ICCJ. Decizia nr. 5492/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5492/2013
Dosar nr. 1041/1/2008*
Şedinţa din 27 noiembrie 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2 din 3 iulie 2001 emisă de SC I. SA Călăraşi, s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de P.R., P.A.M. şi P.M., prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului moară comercială situat în jud. Călăraşi, compus din teren în suprafaţă de 2.042 mp, moară cu două valţuri, presă ulei, una cameră praf şi două camere de locuit.
Împotriva acestei decizii, la data de 16 noiembrie 2001, s-a formulat contestaţie înregistrată sub nr. 2836/2001, pe rolul Tribunalului Călăraşi, de către titularii notificării, solicitându-se, în contradictoriu cu SC I. SA Călăraşi şi Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiunilor Statului, anularea Deciziei nr. 2 din 3 iulie 2001 şi restituirea în natură a imobilului respectiv.
Anterior primului termen de judecată, respectiv la data de 28 noiembrie 2001 (dosar fond), contestatorii au depus o cerere de completare a acţiunii, solicitând ca instanţa să constate şi nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului de către Statul Român, precum şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între APAPS şi PAS din SC I. SA cu privire la imobilul solicitat.
Intimata SC I. SA a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate că a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 9 februarie 1994 cu respectarea legilor în vigoare la data privatizării şi înstrăinării, SC I. SA fiind de bună-credinţă la încheierea actului.
Prin Sentinţa civilă nr. 298 din 29 martie 2002, Tribunalul Călăraşi a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.P.A.P.S., precum şi acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională, a constatat valabil contractul de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1994 şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei SC I. SA Călăraşi suma de 7.500.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că, întrucât contestatorii au invocat nulitatea vânzării bunului ce a aparţinut autorului lor, ei au calitate procesuală activă. De asemenea, are calitate procesuală pasivă pârâta A.P.A.P.S., ca parte la contractul de vânzare-cumpărare contestat, astfel că hotărârea trebuie să îi fie opozabilă. S-a apreciat că acţiunea este nefondată faţă de pârâta I. SA întrucât aceasta deţine bunul cu bună-credinţă, care se prezumă, până la proba contrarie, iar în privinţa acţiunii în nulitatea contractului, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, cererea reconvenţională a fost admisă, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 478 din 27 noiembrie 2002, a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, reţinând că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1994, pârâta a cumpărat un număr de 56.525 acţiuni, însă acţiunile cumpărate sunt materializate, în sensul că vânzătorul atestă că societatea deţine titlu de proprietate asupra terenurilor şi a clădirilor prevăzute în anexa la contract şi răspunde pentru liniştita posesie, conform art. 1336 C. civ.
Cât timp reclamanţii nu s-au înscris în fals împotriva acestei anexe şi nu au contestat în justiţie procesul de privatizare, nu se poate face dovada contrară, iar pârâta SC I. SA Călăraşi a depus la dosarul cauzei înscrisuri privind dobândirea imobilului cu bună-credinţă, cu respectarea Legilor nr. 15/1990 şi nr. 58/1991, precum şi a Normelor metodologice nr. 1/1992 a F.P.S.
Prin Decizia civilă nr. 8665 din 2 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza la prima instanţă spre rejudecare, cu motivarea că s-a ignorat faptul că decizia emisă de pârâta-intimată nu a fost motivată, ceea ce impunea ca instanţele să verifice dacă au fost îndeplinite şi respectate condiţiile cerute de prevederile art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, în raport de care, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, unitatea deţinătoare este obligată să propună despăgubiri, şi că nu s-a motivat de către instanţe reţinerea uneia dintre susţinerile celor două părţi, în raport de actele depuse la dosar.
De asemenea, în faţa instanţei de recurs, s-a luat act de transmiterea calităţii procesuale a contestatoarei P.M., decedată la data de 9 mai 2004, către fiii săi, contestatorii P.R. şi P.A.M., care au moştenit-o în drepturi, potrivit certificatului de moştenitor din 13 decembrie 2004.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi sub nr. 1328/C/RJ/2006 şi, în faţa acestei instanţe, intimata-reclamantă SC I. SA şi-a precizat la 5 septembrie 2006 (dosar), cererea reconvenţională, solicitând să se constate că a dobândit imobilul din jud. Călăraşi, compus din moară şi teren, în cadrul procesului de privatizare, cu bună-credinţă, prin act valabil încheiat şi cu respectarea legilor în vigoare, iar în subsidiar, s-a cerut obligarea A.V.A.S., ca instituţie care a efectuat privatizarea, să facă reclamanţilor ofertă de despăgubire, conform art. 24 (1) şi 27 (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Rejudecând pricina, Tribunalul Călăraşi, prin Sentinţa civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006, îndreptată prin încheierea dată la 30 ianuarie 2007, a respins acţiunea principală, precum şi excepţia privind lipsa calităţii procesuale a reclamanţilor, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta SC I. SA Călăraşi, a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 şi a respins capătul de cerere privind obligarea A.V.A.S. la emiterea ofertei pentru despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit actelor depuse la dosar, imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu, respectiv Legea nr. 119/1948, fiind menţionat în actul de naţionalizare. Neacordarea eventualelor despăgubiri dădea proprietarului dreptul la acţiune în dezdăunare, însă aceasta nu era de natură a induce nulitatea preluării. Inexistenţa procesului-verbal de preluare reprezintă o încălcare a formalităţilor de preluare, însă măsura rămâne una efectivă, care s-a produs şi în absenţa acestei formalităţi. S-a mai reţinut că, la rejudecare, au fost depuse la dosar anexele în care este menţionat ca fiind preluat de stat la naţionalizare imobilul (teren şi moara cu anexe), iar reclamanţii nu au fost de acord cu propunerea instanţei privind efectuarea unei expertize care să verifice legalitatea provizorie şi "autenticitatea anexelor depuse la rejudecare".
