ICCJ. Decizia nr. 5494/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5494/2013
Dosar nr. 21053/1/2003
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 12006 din 16 octombrie 2002, Judecătoria Ploieşti a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamanţii M.L., D.F.A.R. şi P.H.C. împotriva pârâtelor SC A.C. SA Ploieşti şi Primăria comunei Păuleşti, în favoarea Tribunalului Prahova şi a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, reţinând că valoarea imobilului este de 10.727.960.113 lei, astfel încât, competenţa de a judeca litigiul revine tribunalului, faţă de prevederile art. 2 C. proc. civ., precum şi că excepţia de inadmisibilitate a cererii, invocată de societatea-pârâtă este neîntemeiată, întrucât instanţa a interpretat voinţa internă a reclamanţilor ca fiind aceea a unei acţiuni în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 488 din 17 aprilie 2003, Tribunalul Prahova a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta SC A.C. SA şi de intervenienta SC S.P. SRL Ploieşti şi, pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.L., D.F.A.R. şi P.H.C. împotriva pârâţilor SC A.C. SA Ploieşti şi Primăria comunei Păuleşti, în contradictoriu cu intervenienta SC S.P. SRL şi a admis cererea de intervenţie a societăţii SC S.P. SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1922, autorul reclamanţilor a deţinut în proprietate imobilul situat în comuna Păuleşti, D.N.1 - Movila Vulpii, compus din construcţii, anexe şi teren în suprafaţă de 43.569 ha, precum şi că prin Decretul nr. 83/1949 casa şi suprafaţa de teren de 35 ha au fost expropriate, considerându-se că reprezintă o exploataţie agricolă.
S-a mai reţinut că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, au solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului expropriat, dar că cererea le-a fost respinsă, astfel că au formulat acţiunea în revendicare de faţă, dar că în privinţa construcţiilor acestea nu mai există, fiind edificat un imobil nou, aşa încât nu se pune problema restituirii acestuia, iar în privinţa terenului sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate.
Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată în cauză, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât prevederile Legii speciale nr. 10/2001 nu sunt de natură să îngrădească dreptul de exercitare a unei acţiuni pe dreptul comun.
În legătură cu cererea de intervenţie, tribunalul a reţinut că este întemeiată, între pârâta SC A.C. SA, deţinătoarea imobilului şi intervenienta SC S.P. SRL existând un contract de asociere în participaţiune, în baza căruia s-au făcut lucrări de amenajare şi igienizare cerute de lege pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale corespunzătoare şi că deci intervenienta justifică un interes în cauza de faţă.
Prin Decizia civilă nr. 238 din 30 octombrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză, reţinând următoarele:
Potrivit prevederilor art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă, rezultând că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acţiunea ei se întinde, exclusiv asupra situaţiilor juridice pendinte şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Cu privire la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege nouă, de imediată aplicare, acestea formează obiectul unor situaţii juridice născute sub imperiul vechii legi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, restituirea acestor imobile către foştii proprietari se putea face ca urmare a formulării unei acţiuni de drept comun de către foştii proprietari, în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., ori al responsabilităţii civile, dedusă din art. 988 C. civ., ambele apartenente legii vechi.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acţiunea de drept comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul justiţiei, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare.
De altfel, chiar art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Aşa fiind, rezultă că ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă iar o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative, obligatorii, prealabil sesizării instanţelor judecătoreşti - prin legea nouă, accesul la justiţie, printr-un proces achitabil, nefiind deci limitat.
În cauza dedusă judecăţii, acţiunea reclamanţilor a fost introdusă la 8 ianuarie 2002, sub imperiul legii noi şi, deci, nu poare fi caracterizată şi primită ca o acţiune în revendicare supusă dreptului comun, deci legii vechi.
Aceasta nu poate fi admisă nici în baza legii noi, de vreme ce a fost introdusă direct la instanţa judecătorească, fără să existe dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile, prevăzută expres prin normele acestei legi.
Faţă de principiul aplicării imediate a legii noi, nefiind posibilă formularea de către reclamanţi a acţiunii în revendicare a bunului imobil supusă dreptului comun, cererea apelanţilor-reclamanţi trebuia respinsă ca inadmisibilă şi nu ca neîntemeiată, cum a procedat tribunalul, prin sentinţa pronunţată.
