ICCJ. Decizia nr. 5520/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5520/2013
Dosar nr. 2116/180/2011
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1040/D din 2 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 2116/180/2011, a fost respinsă excepţia lucrului judecat, a fost admisă excepţia inadmisibitităţii, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamantul C.D. În contradictoriu cu pârâtele Direcţia Silvică Bacău, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi Ocolul Silvic T., acţiune având ca obiect obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de aproximativ 332 ha, situat în comuna L., judeţul Bacău.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 18102/180/2009 al Judecătoriei Bacău, soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 493/R/2010 a Tribunalului Bacău prin respingere, reclamantul C.D. a solicitat instanţei anularea Hotărârii nr. 13468/2009 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bacău şi obligarea acesteia la reconstituirea în favoarea sa, în calitate de moştenitor al defunctului C.D.Z., a suprafeţei de 230 ha teren vegetaţie forestieră, suprafaţă avută în proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3276 din 14 octombrie 1931, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
Prin acţiunea pendinte, reclamantul C.D. a solicitat instanţei, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 332 ha teren, situat în comuna L., invocând drept temei al calităţii sale de proprietar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3276 din 14 octombrie 1931.
Instanţa, constatând că nu există îndeplinită condiţia triplei identităţi sub aspectul cauzei şi al părţilor între acţiunea soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 459/2010 a Judecătoriei Bacău şi prezenta acţiune, a respins excepţia autorităţii lucrului judecat.
Excepţia inadmisibilităţii a fost admisă având în vedere următoarele:
Prin acţiunea introductivă, reclamantul C.D. a solicitat instanţei, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâtelor la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 332 ha teren, situat în comuna L., invocând drept temei al calităţii sale de proprietar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3276 din 14 octombrie 1931.
Suprafaţa de teren revendicată de 332 ha este compusă, conform menţiunilor cuprinse în contractul invocat, din 230 ha pădure (suprafaţă ce a făcut obiectul acţiunii Dosarului nr. 18102/180/2009 al Judecătoriei Bacău), 86 teren arabil şi 6 ha imaş, şi care forma Moşia M. din Comuna L.
Instanţa a reţinut că restituirea proprietăţii reclamate de parte, având în vedere categoriile de teren revendicate, este supusă procedurii speciale funciare, procedură care, fie nu a fost urmată pentru întreaga suprafaţă, fie s-a finalizat prin respingerea cererii persoanelor îndreptăţite.
Având în vedere că legile de reparaţie în materia fondului funciar au un caracter special, derogatoriu de la normele de drept comun aplicabile acţiunii în revendicare, instanţa a apreciat că reclamantul nu mai are deschisă calea acţiunii în justiţie pe temeiul dreptului comun fără a fi încălcate principiile specialia generalibus derogant, securităţii raporturilor juridice, precum şi regula electa una via.
Concursul dintre aplicarea normelor speciale şi a celor generale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv a fost tranşat prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, ale căror considerente mutatis mutandis îşi găsesc o deplină valabilitate şi aplicabilitate şi în prezenta cauză şi care conduc spre această soluţie.
Pentru considerentele expuse instanţa, admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea în temeiul acestei excepţii.
Prin Decizia nr. 5 din 18 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reţinând următoarele:
Asupra concursului dintre legea generală - art. 480 şi următoarele C. civ. - şi legea specială - Legea nr. 10/2001 - care a determinat invocarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul recunoaşterii priorităţii legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Prin aceeaşi decizie, obligatorie pentru instanţe conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că în situaţia sesizării unor neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Chiar dacă se referă la dispoziţiile aplicabile în această materie, reglementate de Legea nr. 10/2001, decizia menţionată se întemeiază pe aceleaşi argumente şi raţionament juridic.
Reţinând ipotezele avute în vedere la soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel constată că reclamantul din prezenta cauză după ce a formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, cerere respinsă irevocabil după parcurgerea şi a etapei controlului judecătoresc al hotărârii autorităţii competente, a înţeles să-şi valorifice drepturile pe calea acţiunii întemeiate pe dreptul comun. Această modalitate de exercitare a drepturilor procesuale reprezintă o încălcare a principiului electa una via non datur recursus ad alteram, în sensul că, odată aleasă o procedură nu se poate recurge la o alta pentru valorificarea aceloraşi pretenţii, dreptul de opţiune având caracter limitat până la momentul realizării efective.
În prezenta cauză, după cum însuşi reclamantul recunoaşte şi rezultă din înscrisurile cauzei, precum Sentinţa civilă nr. 459/2010 pronunţată de Judecătoria Bacău şi Decizia civilă nr. 493/2010 a Tribunalului Bacău, cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, a fost respinsă irevocabil.