Prima instanţă a reţinut că actul de vânzare-cumpărare fiind legal încheiat, pârâta SC I. SA Călăraşi este dobânditor de bună-credinţă, restituirea în natură a bunului nu este posibilă, iar persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, însă A.V.A.S. nu a fost sesizată cu o astfel de cerere. Cererea a fost depusă la unitatea deţinătoare, care trebuia să o decline autorităţii ce a făcut privatizarea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 241 A din 12 octombrie 2007, a respins apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva acestei sentinţe, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte hotărârea atacată, a admis acţiunea şi a constatat că imobilul situat în judeţul Călăraşi, compus din terenul în suprafaţă de 2153 mp şi construcţiile C 1 şi C 2 existente pe teren, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.V., a fost preluat fără titlu valabil de către stat. De asemenea, a constatat nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/1994, în ce priveşte numărul acţiunilor corespunzătoare valorii imobilului menţionat, a obligat pe intimata SC I. SA Călăraşi să restituie apelanţilor-reclamanţi în natură imobilul, a respins cererea reconvenţională şi a obligat pe intimate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că apelul declarat de A.V.A.S. nu este fondat întrucât aspectele criticate de aceasta au fost deja îndreptate de către instanţa de fond prin încheierea din 30 ianuarie 2007, de îndreptare a erorilor materiale. Astfel, deşi prin sentinţă apelată s-a menţionat că, în speţă, calea de atac este recursul şi că este nevalabil contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, prin încheierea din 30 ianuarie 2007 s-a constatat că acestea constituie erori materiale şi s-a dispus îndreptarea lor.
În privinţa apelului declarat de reclamanţi, s-a reţinut că litigiul are un obiect juridic complex, deoarece primele două capete de cerere au natura juridică "a unei contestaţii formulate în baza Legii nr. 10/2001", iar celelalte două, în strânsă legătură cu primele, au ca obiect constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului şi anularea contractului de privatizare.
Imobilul care face obiectul pricinii a aparţinut numitului V.B., fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1943, reclamanţii sunt succesorii acestuia, iar preluarea bunului s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948.
Greşit s-a reţinut prin sentinţa primei instanţe că preluarea s-a făcut cu titlu, deşi, faţă de faptul că dispoziţiile Legii nr. 119/1948 erau contrare dispoziţiilor art. 8 - 11 din Constituţia României din 1948, preluarea a fost fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate, care nu a trecut în patrimoniul statului, s-a aflat neîntrerupt în patrimoniul autorilor reclamanţilor.
Imobilul se află în patrimoniul SC I. SA Călăraşi, societate privatizată integral din anul 1994, şi este evidenţiat la nivelul anului 2006 în patrimoniul acestei societăţi.
Conform constatărilor expertului, terenul are suprafaţa de 2153 mp, pe teren se află doar moara şi o construcţie anexă, iar faptul că nu a fost înscris în cartea funciară nu are relevanţă, deoarece înscrierea asigură doar opozabilitatea.
Citând art. 1, 2, 7, 9, 18, 21, 29 şi 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a dedus din coroborarea acestor articole intenţia legiuitorului de restituire în natură a bunurilor preluate. Faţă de prevederile art. 29 şi art. 45 din lege, persoanele interesate au două modalităţi de a obţine măsuri reparatorii: a) fie solicită în termen de 1 an şi 6 luni nulitatea actelor de privatizare prin care imobilul a fost înstrăinat de stat, iar ca o consecinţă firească, restituirea se face în natură; b) fie pot să obţină doar măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care nu au solicitat anularea actului de înstrăinare sau nu au obţinut anularea lui.
În cauză, urmărind să obţină restituirea în natură a imobilului, reclamanţii au formulat cerere completatoare pentru anularea actului de înstrăinare, însă în privinţa anulării contractului, interesul reclamanţilor este justificat numai pentru numărul acţiunilor corespunzătoare valorii imobilului în litigiu.
Contractul de cumpărare acţiuni nr. x/1994 face parte din categoria "actelor juridice de înstrăinare" la care se referă art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă care trebuie interpretată extensiv, în sensul că se referă la orice act juridic care a avut drept consecinţă înstrăinarea imobilului din patrimoniul statului şi nu doar la actele prin care s-a transmis în mod individual bunul respectiv.
S-a mai reţinut că motivul de nulitate invocat de reclamanţi (statul nu era proprietar al bunului vândut) este întemeiat, iar buna-credinţă nu are efect cu privire la dobândirea dreptului asupra bunului.
Neaflându-se în proprietatea statului, imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 58/1991. Atunci când vânzătorul nu are calitate de proprietar, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut, pentru neîndeplinirea condiţiei esenţiale referitoare la obiectul acestuia şi pentru inexistenţa şi falsitatea cauzei actului juridic.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista vreo dispoziţie legală, în sensul că buna-credinţă salvează de la nulitate actul juridic astfel încheiat.
Prevederea expresă a Legii nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2)), potrivit căreia anumite categorii de acte juridice de înstrăinare sunt considerate valabile, chiar dacă vânzătorul nu era proprietarul lucrului vândut, nu este aplicabilă speţei deoarece nu era în vigoare la data încheierii contractului.
Dacă s-ar aplica dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu alte prevederi, în raport de care bunul se transmite în patrimoniul cumpărătorului de bună-credinţă, s-ar realiza o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, deoarece la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceştia erau titularii unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar validarea prin lege a dreptului cumpărătorului reprezintă o privare de bun.
Ingerinţa este prevăzută prin lege şi vizează un scop legitim (asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice cu privire la bunurile înstrăinate de către stat, deşi nu avea asupra lor vreun drept), însă, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu stabilesc un termen imediat pentru acordarea despăgubirilor, această lege nu a putut constitui o modalitate eficientă de compensare a reclamanţilor pentru privarea de proprietate realizată.
