a Tribunalului Brăila, secția civilă.
Urmează să schimbă sentința în tot, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanta T.P. în contradictoriu cu pârâții. Urmează să înlăture dispoziția de obligare a reclamantei la restituirea sumei de 33.872, 71 lei, încasate în baza hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999, emisă de Consiliul General al Mun. București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Brăila şi M.E.N. împotriva Deciziei nr. 10/ A din 11 martie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Modifică decizia, în sensul că admite apelurile declarate de pârâţi împotriva Sentinţei nr. 227 din 1 martie 2010 a Tribunalului Brăila, secţia civilă.
Schimbă sentinţa în tot, în sensul că respinge ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanta T.P., în contradictoriu cu pârâţii.
Înlătură dispoziţia de obligare a reclamantei la restituirea sumei de 33872,71 lei, încasată în baza Hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999, emisă de Consiliul general al Mun. Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5175/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5177/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
