ICCJ. Decizia nr. 5526/2013. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5526/2013

Dosar nr. 2216/97/2010

Şedinţa publică din 28 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 100/2012, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, a respins excepţiile prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active, a admis în parte acţiunea reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin SC H. SA Bucureşti, a constatat că reclamanta are calitate de persoană expropriată cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 6.493 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experţii C.A., I.I., N.M. şi S.M., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 225.340 RON cu titlu de despăgubiri, din care 165.571 RON reprezentând contravaloare teren şi 59.769 RON reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002 - 2011, precum şi suma de 3.900 RON cheltuieli de judecată parţiale în fond, a respins în rest acţiunea, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că aceasta este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În ce priveşte excepţiile prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, au fost respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficienţă Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de utilitate publică şi expropriată în favoarea statului întreaga suprafaţă de teren necesară amenajării hidroenergetice a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria, cu consecinţele ce decurg din Legea nr. 33/1994.

Sub aspectul prematurităţii acţiunii, s-a reţinut că, din întreg probatoriu administrat, rezultă că, în pofida tuturor diligenţelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, pârâta nu a respectat procedura prevăzută de lege.

Cu referire la fondul cauzei, s-a reţinut că, în fapt, la începutul anului 1990, prepuşii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluenţa cu râul Mureş, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a râului Strei, potrivit Decretului nr. 40/1989. Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal şi fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate.

Pârâta nu a depus diligenţele necesare şi nu a reuşit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situaţie care trenează şi în prezent, astfel încât proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situaţia de a fi lipsiţi atât de folosinţa, cât şi de dreptul de a dispune de terenurile lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani. În această situaţie s-a aflat şi reclamanta.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 - 4 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speţă, se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producţiei agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosinţa terenului.

Instanţa a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 165.5715 RON, raportat la o valoarea de 25,5 RON/mp, conform variantei I din expertiză, precum şi venitul mediu ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren în sumă de 6641 RON/an.

În ceea ce priveşte perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanţa a reţinut că în mod legal şi echitabil aceasta va începe din anul 2002, când odată cu apariţia H.G. nr. 392/2002 se clarifică situaţia juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, pârâta emiţând notificări în acest sens pe numele proprietarilor tabulari, şi până la sfârşitul anului agricol 2011.

Prin Decizia civilă nr. 23 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa, numai în ceea ce priveşte cuantumul folosului de tras pe care l-a stabilit la suma de 33.205 RON, doar pentru perioada 2007 - 2011, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

S-a reţinut că reclamanta este moştenitoarea proprietarilor tabulari B.I. şi B.G., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatul de moştenitor şi extrasele de carte funciară, aspecte necontestate. Imobilele în litigiu, înscrise în CF 834, 1387, 1388 Subcetate, au fost colectivizate, aspect necontestat. O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către reclamantă, eliberându-i-se titluri de proprietate pentru terenurile neocupate.

Conform adeverinţei nr. 604/2010 emisă de Primăria Comunei Sântămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Pârâta a susţinut că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susţinere ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria". În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă (...), în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Hunedoara şi cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor.

În acest din urmă proces-verbal au fost identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamantei nu figurează printre aceste terenuri.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", expropriator fiind prevăzut Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat şi pe antecesorii reclamantei, toţi decedaţi la acel moment, conform actelor de stare civilă.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta a susţinut că trenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

S-a apreciat că imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecinţă, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, este Legea nr. 33/1994.

Referitor la prematuritatea acţiunii, s-a reţinut că susţinerile apelantei sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamantei procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.

Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive nu poate fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin această societate pârâtă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active, s-a constatat că reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii săi (B.I. şi B.G.), inclusiv asupra celor din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută acesteia de Primăria Sântămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu.

Reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.

Odată cu hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a reanalizat noţiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între măsura exproprierii şi despăgubirea pentru această măsură.

În cauză, este de necontestat că, în fapt, preluarea a operat prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanta, în calitate de moştenitoare a proprietarilor tabulari, nu a primit nici o despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, respectiv art. 28 din Legea nr. 7/1996.

Nu a fost primită nici critica soluţiei primei instanţe sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În ce priveşte criticile pe fondul cauzei, nu pot fi primite susţinerile pârâtei, în sensul că reclamanta a acceptat preţul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantei, iar la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi şi astfel, reclamanta nu a avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, în apel, s-a administrat proba cu expertiza agricolă. Prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 6.493 mp din care 426 mp teren intravilan, şi 6067 teren extravilan, din care arabil 1037 şi 5030 mp fânaţ, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei şi sunt cele mai fertile. S-a avut în vedere că în perioada CAP-ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 6641 RON/an.

Prin expertiza efectuată în apel s-au propus de către experţi două variante de calcul, însă, în ambele variante, expertul a plecat de la premise absolut arbitrare şi nejustificate.

Curtea a apreciat astfel că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experţii la fond este cea obiectivă şi corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă. Comparând despăgubirile calculate la fond şi în apel pentru lipsa de folosinţă, Curtea a constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond (6641 RON/an) este sensibil egală cu cea calculată în apel în care a luat în calcul producţiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcţia de Statistică (5931 RON/an). În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare şi circumstanţele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosinţă, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă.

În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantei de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, s-a constată că această cerere este una patrimonială.

Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Ca urmare, cererea reclamantei, în calitate de proprietară a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.

Curtea nu poate primi susţinerile reclamantei intimate în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.

Dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării - în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantei, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.

Potrivit variantei a II-a din raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel, despăgubirile cuvenite reclamantei sunt de 6.641 RON/an, deci în total 33.205 RON pentru perioada 2007 - 2011.