Nu s-a respectat principiul proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor şi, de aceea, a apreciat instanţa de apel că nu se pot recunoaşte efecte unei eventuale bune-credinţe a cumpărătorilor în privinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, dispoziţiile legii interne rămân fără aplicabilitate în raport de dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, chiar dacă intimaţii ar fi fost de bună-credinţă, în favoarea lor nu puteau opera dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De aceea, a apreciat instanţa de apel, în prezenta cauză, este lipsită de orice interes stabilirea existenţei bunei-credinţe a cumpărătorilor.
Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/1994 este nul parţial, în ce priveşte numărul acţiunilor corespunzătoare valorii imobilului şi, ca efect al constatării nulităţii parţiale a contractului, statul a redevenit acţionar la SC I. SA Călăraşi, având un număr de acţiuni corespunzătoare valorii imobilului în litigiu şi, în aplicarea art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, SC I. SA este obligată să restituie imobilul în natură.
Instanţa de apel a reţinut că, pe cale de consecinţă, cererea reconvenţională este nefondată.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC I. SA Călăraşi.
Analizând recursurile, în limita criticilor formulate de recurente şi a motivului de recurs invocat din oficiu, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în privinţa cererii principale având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi a cererii reconvenţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 3483 din data de 19 martie 2009, a admis recursurile declarate de pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC I. SA împotriva Deciziei nr. 241 A din 12 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, pe care a casat-o în parte, a admis şi apelul declarat de pârâta-apelantă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a anulat în parte Sentinţa civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călăraşi.
A disjuns cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) şi P.A.S. din SC I. SA Călăraşi cu privire la imobilul solicitat şi cererea reconvenţională, de celelalte cereri, a trimis instanţei competente - Judecătoria Călăraşi,- spre judecare, cererile disjunse, iar Curţii de Apel Bucureşti celelalte cereri.
Au fost menţinute dispoziţiile deciziei recurate privind admiterea apelului declarat de reclamanţi şi a fost păstrată dispoziţia din sentinţă, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere faptul că menţionarea, în tabelul cu întreprinderile naţionalizate, ca proprietar al bunului notificat a numitului V.B., decedat la data de 3 decembrie 1947, nu exclude dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii.
Cu certificatul de moştenitor nr. 313 din 17 februarie 1993 s-a făcut dovada că singurul moştenitor al defunctului V.B. a fost P.C., autorul reclamaţiilor, care, la momentul naţionalizării era proprietar al imobilului, iar înscrierea în actul de preluare a altei persoane decât adevăratul proprietar a fost invocată de intimaţii-reclamanţi ca motiv de nulitate a actului de preluare.
Faţă de modul în care a fost formulată cererea completatoare a reclamanţilor (dosarul de fond al primei instanţe) şi de motivele invocate în susţinerea ei, rezultă că s-a solicitat să se constate nulitatea contractului numai cu privire la imobilul care face obiectul pricinii, scopul urmărit de reclamanţi fiind acela ca actul să fie anulat parţial, pentru imobilul litigios.
Nelegalitatea deciziei atacate, în privinţa modului de soluţionare a cererii având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul care face obiectul pricinii şi a cererii reconvenţionale a fost reţinută însă în raport de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., incidente în cauză, faţă de obiectul cererilor şi valoarea bunului la care se referă. S-a reţinut, astfel, că în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, competenţa soluţionării cererii privind anularea dispoziţiei emisă de recurenta-intimată SC I. SA Călăraşi, prin care a fost soluţionată notificarea formulată de intimaţii-reclamanţi, aparţine tribunalului, dar pentru cererea privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi cererea reconvenţională nu operează prorogarea de competenţă, în temeiul art. 17 C. proc. civ., putând avea loc, cel mult, o prorogare de competenţă în favoarea instanţei menţionate la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, numai asupra cererilor cu caracter accesoriu şi a cererilor incidentale, însă petitele privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu au caracter de accesorietate faţă de cererea întemeiată pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece soluţionarea acestor petite nu depinde de soluţia dată în acţiunea în anularea deciziei.
În accepţiunea Legii nr. 10/2001, cererea privind anularea deciziei emise de unitatea deţinătoare şi cea prin care se solicită constatarea nulităţii contractului prin care s-a vândut imobilul ori constatarea valabilităţii contractului de înstrăinare sunt principale, deoarece, potrivit art. 46 alin. (2) din legea republicată, atunci când a fost exercitată acţiunea în constatarea nulităţii actului de înstrăinare, procedura administrativă se suspendă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acesteia.
Aşadar, a reţinut instanţa supremă, în această situaţie, nu sunt incidente prevederile art. 17 C. proc. civ., iar, în speţă, competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine instanţei de drept comun, pentru capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare şi pentru cererea reconvenţională, şi tribunalului, pentru petitul privind anularea deciziei şi celelalte cereri accesorii acestuia.
În raport de valoarea imobilului de 1.000.000.000 lei, precizată de intimatul-reclamant P.R., s-a stabilit că judecătoria este competentă să soluţioneze cererea reconvenţională şi cererea privind constatarea nulităţii contractului.
De aceea, tribunalul a soluţionat aceste cereri cu încălcarea competenţei judecătoriei, pronunţând o hotărâre nelegală, iar decizia instanţei de apel a făcut în mod greşit aplicare dispoziţiilor art. 296, deşi erau incidente dispoziţiile art. 297 (2) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, fără a se analiza celelalte critici, au fost admise ambele recursuri şi a fost casată în parte decizia atacată. A fost admis şi apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi, conform art. 297 (2) C. proc. civ., s-a anulat în parte sentinţa pronunţată de prima instanţă, a fost disjunsă cererea privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994, precum şi cererea reconvenţională, de celelalte cereri şi au fost trimise cererile disjunse spre judecare instanţei competente, Judecătoria Călăraşi, şi, pentru că prima instanţă a cercetat în fond toate cererile, iar instanţa de apel a admis cererile având ca obiect anularea dispoziţiei emisă de SC I. SA Călăraşi şi restituirea în natură a imobilului, ca efect al constatării nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, aceste cereri, precum şi cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului de către statul român, au fost trimise spre judecare instanţei de apel, ca să aprecieze asupra suspendării judecăţii, până la soluţionarea de către judecătorie a cererilor disjunse, faţă de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Au fost menţinute dispoziţiile deciziei atacate privind admiterea apelului declarat de reclamanţi şi a fost păstrată dispoziţia din sentinţa primei instanţe privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor.
