ICCJ. Decizia nr. 5381/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5381/2013
Dosar nr. 7854/118/2007
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 7854/118/2007 reclamanţii G.E. şi S.F.A.I. au chemat în judecată pârâtul Primarul Oraşului Eforie solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 943 din 27 iunie 2007 emisă de pârât în procedura Legii nr. 10/2001 şi obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului - teren situat în Eforie Sud, judeţul Constanţa - în suprafaţă de 300 mp, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că autoarea lor C. (F.) I.N. a deţinut în proprietate terenul în suprafaţă de 300 mp reprezentând lotul nr. x din parcelarea terenului, situat în Eforie Sud, judeţul Constanţa.
Acest teren a făcut obiectul Dosarului nr. 5427/1999 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, având ca obiect acţiune în revendicare, iar prin Sentinţa civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000, pârâţii Oraşul Eforie reprezentat prin Primar şi Consiliul Local Eforie au fost obligaţi să atribuie reclamanţilor în proprietate un teren în suprafaţă de 300 mp în intravilanul Oraşului Eforie, în compensare pentru terenul ce reprezintă fostul lot nr. x, ce nu mai poate fi restituit în natură, fiind afectat de domeniul public-plajă.
Susţin reclamanţii că toate încercările de punere în executare a acestei hotărârii judecătoreşti s-au lovit de refuzul autorităţilor locale. Reclamanţii au formulat şi o acţiune de obligare a pârâtului la plata de amenzi civile şi de asemenea în acelaşi dosar - Dosar nr. 8781/2005 s-a efectuat şi o expertiză tehnică pentru identificarea unor terenuri libere pentru atribuirea în compensare.
Până în prezent nu s-a obţinut executarea hotărârii judecătoreşti de acordare a unui teren în compensare.
După adoptarea Legii nr. 10/2001 reclamanţii au adresat o notificare Oraşului Eforie cu privire la acelaşi teren, iar prin Dispoziţia nr. 943 din 27 iunie 2007 emisă de Primarul Oraşului Eforie s-a respins notificarea motivat de faptul că "acest teren nu face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât s-a dispus restituirea lui pe calea dreptului comun".
Reclamanţii au învederat că, în condiţiile în care pe calea dreptului comun, chiar obţinând o hotărâre judecătorească irevocabilă de restituire a terenului, prin compensare, nu şi-au putut recupera imobilul, până în prezent nefiind puşi în posesia unui lot de teren echivalent, au deschisă calea legii speciale.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 26 alin. (3) şi următoarele, art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Prin Sentinţa civilă nr. 104 din 27 ianuarie 2009 Tribunalul Constanţa a respins contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 943 din 27 iunie 2007 a Primarului Oraşului Eforie ca nefondată.
A fost respinsă solicitarea de restituire în natură a lotului nr. x din Parcelarea Tuzla - Techirghiol ca lipsită de interes.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor G.E. şi S.F.A.I. şi a obligat pârâţii Oraşul Eforie reprezentat prin Primar şi Consiliul Local Eforie să le atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 300 mp în intravilanul Oraşului Eforie - în compensare prin echivalent a lotului nr. x. În Dosarul nr. 5427/1999 în care s-a pronunţat această hotărâre, s-a întocmit o expertiză tehnico-imobiliară din care a reieşit că lotul nr. x se află la o distanţă de 55 m de malul Mării Negre şi este amenajat ca plajă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii.
Prin Decizia civilă nr. 235/2000 Curtea de Apel Constanţa a respins apelul ca neîntemeiat, iar prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a constatat perimat recursul pârâţilor Oraşul Eforie reprezentat prin Primar şi Consiliul Local Eforie.
Prin Decizia nr. 943 din 27 iunie 2007, Primarul Oraşului Eforie a respins Notificarea nr. 2300/2001 considerând că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Pentru a adopta această soluţie primarul a reţinut că există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care Oraşul Eforie a fost obligat la restituirea unei suprafeţe în compensarea lotului nr. x.
Reclamantele nu se încadrează în ipoteza acestui art. 47 din Legea nr. 10/2001 nici în cea a art. 46 potrivit căruia prevederile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea aceste legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
În cazul acţiunilor formulate potrivit art. 45 şi 47, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Astfel, reclamantele au urmat paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 cât şi procedura judiciară iniţiată cu mult înaintea intrării în vigoare a acestei legii (Dosarul 5427 al Tribunalului Constanţa înregistrat în anul 1999).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamantele G.E. şi S.F.A.I. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Susţin apelantele reclamante că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că situaţia reclamantelor nu se încadrează în ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 46 şi 47 din Legea nr. 10/2001.
Pe parcursul soluţionării apelului a decedat apelanta reclamantă G.E.-E. (la 13 aprilie 2011), succesorii săi fiind G.G., în calitate de soţ supravieţuitor şi G.I., în calitate de descendentă, conform actului de moştenitor din 31 august 2011 a BNP A.A.G. şi A.R.M. (Dosar apel).