În acest context s-a reţinut, prin Decizia nr. 33/2008, că au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, ipoteze inaplicabile situaţiei reclamantului, care nu a invocat şi dovedit motive relevante din această perspectivă.
Nici din perspectiva concursului dintre legea specială şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu i se poate recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, având în vedere condiţia impusă în acest sens prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la inexistenţa atingerii aduse unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În prezenta cauză intimatele-pârâte sunt titularele dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, titlurile acestora nefiind desfiinţate în modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile.
Reţinând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin decizia menţionată s-a stabilit necesitatea ca atenuarea vechilor neajunsuri provocate prin preluarea de către stat a bunurilor în litigiu, nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, impunându-se asigurarea securităţii raporturilor juridice încheiate ca efect al regimului juridic în vigoare la momentul naşterii lor.
Cum în cauză nu au fost susţinute şi dovedite împrejurări de natură să răstoarne prezumţia de bună-credinţă ce operează în favoarea intimatelor, pentru protejarea dreptului de proprietate al acestora, în temeiul aceloraşi dispoziţii ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, instanţa a apreciat că nici această condiţie impusă de Decizia nr. 33/2008 nu este îndeplinită în cauză, cu consecinţa calificării acţiunii reclamantei ca fiind inadmisibilă.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul C.D., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa de apel a interpretat în mod eronat concursul dintre dispoziţiile legale speciale de fond funciar şi cele de drept comun, privind acţiunea în revendicare.
Soluţia instanţei de apel este injustă şi discriminatorie, întrucât, potrivit art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare are aplicabilitate nelimitată. Niciun act normativ nu poate afecta admisibilitatea ori imprescriptibilitatea acestei acţiuni, iar în cazul în care ar exista o atare limitare, atunci aceasta ar trebui prevăzută în mod expres în legea specială, dispoziţie ce nu există în actele normative incidente cauzei.
Legile speciale funciare nu exclud calea acţiunii în revendicare. Ele oferă un cadru legal pentru restituirea/retrocedarea terenurilor preluate de stat cu titlu şi se aplică chiar în ipoteza în care terenurile ar fi fost preluate fără titlu, tocmai pentru a acorda egalitate de tratament tuturor foştilor proprietari.
Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, dispoziţie legală ce nu a fost abrogată, şi care pune la îndemâna proprietarului deposedat de bunul său exerciţiul acţiunii în revendicare împotriva posesorului neproprietar.
În cauză, reclamantul avea la îndemână două căi pentru a reintra în posesia bunului său, preluat de stat, procedura administrativă reglementată de legile fondului funciar şi acţiunea în revendicare.
Reclamantului i-a fost respinsă cererea de restituire a dreptului de proprietate formulată în baza legii fondului funciar pe considerentul depăşirii termenelor prevăzute de lege, iar nu pentru că nu ar fi fost persoană îndreptăţită ori că dreptul său nu ar fi existat.
Urmare acestei soluţii primite în procedura administrativă, reclamantul a învestit instanţa cu acţiune în revendicare dedusă judecăţii, acţiune ce nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă, ci cel mult neîntemeiată.
Or, în operaţiunea de comparare a titlurilor, titlul său ar fi preferabil, statul neputându-i opune vreun titlu. A arătat că pârâtul nu se poate prevala nici de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, întrucât existenţa legilor speciale împiedică revendicarea pe dreptul comun numai dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speţă,
Admisibilitatea acţiunii în revendicare este susţinută şi de legislaţia civilă, dar şi de jurisprudenţa în materie, inclusiv decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 60/2007, ce recunoaşte prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului legilor speciale naţionale în materie.
Dincolo de temeiul juridic conferit de legislaţia naţională, prezenta acţiune beneficiază şi de suportul Convenţiei europene a drepturilor omului, care garantează absolut dreptul de proprietate privată.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, în urma admiterii apelului reclamantului, schimbarea sentinţei tribunalului, în sensul obligării pârâtului să-i restituie terenul şi cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
Recursul nu este fondat.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă greşita reţinere de către instanţa de apel, respectiv cea de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată pe calea dreptului comun, precum şi aplicarea greşită a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii, întrucât asupra imobilului revendicat reclamantul ar avea un drept de proprietate, situaţie în care se pretinde că decizia nu ar fi aplicabilă.
Înalta Curte reţine, în speţă, că reclamantul-recurent şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 şi următoarele C. civ. susţinând că imobilul revendicat, proprietatea sa a trecut în proprietatea statului, fără titlu. Soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora - cum corect au reţinut instanţele fondului, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă rezolvând, prin acest mecanism judiciar, divergenţele de jurisprudenţă de la acel moment şi statuând, printre altele, asupra necesităţii analizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea unei acţiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securităţii raporturilor juridice. În contextul dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. ce conferă caracter obligatoriu Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speţă, situaţia juridică a dreptului recurentului-reclamant a fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de circumstanţele factuale concrete evocate de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a raportului dintre lege specială şi legea generală, dat fiind dezlegarea cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.
Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie de restituire (legile fondului funciar, Legea nr. 10/2001), restituirea imobilelor ca efect al ineficienţei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu aceste legi care cuprind norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Ca efect al intrării în vigoare a legilor speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială obligatorie.
Prin urmare, contrar criticilor recurentului, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv s-au adoptat legi speciale de reparaţie care prevăd în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raţionament judiciar urmarea căruia Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant şi a regulii electa una via.
Se reţine astfel că, apelând la dispoziţiile legilor fondului funciar, a Legii nr. 247/2005, cererea reclamantului de restituire a bunului, pretins şi în cauza de faţă, a fost invalidată prin Hotărârea nr. 14468 din 30 septembrie 2009, supusă controlului jurisdicţional şi soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 493/2010 a Tribunalului Bacău (Dispoziţia nr. 18102/2009) în sensul respingerii sale.
Realizând un examen de compatibilitate a soluţiei recurate cu exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Înalta Curte reţine că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamantul a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorităţii competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale, ce s-a finalizat în modalitatea amintită. În conturarea acestui raţionament sunt apreciate ca relevante şi considerentele formulate de instanţa de contencios european prin care se explică întinderea competenţei sale rationae temporis, subliniindu-se faptul că prin Convenţie nu se impune statelor obligaţia de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenţiei.
În aceste circumstanţe, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 reclamă verificarea ipotezei dacă reclamantul are un drept de proprietate actual, atât timp cât Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Este de subliniat şi faptul că instanţa europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, a apreciat că, acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6§1 Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de legea specială să fie privită ca o cale de drept efectivă (parag. 118).
Din această perspectivă nu se poate reţine vreo limitare a accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât reclamantul a avut asigurate garanţiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condiţiile şi căile prevăzute de lege, procedură căreia reclamantul i-a dat curs, dar a fost finalizată defavorabil.
Aceasta nu înseamnă că persoana nemulţumită îşi poate valorifica dreptul pretins şi prin intermediul unei proceduri paralele, de drept comun, unei astfel de conduite opunându-i-se, cum temeinic au reţinut instanţele, principiul electa una via.
Ca urmare, şi având în vedere şi principiul specialia generalibus derogant ce conferă prioritate legii speciale, legal s-a reţinut imposibilitatea valorificării aceluiaşi drept pretins într-o procedură specială, prin intermediul unei proceduri de drept comun.
Nici critica recurentului, referitoare la încălcarea dreptului de acces la instanţă axat pe soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, sau din perspectivă convenţională, nu poate fi primită întrucât dreptul de acces la instanţă nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a asigurat.
Existenţa reglementării speciale nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil sub cuvânt că acţiunea în revendicare de drept comun constituie un mijloc energic pentru redobândirea dreptului de proprietate pretins.
Cu referire şi la dezlegările de principiu date prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se reţine că accesul la justiţie, prin promovarea unei acţiuni în revendicare, nu poate fi obstaculat în măsura în care partea s-ar prevala de existenţa unui bun actual în patrimoniul său, apt să fie valorificat pe calea dreptului comun.
Această soluţie jurisprudenţială care înlătură, în anumite condiţii, aplicarea normei speciale, satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protejarea dreptului de proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, aşa încât să nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaştere sau de validare a acestuia.
Însă, din perspectiva convenţională, ceea ce interesează cu privire la noţiunea de "bun actual", aşa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi jurisprudenţa dezvoltată de instanţa europeană este sensul juridic al acestei noţiuni, care presupune faptul că titularului dreptului i-a fost recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă irevocabilă, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
Ca urmare, reclamantul nu se află, în contextul normativ menţionat şi în raport de datele factuale ale cauzei, în ipoteza în care, fiind titularul unui bun actual poate pretinde, prin intermediul unei proceduri de drept comun, realizarea dreptului de proprietate pretins, decât cu riscul încălcării principiilor specialia generalibus derogant şi electa una via, legal reţinute de instanţele fondului.
Reţinând legalitatea soluţiei atacate sub aspectul neîntrunirii condiţiilor de admisibilitate pentru motivele evocate, criticile reclamantului privind fondul cauzei exced cadrului procesual dedus judecăţii şi nu pot astfel constitui obiectul controlului judiciar solicitat prin declaraţia de recurs.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 5 din 18 martie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5494/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5521/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