După casare, la data de 22 mai 2009, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, sub nr. 1041/1/2008.
Potrivit considerentelor deciziei de casare, prin încheierea pronunţată la data de 13 octombrie 2009, Curtea de Apel a dispus suspendarea judecării cauzei, până la soluţionarea cererilor disjunse, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 şi a cererii reconvenţionale formulate de SC I. SA, care au format obiectul Dosarului nr. 4983/202/2010, pe rolul Judecătoriei Călăraşi. Această instanţă a pronunţat Sentinţa civilă nr. 3495 din 19 octombrie 2010, prin care a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 9 februarie 1994, în ceea ce priveşte numărul de acţiuni corespunzătoare imobilului în litigiu şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC I. SA Călăraşi, prin care se solicitase să se constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011, Tribunalul Călăraşi, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârâtă A.V.A.S., a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtelor, de anulare a contractului de privatizare şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC I. SA Călăraşi.
Drept consecinţă, cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, a fost repusă pe rol la data de 21 februarie 2012.
Prin Decizia civilă nr. 147A din 12 octombrie 2012, pronunţată de această instanţă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 2330 din 31 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea precizată, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, a fost anulată Decizia nr. 2 din 3 iulie 2001, emisă de pârâta SC I. SA, a fost obligată pârâta să restituie în natură reclamanţilor imobilul din judeţul Călăraşi, compus din teren în suprafaţă de 2153 mp şi construcţii: moară, cu suprafaţa la sol de 319 mp şi anexa cu suprafaţa la sol de 21 mp, astfel cum au fost identificate prin expertiza întocmită de expert C.C., şi, de asemenea, să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 2.890 RON, în fond şi apel.
Pentru a decide în acest sens, s-a precizat de către instanţa de apel, cu referire la capătul de cerere privind obligarea A.V.A.S. la emiterea ofertei pentru despăgubiri, că această solicitare a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 2105 din 12 septembrie 2003 a Tribunalului Călăraşi, prin respingerea acţiunii, hotărâre împotriva căreia a fost exercitată calea de atac a apelului, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 14864/2/2003 şi a cărei judecată a fost suspendată, la data de 8 noiembrie 2011, în baza dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de faţă.
Cu referire la dreptul disputat în cauza pendinte, s-a precizat că prin încheierea pronunţată la data de 29 mai 2012, curtea a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiză, în vederea verificării apărării intimatei-pârâte SC I. SA Călăraşi, prin care a susţinut că a adus modificări substanţiale imobilului notificat.
Deşi i s-a pus în vedere intimatei să indice modificările imobilului, cu depunerea documentelor justificative, iar obiectivele expertizei tehnice imobiliare - în sensul identificării modificărilor existente la imobilul în litigiu şi precizării în ce măsură, acestea reprezintă corpuri noi de clădire sau sunt îmbunătăţiri aduse vechiului corp de clădire - precum şi obligaţia achitării onorariului provizoriu, au fost aduse la cunoştinţa intimatei-pârâte, aceasta nu a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa, sub sancţiunea decăderii din probă.
Instanţa de apel a reţinut că, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 3483 pronunţată la data de 19 martie 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a statuat asupra calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, ca succesori în drepturi ai lui P.C., unic moştenitor al defunctului V.B., potrivit certificatului de moştenitor din 17 februarie 1993, fostul proprietar al imobilului notificat, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1943.
Precizând că, în raport de statuările asupra titlului de preluare al statului, este necesar a se face aplicarea sau nu dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii şi a formulării notificării, atât din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi a Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a apreciat că, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că bunul ar fi fost preluat cu titlu de către stat.
Imobilul a fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948, preluare ce a fost în mod evident fără titlu valabil, dispoziţiile legii respective referitoare la preluarea unor întreprinderi de genul celei care aparţinea autorilor reclamanţilor (destinaţia de moară) fiind contrare prevederilor art. 8 - 11 din Constituţia României din 1948, act normativ cu forţă juridică superioară Legii nr. 119/1948.
Amintind dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, s-a statuat că titlul statului - legea de naţionalizare - a fost emis sub prevederile Constituţiei din 1948 care, la art. 8, prevedea că "dreptul de proprietate este recunoscut şi garantat prin lege" iar la art. 10 că "orice expropriere se poate face cu o dreaptă despăgubire", imobilul în litigiu fiind preluat de către stat fără îndeplinirea condiţiilor de legalitate, în contradicţie flagrantă cu prevederile Constituţiei de la 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 480 şi 481 C. civ., cu prevederile art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU şi ratificată de România la data de 10 decembrie 1948, în raport cu care "orice persoană are dreptul la proprietate, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Cum imobilul a fost preluat fără titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, ci s-a aflat neîntrerupt în patrimoniul autorilor reclamanţilor, făcând parte şi în prezent din patrimoniul acestora.