Împotriva menţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii M.L., D.F.A.R. şi P.C.H., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
După expunerea situaţiei de fapt în cauză, reclamanţii au învederat următoarele:
- hotărârea este „afectată de nulitate” prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa a acordat altceva decât s-a cerut.
Deşi a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, SC A.C. SA a renunţat expres la judecarea acestuia, aspect ce a fost omis a fi analizat de instanţa de apel, care s-a pronunţat în sensul respingerii acestei căi de atac.
- hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în propria lor cale de atac le-a fost înrăutăţită situaţia, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.
Reţinând că acţiunea lor este inadmisibilă, instanţa de apel le-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac, cu încălcarea prevederilor art. 296 alin. (3) C. proc. civ., întrucât judecata în faţa primei instanţe s-a desfăşurat pe fondul pricinii, iar chestiunea inadmisibilităţii a fost reţinută din oficiu de instanţa de apel, fără a fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi doar în considerentele hotărârii atacate.
Însă soluţia pronunţată este şi contrară legii întrucât, deşi acţiunea dedusă judecăţii avea mai multe capete de cerere, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra petitului privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, Decizia nr. 83/1949, aspect ce nu a constituit nici obiectul verificărilor primei instanţe.
De asemenea, curtea a omis să se pronunţe şi asupra lipsei unui titlu valabil de către SC A.C. SA pentru bunul în cauză, sens în care sunt dovezile administrate în cauză, care confirmă modalitatea frauduloasă de preluare a bunului.
Instanţele au omis să se pronunţe şi în ce priveşte nevalabilitatea titlului SC S.P. SRL Ploieşti, căreia, prin Decizia nr. 2331/2002 a Curţii Supreme de Justiţie îi fusese reziliat contractul de asociere în participaţiune în baza căruia deţinea bunul în litigiu.
Aspectul menţionat a fost invocat în apelul SC A.C. SA, pe care instanţa l-a respins fără a-l pune în discuţia părţilor, omiţând să ia act de poziţia apelantei de renunţare la judecata apelului său, criticile sale putând fi însuşite de reclamanţi. Această dispoziţie a instanţei se constituie, de asemenea, într-un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate şi vădeşte încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, Legea nr. 213/1998, ce obligă instanţa să examineze titlurile prezentate de stat şi succesorii acestuia în drepturi.
Chiar în condiţiile în care constata inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, instanţa nu putea să aprecieze ca fiind, de asemenea, inadmisibil şi capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, chestiune esenţială şi pentru modul de soluţionare a cererii de restituire a bunului, care, în ipoteza constatării nevalabilităţii titlului, le asigură restituirea bunului în natură, iar nu în echivalent.
Greşit s-a reţinut prioritatea legii speciale, Legea nr. 10/2001, raportului juridic litigios, care nu poate să abroge dispoziţia de drept comun invocată în cauză, art. 480 C. civ.
Atâta timp cât Legea nr. 10/2001 permite în mod expres titularului dreptului să opteze între cele două proceduri, înseamnă că admite coexistenţa celor două temeiuri legale.
Limitarea accesului la dispoziţiile actului de drept comun echivalează cu însăşi limitarea accesului la justiţie şi încalcă un drept fundamental prevăzut în Constituţie.
Reclamanţilor le-a fost cenzurată într-o manieră nelegală accesul la justiţie, atât prin reţinerea caracterului prematur al cererii, cât şi, ulterior, al constatării inadmisibilităţii sale.
În acest mod li s-a închis definitiv orice posibilitate de a beneficia de prevederile art. 480 C. civ., care au rămas astfel lipsite de eficienţă, deşi acestea reprezintă temeiul fundamental prin care persoanele deposedate de bunul său pot solicita restituirea acestuia.
Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe, în scopul soluţionării fondului cauzei.
În cursul soluţionării cauzei în recurs, judecata pricinii a fost suspendată în temeiul prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Această procedură a fost finalizată, în etapa administrativă, prin dispoziţia din 19 iunie 2006, atacată în justiţie, procedură finalizată irevocabil prin Decizia nr. 76 din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
S-a dispus anularea în parte a susmenţionatei dispoziţii şi obligarea SC A.C. SA la restituirea în natură către reclamanţii din cauza de faţă a construcţiilor „casă mare, magazie şi grajd”, precum şi a terenurilor în suprafaţă de 30.007 mp situat în intravilanul localităţii Păuleşti, judeţul Prahova.