Urmare a transmisiunii calităţii procesuale active, au fost introduşi în cauză în calitate de apelanţi reclamanţi succesorii defunctei G.E.-E.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile apelanţilor reclamanţi Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente prin Decizia civilă nr. 42C din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa fiind respins apelul declarat.
Criticile apelanţilor reclamanţi ce vizează încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului în referire la limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţă se reţin a fi vădit nefondate.
Aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenţie nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Prin urmare, uzând de dreptul de dispoziţie al părţii în procesul civil, conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au înţeles să continue judecata acţiunii în revendicare declanşată anterior adoptării Legii nr. 10/2001 şi au achiesat la soluţia pronunţată de Judecătoria Constanţa, neînţelegând să o atace, deşi statuase asupra regimului juridic al bunului - teren afectat de plajă (regim juridic contestat în prezenta acţiune), cât şi asupra modalităţii de soluţionare a revendicării, prin obligarea pârâţilor să atribuie reclamanţilor un teren echivalent celui imposibil de restituit în natură, teren neindividualizat prin hotărâre judecătorească.
În raport de soluţia pronunţată în acţiunea în revendicare şi obligaţia instituită în sarcina Oraşului Eforie prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că Dispoziţia nr. 943 din 27 iunie 2007 a Primarului Oraşului Eforie, prin care s-a respins notificarea reclamanţilor cu privire la acelaşi teren, este legală şi răspunde principiului de drept electra una via.
Respingerea contestaţiei formulată de reclamanţi conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 împotriva Dispoziţiei nr. 943/2007 a Primarului Oraşului Eforie nu echivalează cu o încălcare a dreptului de acces al reclamantului la un tribunal şi nici cu încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor în procesul civil, procesul dedus judecăţii fiind soluţionat de Tribunalul Constanţa cu respectarea tuturor exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar soluţia a fost pronunţată după analizarea legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamanţilor.
Prin urmare, Tribunalul Constanţa nu a respins ca inadmisibilă cererea reclamanţilor fondată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci, analizând legalitatea Dispoziţiei nr. 943/2007 a concluzionat că aceasta a fost emisă cu respectarea art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii optând pentru realizarea dreptului lor în cadrul procedurii de drept comun - art. 480 C. civ.
Se constată că prima instanţă nu a respins ca lipsită de interes contestaţia reclamanţilor formulată împotriva Dispoziţiei nr. 943 din 27 iunie 2007 cum eronat susţin apelanţii, ci a analizat pe fond această contestaţie.
Astfel, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, conform cărora numai persoanele care au pierdut în cadrul acţiunilor în revendicare imobiliară, soluţionate anterior adoptării Legii nr. 10/2001 pot solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele expuse în baza art. 312 C. proc. civ., s-a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
Împotriva Deciziei civile nr. 42/C din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii G.G., G.I. şi S.F.A.I. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Instanţa de apel a restricţionat practic accesul la justiţie încălcând dispoziţiile art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în condiţiile în care a validat Dispoziţia Primarului Oraşului Eforie nr. 943 din 27 iunie 2007 prin care s-a respins notificarea cu motivarea că ar fi obţinut reparaţia abuzului suferit în perioada comunistă pe calea dreptului comun prin admiterea acţiunii în revendicare.
Se invocă faptul că instanţele de fond au interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 47 Legea nr. 10/2001 R, şi anume faptul că art. 47 din Legea nr. 10/2001 conferă persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a formula contestaţie în temeiul art. 26 alin. (3) numai în situaţia în care acţiunile formulate anterior pe calea dreptului comun de către acestea le-au fost respinse în mod definitiv şi irevocabil.
Soluţia pronunţată de instanţă la data respectivă şi confirmată de către instanţele superioare - acordarea de teren în compensare a avut la bază tocmai principiul realizării unei reparaţii şi juste şi echitabile a abuzului produs în perioada comunistă prin deposedarea ilegală.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu a fost îngrădit dreptul de dispoziţie al reclamanţilor şi nu le-a impus alegerea unei anumite că pentru realizarea dreptului lor de proprietate.
Recurenţii susţin că, faţă de situaţia în care nu s-a putut pune în aplicare sentinţa obţinută pe calea dreptului comun din culpa exclusivă a autorităţilor obligate în acest sens, erau îndreptăţiţi să recurgă la calea oferită de Legea nr. 10/2001.
Numai în condiţiile în care ar fi intrat efectiv în posesia terenului oferit în compensare pe calea dreptului comun nu ar mai fi putut recurge la Legea nr. 10/2001 întrucât ar fi beneficiat de o dublă reparaţie.
Chiar dacă s-a obţinut o sentinţă definitivă şi irevocabilă de restituire pe calea dreptului comun în urmă cu 13 ani, nu au reuşit nici până în prezent să intre în posesia vreunui lot de teren, astfel că respectiva hotărâre nu a produs până în prezent niciun fel de efecte juridice.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că acţiunea în revendicare a paralizat de plano procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 R.