Cu referire la situaţia actuală, s-a constatat că imobilul solicitat de către reclamanţi prin notificare se află în patrimoniul SC I. SA, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/1994, fiind inclus în actele ce au stat la baza încheierii contractului de privatizare respectiv, valoarea sa fiind avută în vedere la stabilirea valorii acţiunilor ce au fost înstrăinate.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză în faza de rejudecare a apelului, în cel de-al doilea ciclu procesual, rezultă că imobilul teren şi moară se află în patrimoniul SC I. SA Călăraşi, având un teren în suprafaţă de 2.153 mp, pe care se mai află doar moara (clădire C1 în suprafaţă de 319 mp) şi o construcţie anexă (C2 în suprafaţă de 21 mp).
Instanţa de apel a precizat că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente cauzei întrucât societatea comercială intimată era privatizată integral, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, respectiv din anul 1994, potrivit adeverinţei emise de FPS (dosar fond). De asemenea, a observat că judecarea cauzei s-a realizat de către prima instanţă cu aplicarea formei modificate a Legii nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), noile dispoziţii nemaifăcând distincţie între modalitatea preluării şi consacrând exclusiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, ca măsură reparatorie.
Ulterior pronunţării sentinţei apelate, respectiv la data de 24 iulie 2008, a fost publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008, Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi 16 alin. (1) din Constituţia României.
Curtea Constituţională a reţinut că legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea în vigoare.
Prin urmare, legea nouă are ca unic domeniu temporal de acţiune, faza iniţială de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea notificării în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitate.
Mai mult, s-a apreciat de Curtea Constituţională că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla soluţionare cu întârziere a notificărilor de societăţile comerciale integral privatizate sau chiar şi nesoluţionarea notificărilor, nu pot fi calificate drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, aflate în situaţii identice; s-a încălcat astfel şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consacrată de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală.
Prin urmare, instanţa constituţională a stabilit că, în condiţiile în care imobilul ar fi preluat fără titlu valabil, este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data intrării legii în vigoare), neprezentând relevanţă întrunirea celorlalte condiţii impuse de textul legal.
Pentru aceste considerente şi făcând aplicare Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, instanţa de apel a considerat că speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile nemodificate ale art. 27 din Legea nr. 10/2001, aşadar forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, ceea ce creează posibilitatea restituirii în natură, către apelanţii-reclamanţi, a imobilului aflat în patrimoniul SC I. SA Călăraşi.
În adoptarea acestei măsuri, a contat şi caracterul nefondat al susţinerilor intimatei privind modificările substanţiale aduse bunului, întrucât aceste împrejurări nu au fost dovedite, deşi s-a încuviinţat administrarea probatoriului sub acest aspect, cu posibilitatea precizării de către intimata-pârâta a acestor modificări.
Fiind în culpă procesuală, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă SC I. SA a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 2.890 RON, cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC I. SA, ce a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici de recurs:
- instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, a interpretat eronat probele administrate în cauză, precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pe care le-a aplicat greşit prezentei cauze.
- instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011, Tribunalul Călăraşi a admis recursul declarat de AVAS împotriva Sentinţei civile nr 3495/2010 a Judecătoriei Călăraşi şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtelor, de anulare a contractului de privatizare şi cererea reconvenţională a pârâtei SC I. SA. Prin urmare, există o hotărâre irevocabilă prin care instanţele s-au pronunţat asupra legalităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994, în ceea ce priveşte numărul de acţiuni corespunzătoare imobilului în litigiu.
Instanţa de apel avea obligaţia de a examina hotărârea atacată şi prin raportare la obiectul şi dezlegările date prin hotărârile judecătoreşti litigiului menţionat.
- Curtea de Apel Bucureşti nu a respectat indicaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date prin Decizia nr. 3483/2009, ci s-a mărginit a înlătura probatoriile administrate în cauză exclusiv de către pârâte, raportându-le la Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, care este ulterioară deciziei de recurs.
- în mod greşit a fost calificată preluarea realizată de către stat ca fiind fără titlu valabil, considerându-se că preluarea în baza Legii nr. 119/1949 a fost contrară art. 8 - 11 din Constituţia României din 1948, interpretarea instanţei de apel fiind eronată şi contrară celor susţinute chiar de reclamanţi.
Potrivit Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948, sunt prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil, iar prin probele administrate în cauză, reclamanţii nu au răsturnat această prezumţie.
În temeiul Legii nr. 119/1948 moara cu utilajele, construcţiile şi terenul aferent au fost naţionalizate şi apoi trecute în administrarea SC I.L. SA Călăraşi, care, în temeiul Legii nr. 15/1990, le-a dobândit în proprietate, SC I. SA privatizându-se în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994.
Recurenta a susţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 119/1948, la care se referă art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 2.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, dispoziţii de ordin normativ prin care a fost instituită prezumţia în sensul că preluările de imobile realizate în baza Legii nr. 119/1948 au fost făcute cu titlu valabil. Din documentele depuse de reclamanţi şi probele administrate de recurentă rezultă că moara este sistematică şi nu ţărănească, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 119/1948. Această situaţie rezultă şi din actul de vânzare din 1943, în care se menţionează preluarea unei mori ţărăneşti cu un valţ pentru porumb şi alta sistematică, cu 2 valţuri.
Reclamanţii au contestat titlul de preluare al statului pentru motivul că nu s-a respectat procedura de acordare a despăgubirilor cuprinse în capitolul IV al Legii nr. 119/1948 şi întrucât nu s-a încheiat proces-verbal de preluare şi trecere în proprietatea statului, situaţie identică cu a preluărilor de fapt, fără nici un fel de titlu.
"Bunuri naţionalizate fără titlu", în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt bunurile ce au făcut obiectul unor acte normative pentru care se poate contesta, de la caz la caz, o naţionalizare nevalabilă, ceea ce trebuia dovedit în cauză.