S-a reţinut că din terenul de 43.079 mp pretins de reclamanţi, pârâta deţine, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 februarie 2001, suprafaţa de 30.007,9 mp, restul de 3.764,20 mp (ferma legumicolă Păuleşti) nu face parte din terenul reclamanţilor, iar terenul de 8.815,10 mp nu se suprapune celui solicitat de aceiaşi reclamanţi.
Totodată, pentru diferenţa de teren ce nu a fost restituită în susmenţionata procedură, de 13.071 mp, reclamanţii au solicitat Primăriei localităţii Păuleşti restituirea bunului, procedură finalizată prin emiterea dispoziţiei din 18 aprilie 2012, prin care le-a fost respinsă notificarea, act administrativ care, supus procedurii judiciare, a rămas în fiinţă ca urmare a respingerii contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva acesteia, ca tardivă, prin sentinţa civilă nr. 1105 din 11 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, menţinută prin Decizia nr. 3356 din 5 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
De asemenea, ca urmare a decesului reclamantului-recurent D.F.A.R. s-a dispus, în conformitate cu menţiunile certificatului de moştenitor din 23 iunie 2008, introducerea în cauză a moştenitorului acestuia, D.B.F.V., care a înţeles, prin transmisiune succesorală, să preia calitatea avută de autorul său în cauza de faţă.
Procedând la soluţionarea recursului, în raport de motivele de recurs invocate şi de elementele intervenite în recurs, se constată următoarele :
Potrivit art. 296 C. proc. civ., modificat prin art. 1 pct. 103 din O.U.G. nr. 138/2000 modificat, ulterior, prin art. 1 pct. 43 din Legea nr. 219/2005 „instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.
Această normă legală constituie transpunerea principiului non reformatio in pejus, potrivit căruia folosirea unei căi de atac nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a exercitat-o.
Însă agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac - care ar reprezenta, într-adevăr, o încălcare a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. şi ar atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nu poate fi reţinută în cauza de faţă, întrucât acţiunea reclamanţilor a fost respinsă în primă instanţă, soluţie menţinută de instanţa de apel, care a invocat în motivare noi argumente, ceea ce nu echivalează cu încălcarea principiului enunţat, situaţia reclamanţilor rămânând neschimbată.
Nu este fondată nici critica constând în încălcarea principiului contradictorialităţii privind chestiunea inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor reţinută de instanţa de apel, întrucât încă de la judecata în primă instanţă a fost invocată inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, în raport de momentul introducerii prezentei acţiuni, exercitată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială a cărei prioritate, în raport de norma de drept comun invocată în cauză, art. 480 C. civ., a fost dată şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă rezolvând, prin acest mecanism judiciar, divergenţele de jurisprudenţă de la acel moment şi statuând, printre altele, asupra necesităţii analizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea unei acţiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securităţii raporturilor juridice. În contextul dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. ce conferă caracter obligatoriu Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speţă, situaţia juridică a recurenţilor a fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de circumstanţele factuale concrete evocate de instanţele fondului, iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a raportului dintre legea specială şi legea generală, dată fiind dezlegarea cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.
Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie de restituire (legile fondului funciar, Legea nr. 10/2001), restituirea imobilelor ca efect al ineficientei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. In prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu aceste legi care cuprind norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.
Ca efect al intrării în vigoare a legilor speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială obligatorie.
Prin urmare, contrar criticilor recurenţilor, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv s-au adoptat legi speciale de reparaţie care prevăd în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta sau să prevaleze acesteia, raţionament judiciar urmarea căruia Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept speciaiia generalibus derogant şi a regulii electa una via.
Realizând un examen de compatibilitate al soluţiei recurate cu exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Înalta Curte reţine că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamanţii a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorităţii competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale, ce s-a finalizat în modalitatea amintită. In conturarea acestui raţionament sunt apreciate ca relevante şi considerentele formulate de instanţa de contencios european prin care se explică întinderea competenţei sale rationae temporis, subliniindu-se faptul că prin Convenţie nu se impune statelor obligaţia de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenţiei.