Admiterea acţiunii în revendicare iniţiate pe calea dreptului comun nu vine decât să susţină cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, deoarece justifică atât calitatea de proprietari ai lotului nr. x, existenţa acestui teren, cât şi preluarea abuzivă, ceea ce ar îndreptăţi la restituirea lui.
Prin urmare, se justifică un interes personal, legitim, născut şi actual în cererea de restituire a lotului nr. x, dar instanţele de fond au ignorat acest aspect.
Se precizează că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 Legea nr. 10/2001 R ce stipulează în mod expres principiul reparaţiei integrale şi efective a abuzurilor suferite în perioada comunistă şi ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţii reclamanţi se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se eronata interpretare şi aplicare a art. 1 şi art. 47 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susţinerile recurenţilor reclamanţi nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Instanţa de apel a aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente, stabilind că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea unor anumite exigenţe între care şi respectarea principiului "electa una via", conform căruia aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia, pentru recunoaşterea aceluiaşi drept.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special - Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind şi anumite limite, conform art. 8 şi art. 47 din lege, respectiv cu condiţia ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparaţie (Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor acţiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptăţită să opteze între calea dreptului comun şi legea specială, neputând fi urmate în paralel două proceduri pentru realizarea aceluiaşi drept.
În acest sens art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, dispune că "prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Prin urmare, instanţa de fond nu a îngrădit dreptul de dispoziţie al reclamanţilor şi nu le-a impus alegerea unei anumite proceduri pentru realizarea dreptului lor de proprietate, încălcat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci legiuitorul a reglementat în mod expres prin Legea nr. 10/2001 dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite între acţiunea întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ., pendinte pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, reclamanţii, la momentul adoptării Legii nr. 10/2001 aveau pe rolul instanţelor judecătoreşti un litigiu ce avea ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 300 mp reprezentând lotul nr. x din Parcelarea Tuzla - Techirghiol (Dosarul nr. 5427/1990 al Tribunalului Constanţa) şi, deşi prin Sentinţa civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanţa se dispusese restituirea prin compensare către reclamanţi a unui teren echivalent fostului lot x ce nu mai putea fi restituit în natură, reclamanţii nu au înţeles să solicite suspendarea judecăţii acestei cauze în căile de atac şi să opteze pentru realizarea dreptului în procedura Legii nr. 10/2001.
Astfel reclamantele au urmat în paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât şi procedura judiciară, aceasta din urmă finalizându-se printr-o hotărâre irevocabilă anterior emiterii Dispoziţiei nr. 943 din 27 iunie 2007 a Primarului Oraşului Eforie (ce face obiectul prezentului dosar).
Reclamanţii nu au contestat rezolvarea atipică dată acţiunii lor în revendicare prin Sentinţa civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanţa, neutilizând căile legale de atac împotriva acestei sentinţe care statuase că terenul revendicat - fostul lot x din parcelarea Tuzla - Techirghiol în suprafaţă de 300 mp - nu mai poate fi restituit în natură întrucât constituie plajă şi aparţine domeniului public al statului, singura modalitate de reparaţie acceptată de reclamanţi fiind atribuirea unui teren în compensare, în intravilanul Oraşului Eforie, teren ce nu a fost individualizat. Reclamanţii au susţinut că este posibilă executarea hotărârii, după identificarea şi inventarierea terenurilor disponibile din intravilanul Oraşului Eforie.
Mai mult, reclamanţii au apărat această soluţie ca fiind legală şi temeinică, astfel cum rezultă din concluziile reclamanţilor în apel (Dosar fond).
În mod corect s-a apreciat de către instanţă că prin Dispoziţia nr. 943 din 27 iunie 2007 Primăria Oraşului Eforie a respins în mod just notificarea ce viza restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în suprafaţă de 300 mp localizat în planul parcelar ca lotul x din parcela Tuzla - Techirghiol.
Deoarece reclamanţii au urmat în paralel atât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât şi procedura judiciară pe calea dreptului comun (acţiune în revendicare soluţionată irevocabil), în mod just s-a statuat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 deoarece pentru a fi în această situaţie, era necesar ca reclamanţilor să li se fi respins acţiunile prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ori în speţa supusă judecăţii, acţiunea în revendicare a fost admisă.
Nu se justifică nici susţinerile recurenţilor reclamanţi privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece prin Sentinţa civilă nr. 38 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Constanţa (irevocabilă) s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra suprafeţei de 300 mp situat în intravilanul Oraşului Eforie (în compensare prin echivalent a lotului nr. x).
Nu se poate considera că instanţa le-a nesocotit dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor prin faptul că le-a fost respinsă contestaţia, în condiţiile în care ei uzaseră de calea revendicării bunului şi au obţinut câştig de cauză.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.G., G.I. şi S.F.A.I. împotriva Deciziei civile nr. 42/C din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5380/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5385/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