Preluarea bunurilor de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948, fără titlu valabil, există doar în cazul în care nu s-a respectat modalitatea de determinare a bunurilor naţionalizate, respectiv atunci când, deşi întreprinderea nu îndeplinea cerinţele din lege pentru a fi naţionalizată, i s-a aplicat totuşi aceasta măsură. Pretinzând că titlul statului nu este valabil, reclamanţilor le revenea sarcina de a dovedi nevalabilitatea titlului, adică împrejurarea că statul a preluat bunul cu încălcarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data respectivă, respectiv că bunul nu se încadra în categoria celor care puteau fi naţionalizate conform Legii nr. 119/1948. Or, reclamanţii nu au făcut nicio probă în acest sens.
În baza reglementărilor cuprinse în art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, în literatura juridică s-a apreciat că sintagma "fără titlu valabil" desemnează ideea de fraudă la lege. Sensul sintagmei "fără titlu valabil" este dezvoltat prin art. 6 alin. (1) din Legea 213/1998 şi cuprinde, printre altele, ideea de preluare a unui imobil fără respectarea legilor în vigoare la data preluării.
- în mod greşit a fost dispusă restituirea în natură a imobilului, care nu mai este posibilă şi întrucât moara a suferit modificări substanţiale, fiind electrificată, utilajele fiind înlocuite cu altele noi, iar clădirea morii fiind renovată.
- instanţa de apel a analizat greşit contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994 cu referire la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a apreciat ca imobilul se află în patrimoniul unei societăţi la care statul este acţionar, fără a se referi la soluţia pronunţată de Tribunalul Călăraşi prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă se prezumă şi trebuie combătută.
Cum în cauză reclamanţii nu au realizat acest lucru, instanţa de apel a interpretat greşit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 republicată) prin exces de putere al judecătorilor, abuz procedural sancţionat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Soluţia legislativă adoptată prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost menţinută prin Decizia nr. 191/2002 a Curţii Constituţionale, care a precizat că textul de lege se aplica imobilelor pentru care legea prevede restituirea în natură atât actelor juridice încheiate anterior Legii nr. 10/2001, cât şi după intrarea în vigoare a legii, ceea ce nu vine în contradicţie cu Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale invocată de instanţă în motivarea soluţiei adoptate.
Este întemeiată critica AVAS care a susţinut că negocierea finalizată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994 se exclude controlului jurisdicţional din perspectiva art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 deoarece obiectul actului juridic sunt acţiuni şi nu bunuri imobile materializate în acţiuni.
- în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că unităţile la care statul este acţionar sunt obligate sa restituie imobilele în natură, SC I. SA Călăraşi fiind o societate comercială la care statul nu este acţionar.
Recurenta susţine că, întrucât este o societate comercială care a fost privatizată în anul 1994, în cazul său sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea 247 din 19 iulie 2005 potrivit cu care, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
De asemenea, conform prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în cazul de faţa AVAS, fostul F.P.S.
De altfel, reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti de la AVAS în condiţiile Legii nr. 10/2001 în acelaşi timp cu cererea de restituire în natura care face obiectul prezentului proces.
- instanţa de apel nu a motivat soluţia de restituire în natură a imobilului în favoarea reclamanţilor şi anularea deciziei SC I. SA nr. 2/2001, ceea ce atrage nulitatea soluţiei pronunţate în apel.
- curtea de apel avea obligaţia să se pronunţe asupra fondului litigiului şi nu asupra apelului declarat de apelanţii reclamanţi P.R. şi P.A.M. deoarece Sentinţa civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călăraşi fusese desfiinţată de ICCJ prin Decizia nr. 3483/2009.
Mai mult, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat doar asupra apelului reclamanţilor, nu şi asupra apelului declarat de AVAS, ceea ce atrage nulitatea hotărârii recurate.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat.
Dezvoltarea criticilor regăsită în declaraţia de recurs a pârâtei SC I. SA, permite încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., constatându-se că, deşi recurenta a indicat deopotrivă ca temei legal al recursului său şi art. 304 pct. 8 din acelaşi cod, susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, partea nu a precizat nici care este actul juridic interpretat greşit şi nici nu a particularizat această critică la datele speţei, invocând-o doar formal.
Luând spre examinare motivele de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica prin care s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate, ca fiind pronunţată cu nesocotirea rezultatului dosarului constituit în urma disjungerii cererii reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994 şi a cererii reconvenţionale a recurentei.
Este adevărat că prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 4983/202/2010, au fost respinse irevocabil atât cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994, ce a stat la baza privatizării recurentei, dar şi cererea reconvenţională a acesteia, prin care solicitase să se constate valabilitatea aceluiaşi contract, încheiat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în vigoare la data privatizării şi cu bună-credinţă.
În pronunţarea acestor soluţii, Tribunalul Călăraşi a avut în vedere un unic considerent comun, anume că obiectul contractului nr. x/1994 nu l-a constituit dreptul de proprietate asupra imobilului ce a fost notificat de reclamanţi, ci doar dreptul de proprietate asupra acţiunilor deţinute de stat la SC I. SA, motiv pentru care s-a considerat că actul juridic contestat nu se poate încadra în categoria actelor de înstrăinare prevăzute de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Neputând influenţa situaţia juridică a imobilului notificat, s-a arătat că nu există nici interesul pârâtei SC I. SA de a solicita să se constate valabilitatea acestui contract.
Prin urmare, aşa după cum chiar această instanţă de recurs a observat, dată fiind soluţia adoptată şi considerentele ce au stat la baza adoptării ei, Decizia nr. 71 din 24 ianuarie 2011 a Tribunalului Călăraşi nu avea a influenţa nici situaţia juridică a imobilului notificat şi nici modul de soluţionare a contestaţiei formulate de notificatori, în procedura Legii nr. 10/2001.