In aceste circumstanţe, aplicabilitatea dispoziţiilor articolului 1, din Protocolul nr. 1 reclamă verificarea ipotezei dacă reclamanţii au un drept de proprietate actual, atât timp cât Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Este de subliniat şi faptul că instanţa europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, a apreciat că, acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6§l Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de legea specială sa fie privită ca o cale de acces efectivă (parag. 118).
Din această perspectivă nu se poate reţine vreo limitare a accesului la justiţie şi a dreptul la un proces echitabil, întrucât reclamanţii au avut asigurate garanţiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condiţiile şi căile prevăzute de lege, procedură căreia i-au dat curs şi care s-a finalizat prin restituirea patrimoniului pretins şi în prezenta procedură.
Aceasta nu înseamnă că persoana nemulţumită îşi poate valorifica dreptul pretins şi prin intermediul unei proceduri paralele, de drept comun, unui astfel de conduite opunându-i-se principiul electa una via.
Ca urmare, şi având în vedere şi principiul specialia generalibus derogant ce conferă prioritate legii speciale, legal s-a reţinut imposibilitatea valorificării aceluiaşi drept pretins într-o procedură specială, prin intermediul unei proceduri de drept comun.
Nici critica recurenţilor, referitoare la încălcarea dreptului de acces axat pe soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de instanţă sau din perspectivă convenţională, nu poate fi primită, întrucât dreptul de acces la instanţă nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a asigurat.
Existenţa reglementării speciale nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil sub cuvânt că acţiunea în revendicare de drept comun constituie un mijloc energic pentru redobândirea dreptului de proprietate pretins.
Cu referire şi la dezlegările de principiu date prin decizia în interesul Legii nr. 33/1994, se reţine că accesul la justiţie, prin promovarea unei acţiuni în revendicare, nu poate fi obstaculat în măsura în care partea s-ar prevala de existenţa unui bun actual în patrimoniul său, apt să fie valorificat pe calea dreptului comun.
Această soluţie jurisprudenţială care înlătură, în anumite condiţii, aplicarea normei speciale, satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 C.E.D.O. şi protejarea dreptului de proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, aşa încât sa nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaştere sau de validare a acestuia.
Însă, din perspectiva convenţională, ceea ce interesează cu privire la noţiunea de „bun actual”, aşa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi jurisprudenţa dezvoltată de instanţa europeană este sensul juridic al acestei noţiuni, care presupune faptul că titularului dreptului i-a fost recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă irevocabilă, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
Ca urmare, reclamanţii nu se află, în contextul normativ menţionat şi în raport de datele factuale ale cauzei, în ipoteza în care, fiind titularii unui bun actual pot pretinde, prin intermediul unei prevederi de drept comun, realizarea dreptului de proprietate pretins, decât cu riscul încălcării principiilor specialia generalibus derogaut şi electa una via, ceea de nu poate fi primit.
Reţinând legalitatea soluţiei atacate sub aspectul neîntrunirii condiţiilor de admisibilitate a acţiunii deduse judecăţii pentru motivele evocate, celelalte critici ale reclamanţilor privind fondul dreptului exced cadrului procesual de faţă şi nu pot astfel constitui obiectul controlului judiciar pretins prin declaraţia de recurs.
Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată, ea putând fi eventual invocată de partea interesată, respectiv apelanta-pârâtă, căreia i-a fost respinsă calea de atac exercitată, deşi solicitase anterior să se ia act de renunţarea la judecarea apelului său.
Aderarea la apelul pârâtului, invocată drept argument în susţinerea acestui motiv de recurs, este, de asemenea, lipsită de orice finalitate procedurală, atâta timp cât prevederile art. 293 C. proc. civ. recunosc intimatului dreptul de a apela la această instituţie iar nu părţii care deja are calitatea de apelant şi care poate invoca nemulţumirile împotriva hotărârii fondului, sub toate aspectele, procedurale ori substanţiale, prin intermediul căii de atac de ea însăşi exercitată.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.L., D.F.A.R., pentru acesta recursul fiind continuat de moştenitorul D.B.F.V. şi P.C.H. împotriva Deciziei nr. 238 din 30 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5492/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5520/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
