ICCJ. Decizia nr. 5223/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5223/2013
Dosar nr. 55829/3/2010
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sect. 1 Bucureşti la data de 14 octombrie 2009 reclamantul D.V.I. a chemat în judecată pe pârâţii C.V., C.G. şi Mun. Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei să constate preluarea fără titlu valabil imobilul situat în Bucureşti, sector 1 (lot A) şi să oblige pârâţii persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil compus din construcţie şi terenul aferent.
Prin Sentinţa civilă nr. 17105 din 8 septembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 34307/299/2009 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, la termenul din 30 mai 2012 pârâtul Mun. Bucureşti a ridicat excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, excepţie ce a fost pusă în discuţia părţilor alături de excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţii ridicate de pârâţii C.V. şi G. prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Sector 1 Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 1120 din 6 iunie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 1.700 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi de expert, către pârâţii C.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut considerentele următoare:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere, tribunalul a constatat că nevalabilitatea titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere distinct, cu o existenţă de sine stătătoare, ci o chestiune prejudicială, invocată ca argument în susţinerea acţiunii în revendicare.
Aprecierea caracterului valabil al titlului uneia dintre părţile acţiunii în revendicare imobiliară reprezintă o condiţie de temeinicie a acestei acţiuni, care presupune compararea şi analizarea titlurilor părţilor litigante.
Prin urmare, excepţia lipsei de interes a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, Tribunalul a constatat că acesta a făcut dovada că imobilul din litigiu a aparţinut bunicii sale şi a fost transmis ulterior reclamantului prin dezbaterea unor succesiuni succesive, aspect ce rezultă fără putinţă de tăgadă din înscrisurile existente la dosar depuse de reclamant.
În aceste condiţii tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada calităţii sale procesuale active în prezenta cauză şi a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, faţă de cele dispuse prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 tribunalul a constatat că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, după compararea titlurilor prezentate, tribunalul a apreciat că titlul paraţilor - persoane fizice este preferabil celui deţinut de către reclamant.
Impotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, susţinând că instanţa nu s-a pronunţat expres pe cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, greşit a considerat preferabil titlul pârâţilor, iar hotărârea este dată cu încălcarea a art. 44 si art. 20 alin. (1) si (2) din Constituţia României, coroborate cu art. 17 din D.U.D.O. si art. 480-481 C. civ. si cu interpretarea greşita a Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţiile unite.
Prin Decizia civilă nr. 182/ A din 12 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul reţinând următoarele.
Comparând titlurile părţilor din litigiul prezent, tribunalul a apreciat în mod corect că cel al pârâţilor este preferabil, criteriile aplicate fiind, faţă de situaţia imobilului revendicat, cele decurgând din jurisprudenţa C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate – cauza M.A. - şi dezlegările date prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, critica apelantului în sensul insuficientei motivări în drept a sentinţei nefiind însoţită de indicarea textelor de lege care ar fi aplicabile în cauză cu rezultatul unei soluţii favorabile în ceea ce îl priveşte.
De asemenea, reclamantul a avut la dispoziţie procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului de proprietate, procedură pe care nu a urmat-o, deşi termenele de solicitare a măsurilor reparatorii au fost prelungite succesiv, recurgând la acţiunea în revendicare de drept comun, ce nu poate fi soluţionată făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
C.E.D.O. a stabilit în jurisprudenţa sa că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
În ceea ce priveşte lipsa unui mijloc de despăgubire în situaţia în care proprietarul deposedat nelegal de bunul său pierde în acţiunea în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorului de bună credinţă, invocată de apelant, instanţa de apel a observat că remediul pentru trecerea nelegală a bunului în proprietatea statului a fost constituit prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că doar inacţiunea reclamantului care nu a formulat notificare în termen a avut drept consecinţă imposibilitatea obţinerii beneficiilor actului normativ menţionat. În acest context, nu se poate reproşa statului lipsa unui sistem reparator eficient pentru preluările abuzive ale imobilelor în perioada comunistă, securitatea juridică impunând reguli de implementare a măsurilor de restituire, a căror nerespectare de către beneficiarii legii produce consecinţe în plan juridic.
Cât priveşte O.U.G. nr. 4/2012, invocată în susţinerea imposibilităţii de a obţine despăgubiri în urma respingerii acţiunii în revendicare, acest act normativ nu îi este aplicabil apelantului care nu a utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Impotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că este pronunţată cu aplicarea greşită a legii. In argumentare a arătat că instanţa a constatat greşit că titlul pârâţilor este preferabil, fiind dobândit cu bună credinţă, cât timp aceştia nu au dovedit buna credinţă. In cazul de faţă, imobilul fiind preluat fără titlu, nu se poate susţine că fostul proprietar are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent. A mai susţinut că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu interzice promovarea acţiunii in revendicare după intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001. De asemenea, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi jurisprudenţa C.E.D.O. care consacră caracterul prioritar al dreptului fostului proprietar. De asemenea, legea specială nu îngrădeşte dreptul la restituirea în natură a imobilelor şi nu prevede o procedură pentru valorificarea acestui drept, urmând a fi aplicat dreptul comun. Ca atare, recurentul consideră că deţine un bun, iar mijlocul procedural de valorificare a acestuia este acţiunea în revendicare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă este prezumată, iar reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa. In speţă, recurentul reclamant nu a produs nici o dovadă în acest sens, respectiv nu a probat caracterul ilicit al conduitei pârâţilor la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, iar simpla afirmaţie că aceştia au fost de rea credinţă nu poate constitui o dovadă pertinentă care să permită preferabilitatea titlului său. De altfel, reclamantul nu deţine nici o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi constatat reaua credinţă a pârâţilor, faţă de care instanţa ar fi putut da preferinţă titlului său.
Cât timp reclamantul nu a formulat o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, titlul acestora s-a consolidat, beneficiind aşadar pe deplin de prezumţia de legalitate. Aceasta înseamnă, aşa cum corect s-a şi apreciat, că intimaţii-pârâţi au dobândit speranţa legitimă conferită prin dispoziţiile exprese ale art. 18 lit. c) din lege, de a păstra posesia legitimă a imobilului în litigiu.
In consecinţă, criticile recurentului reclamant ce vizează în mod explicit nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi reţinute, întrucât exced cadrului procesual de învestire - acţiune în revendicare prin compararea titlurilor aflate în conflict judiciar.
Împrejurarea că, în circumstanţele cauzei pendinte, pe deplin stabilite şi necontestate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamant, nu înseamnă că hotărârea pronunţată ar fi nelegală.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţiei, dar şi jurisprudenţa C.E.D.O., nu poate fi primită, cât timp reclamantul nu poate susţine existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului reclamant, conform cărora aceasta are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil la momentul promovării acţiunii.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 , lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, ale cărei dispoziţii sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală – specialia generalibus derogant – şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
C.E.D.O. a statuat, în cauza „G. contra R.U.", 1975 că „ dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept."
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Dec. nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Or, în speţă, reclamantul nu a formulat notificare pentru imobilul în discuţie, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înţeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea celor două faze – administrativă şi judiciară.
Pe de altă parte, hotărârea „M.A. şi alţii/R.” nu conţine prevederi care, prin interpretare şi aplicare la datele concrete ale speţei, i-ar putea fi favorabile.
Astfel, nici din perspectiva Convenţiei reclamantul nu avea vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv în Cauza A. din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamantul ar deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamantul nu avea un drept la restituire care să îl îndreptăţească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V.I. împotriva Deciziei nr. 182/ A din 12 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5221/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5225/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