Nu se poate reţine, din acest motiv, nici critica de nerespectare de către instanţa de apel a îndrumărilor date de instanţa de recurs (I.C.C.J.) prin decizia de casare nr. 3483/2009, care, în urma admiterii recursurilor şi apelurilor declarate în cauză, la acel moment, pe considerentul reţinerii din oficiu a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. în raport de cererile formulate, a trimis instanţei de apel spre soluţionare cererile de constatare a nevalabilităţii titlului de preluare al statului şi pe cea de restituire în natură a imobilului, cu singura îndrumare de a aprecia asupra suspendării judecăţii, până la soluţionarea de către judecătorie a cererilor disjunse, faţă de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi de acelea ale art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Or, prin încheierea de şedinţă din 13 octombrie 2009, instanţa de apel a dat curs chiar îndrumării din decizia de casare, dispunând suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 şi a cererii reconvenţionale disjunse.
Modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat litigiul, a fost în mod evident şi covârşitor influenţată de contextul legal existent la momentul judecăţii în apel, context legal modificat substanţial faţă de acela existent la data judecării cauzei în primă instanţă de pronunţarea Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 559/2008, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 (1) din Legea nr. 10/2001, acestea încalcă dispoziţiile art. 15 (2) şi art. 16 (1) din Constituţie.
În rejudecarea cauzei în apel, instanţa de apel a fost ţinută de aplicarea dispoziţiilor art. 27 ale Legii nr. 10/2001 în forma lor iniţială, de dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, ca efect al Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
Această decizie, contrar susţinerilor recurentei, este anterioară Deciziei de recurs nr. 3483 din 19 martie 2009, fiind publicată, cum s-a arătat, în M. Of. nr. 559/24.07.2008, moment de la care începând, aceasta a devenit general obligatorie, în acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Dar, chiar ulterioară de ar fi fost deciziei de casare, instanţa de apel era oricum ţinută de aplicarea ei atâta timp cât devenise general obligatorie prin publicarea sa în M. Of. şi cât timp litigiul încă nu fusese soluţionat de o manieră definitivă (a se vedea mutatis mutandis, pentru identitate de situaţii şi raţiune, Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr 1.358/2010 şi 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.).
Aşadar, pentru niciun argument legal nu s-ar putea imputa instanţei de apel soluţionarea litigiului cu aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, aceasta constituind, dimpotrivă, o dovadă a respectării cadrului legal de judecare a cauzei, cu luarea în considerare a tuturor dispoziţiilor legale incidente şi a celorlalte, având un caracter normativ şi obligatoriu.
Sunt, de asemenea, nefondate criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, cu referire la dezlegarea dată titlului de preluare al statului asupra imobilului notificat.
Este adevărat că, prin cererea lor completatoare, reclamanţii au susţinut nevalabilitatea titlului de preluare al statului justificat de neacordarea niciunei despăgubiri, a nerespectării formalităţilor de preluare (lipsa procesului-verbal de preluare) şi întrucât preluarea bunului imobil s-a realizat pe numele altei persoane decât cea a proprietarului (respectiv, pe numele fostului proprietar, V.B., dar care era decedat la data preluării).
Supunând cercetării judecătoreşti acest capăt de cerere, instanţa de apel l-a soluţionat în singurul cadru legal care îi permiterea o atare analiză la data pronunţării deciziei atacate, respectiv cel oferit de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar stabilirea conformităţii Legii nr. 119/1948 cu Constituţia din 1948, tratatele internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării realizată de stat, a avut ca punct de pornire faptul naţionalizării bunului imobil în lipsa acordării niciunei despăgubiri în schimb.
Contrar susţinerilor recurentei, analiza titlului statului asupra bunului notificat nu putea avea loc cu aplicarea dispoziţiilor relevante ale H.G. nr. 498/2003 întrucât acest act normativ nu mai era în vigoare la data judecării cauzei în apel, fiind abrogat prin H.G. nr. 250/2007.
De asemenea, faţă de conţinutul exhaustiv al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul acestei legi, categoria imobilelor preluate fără titlu valabil nu se confundă nici cu aceea a imobilelor preluate fără respectarea actului normativ în baza căruia a avut loc preluarea şi nici cu aceea a imobilelor preluate în lipsa oricărei baze legale (în fapt).
Prin urmare, şi sub acest aspect, instanţa de recurs reţine o corectă aplicare a legii de către instanţa de apel.
Cât priveşte măsura restituirii în natură a bunului imobil notificat, aceasta decurge din aplicarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială a legii, şi din calificarea ca fiind "fără titlu valabil" a preluării realizată de stat în temeiul Legii nr. 119/1948, neputându-se reţine nelegalitatea măsurii pentru argumente legate de modificările substanţiale şi de îmbunătăţirile consistente pe care recurenta doar a pretins că le-a adus morii.
Instanţa de apel a înlăturat aceste apărări ale societăţii pârâte, precizând că deşi i-a pus în vedere să detalieze şi să prezinte documente justificative şi a ordonat din oficiu administrarea unei probe cu expertiză în vederea analizării modificărilor/îmbunătăţirilor, pârâta nu s-a conformat nici obligaţiei de plată a onorariului, nici aceleia de probare a lucrărilor pretins a fi fost efectuate la imobil.
În acest context, nu se poate reţine existenţa niciunui impediment în privinţa restituirii în natură a imobilului şi, de aici, nici un motiv de nelegalitate a măsurii reparatorii dispuse prin decizia atacată.
Înalta Curte apreciază ca fiind străine cauzei criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în numerotarea şi forma iniţială a legii) de către instanţa de apel, precizând că, urmare a reţinerii incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi al disjungerii cererilor ce s-au formulat iniţial în litigiul pendinte, prin Decizia de casare nr. 3483 din 19 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analiza valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994 a făcut obiect de învestire a Judecătoriei şi Tribunalului Călăraşi, într-un litigiu distinct.
Neavând a cerceta legalitatea actelor juridice pe care recurenta le-a încheiat cu fostul F.P.S., instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu prezentul recurs nici nu a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor legale a căror greşită interpretare şi aplicare s-a criticat.
Cât priveşte critica A.V.A.S. pe care şi recurenta declară că o susţine, în sensul că contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994 se exclude controlului jurisdicţional din perspectiva art. 46 alin. (2), se constată că aceasta a fost deja valorificată şi reţinută ca temeinică de către instanţa învestită - prin decizia de casare menţionată anterior - să soluţioneze acţiunea în constatarea nulităţii acestui act juridic, respectiv de către Tribunalul Călăraşi, cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 71 din 24 ianuarie 2011.
Tot străină cauzei este şi critica de greşită aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, constatându-se că, dimpotrivă, prin considerentele hotărârii atacate s-a apreciat că aceste dispoziţii nu sunt incidente cauzei de faţă întrucât societatea intimată nu făcea parte din categoriile enumerate la alin. (1) şi (2) ale articolului în cauză, fiind privatizată integral înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 1994, după cum rezultă din adeverinţa F.P.S. aflată la dosarul de fond.
Invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, pentru aplicarea cărora aceasta a pledat implicit atunci când a susţinut că persoanele îndreptăţite, ale căror bunuri preluate abuziv se regăsesc în ipoteza acestor norme legale, au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, ignoră Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 şi consecinţele legale ale pronunţării acesteia.
Aceste consecinţe legale şi raţiunea producerii lor, se regăsesc pe larg, expuse în hotărârea atacată, astfel încât, nu poate fi privită decât ca nefondată şi acea critică a recurentei prin care s-a invocat nemotivarea de către instanţa de apel a soluţiei de restituire în natură a imobilului în favoarea reclamanţilor şi de anulare a Deciziei nr. 2/2001 emisă de SC I. SA.
Este, de asemenea, fără relevanţă asupra soluţiei adoptate în cauză, împrejurarea evocată de recurentă, anume că reclamanţii ar fi iniţiat şi o procedură de acordare a despăgubirilor pentru acelaşi imobil, împotriva AVAS, concomitent cu cererea de restituire în natură care face obiectul prezentului litigiu. Dată fiind durata îndelungată a prezentei proceduri, ca şi modificările cadrului normativ de soluţionare a notificării în tot acest interval de timp (acţiunea reclamanţilor fiind pornită în 16 iulie 2001) ori varietatea soluţiilor pronunţate în diversele etape de soluţionare a cauzei, apare ca firească precauţia reclamanţilor de a-şi prezerva vocaţia de a obţine fie şi numai măsura reparatorie a dezdăunării prin echivalent pentru bunul imobil ce a aparţinut autorului lor, această precauţie neputându-se constitui într-un impediment de la beneficiul restituirii în natură, atâta timp cât condiţiile legale ale adoptării acesteia au fost reţinute ca întrunite.
Este reală susţinerea recurentei potrivit căreia, în urma pronunţării Deciziei nr. 3483 din 19 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel avea obligaţia să se pronunţe asupra fondului litigiului, însă prin judecata efectuată, aceasta chiar şi-a îndeplinit această obligaţie, pe care nu o putea realiza altfel decât ca instanţă învestită cu soluţionarea apelului reclamanţilor împotriva Sentinţei civile nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călăraşi.
În mod eronat recurenta susţine că hotărârea de primă instanţă pronunţată în ultimul ciclu procesual al cauzei ar fi fost desfiinţată prin aceeaşi deciziei de recurs, o astfel de dispoziţie neregăsindu-se nici în dispozitivul şi nici în considerentele Deciziei nr. 3483/2009.
În acord cu motivul de recurs de ordine publică a cărui incidenţă a reţinut-o, acela al necompetenţei de primă instanţă în soluţionarea cererii reclamanţilor, în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994, şi al cererii reconvenţionale, instanţa de recurs - ca efect al admiterii ambelor recursuri şi apeluri declarate - a anulat doar în parte Sentinţa civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călăraşi, în măsura în care prin aceste hotărâri au fost soluţionate respectivele cereri (cu încălcarea normelor de competenţă materială), pe care le-a disjuns şi trimis spre soluţionare instanţei competente.
În sfârşit, alineatul final al dispozitivului, precizează şi dispoziţiile menţinute din decizie, ca şi din sentinţă, aspect de natură să contrazică în mod evident susţinerile recurentei.
Cel mult, se poate afirma că, în rejudecarea cauzei, nu mai era necesar ca decizia atacată să conţină menţiunea "Admite apelul reclamanţilor", dispoziţie a hotărârii atacate pe care Decizia recurs nr. 3483 din 19 martie 2009 o păstrează, însă, reluarea acestei formule prin decizia dată în rejudecarea apelului nici nu vatămă şi nici nu aduce beneficii necuvenite vreuneia din părţile litigante, fiind în acord cu soluţia dată în fond litigiului.
Nici nulitatea hotărârii atacate pentru argumentul nepronunţării asupra apelului declarat de AVAS nu poate fi reţinută, constatându-se, pe de o parte că apelul AVAS a fost declarat împotriva acelei părţi a Sentinţei civile nr. 2330 din 31 octombrie 2006 ce soluţionase cererile disjunse ulterior de instanţa de recurs, respectiv aceea a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994. Această parte a sentinţei a fost anulată prin decizia instanţei de recurs, iar cererile în cauză trimise spre soluţionare instanţei competente, judecătoria, astfel că acestea nu mai intrau în obiectul cercetării judecătoreşti al instanţei de apel.
Pe de altă parte, se constată că apelul declarat de AVAS împotriva Sentinţei civile nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călăraşi a fost deja admis prin Decizia de recurs nr. 3483 din 19 martie 2009 a Î.C.C.J., cu consecinţa anulării în parte a hotărârii de primă instanţă, astfel încât critica de nepronunţare asupra acestui apel apare ca fiind în mod evident nefondată.
În considerarea tuturor acestor argumente şi apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză tuturor dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I. SA împotriva Deciziei nr. 147 A din 12 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5471/2013. Civil. Expropriere. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5494/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