Împotriva Deciziei civile nr. 23 din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au formulat cerere de recurs (I) la data de 22 mai 2013, reclamanta V.C. şi (II) la data de 03 iunie 2013, pârâta SC P.E.E.H. S.A, prin care au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

(I) Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - dat fiind următoarele considerente: "terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002", respectiv "astfel în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994".

Dacă dreptul la acţiune privind valoarea terenului s-ar naşte de la data acestor notificări, concluzia ar fi acea că s-a prescris dreptul reclamantului de a cere despăgubiri constând în valoarea terenului.

S-au invocat şi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. - instanţa de apel a interpretat greşit acţiunea reclamantului ca fiind o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsă de folosinţă pentru terenul ocupat şi expropriat.

În realitate, acţiunea reclamantului este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ale art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) - (3) din Constituţia României, respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acţiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal - constatarea unui drept real, imprescriptibilă sub aspect extinctiv, şi un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat şi echivalentul lipsei de folosinţă.

Instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, atunci când a statuat că despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii sunt obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994, dispoziţii care se aplică cu precădere.

Dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu fac nici o referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului şi nici o distincţie în privinţa unor categorii de prejudicii, sintagma folosită de legiuitor în textul legii, "prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite" fiind de maximă generalitate şi se interpretează în sensul că, în noţiunea de prejudiciu se include şi despăgubirea constând în lipsa de folosinţă asupra terenului expropriat, de la data exproprierii şi până la data de plăţii despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătoreşti prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.

Valoarea reală a imobilului nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii de expropriere, procedură în care expropriatorul este cel care sesizează instanţa de judecată cu privire la expropriere, repararea prejudiciului privind echivalentul lipsei de folosinţă neputând fi dispusă decât în cadrul acestei proceduri.

Dreptul la acţiune privind despăgubirea constând în folosul de tras nu se poate naşte decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acţiune şi cum termenul de prescripţie se calculează de la data naşterii dreptului la acţiune, reclamanta este îndreptăţită la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului cel puţin de la data exproprierii în anul 2002, folosul de tras fiind de 59.769 RON.

(II) În ceea ce priveşte despăgubirile pe folosul de tras, instanţa de apel în mod corect a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, stabilind despăgubirile pentru perioada 2007 - 2011 la suma de 33.205 RON.

S-a susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi consacră principiul neretroactivităţii acesteia.

Terenul în litigiu a fost cooperativizat, ceea ce înseamnă că acesta nu a fost preluat în vederea realizării obiectivului de interes naţional. S-a susţinut totodată că beneficiarul investiţiei a fost fosta întreprindere E.H. din cadrul Ministerului Energiei Electrice, conform anexei 2 la Decretul nr. 40/1989.

Reclamantul nu a făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, ceea ce înseamnă că, în cauză, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994.

Dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii, vizează exact situaţia cauzei pendinte, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această susţinere.

Aşadar, intimata-reclamantă avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înţeles să îl întreprindă.

Faptul că recurenta a înţeles la acel moment să definitiveze cadrul legal al acestor terenuri prin demararea acestei proceduri nu înseamnă că aceasta a recunoscut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la despăgubiri.

În contextul în care terenurile au fost colectivizate şi trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, din patrimoniul cărora au fost preluate şi expropriate, este discutabilă incidenţa Legii nr. 33/1994.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, s-a solicitat ca, în situaţia în care se va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi se va califica cererea reclamantei ca o cerere de expropriere, să se constate neîndeplinirea în cauză a procedurii prealabile obligatorii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a recurentei sub aspectul plăţii despăgubirilor, s-a făcut trimitere la contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate nr. 171 din 27 decembrie 2004, dovada clară a faptului că nu SC H. SA este proprietara a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci statul.

Curtea de Apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei la motivele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive sub aspectul plăţii despăgubirilor - motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a susţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada unei vocaţii succesorale abstracte a reclamantei la succesiunile autorilor săi. Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, iar reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii. Reclamanta nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ ceea ce înseamnă ca aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preţ.

S-a susţinut totodată că s-a demarat procedura de expropriere de către pârâtă doar pentru a clarifica situaţia terenurilor trecute în proprietatea acesteia. Faptul ca a notificat antecesorii reclamantei este legat de simplul motiv ca aceştia apăreau în cartea funciară.

Instanţa a respins în mod neîntemeiat cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit ca exproprierea este făcuta de Statul Român, prin SC H. SA, ceea ce înseamnă că expropriatorul este Statul Român iar obiectivul este declarat de interes naţional.

Este de notorietate faptul că în realizarea obiectivelor sale, statul acţionează prin interpuşi, fără ca aceştia să aibă vreun alt drept decât acela de acţiune pentru apărarea intereselor statului.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii reclamantei. În privinţa despăgubirilor solicitate, s-a susţinut că nu s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, aceasta neavând un titlu valabil asupra terenului.

Reclamanta nici nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ, ceea ce înseamnă că aceasta a acceptat în mod tacit oferta de preţ propusă.

Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

(I) Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - întrucât considerentele inserate în expunerea de motive trebuie interpretate din perspectiva situaţiei de fapt pe deplin stabilite în faţa instanţei anterioare - în privinţa terenului în litigiu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin H.G. nr. 392/2002 - şi a regimului juridic al despăgubirilor solicitate prin acţiunea pendinte.

S-a apreciat astfel corect că dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă izvorăşte dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nu poate fi primită critica referitoare la calificarea greşită a cererii de chemare în judecată, aceasta având un caracter evident patrimonial, prin natura pretenţiei concrete deduse judecăţii, plata de despăgubiri.

Astfel, prin acţiunea înregistrată sub nr. 2216/97/2010, reclamanta a solicitat să se constate că este proprietară, în calitate de fiică a defunctului său tată B.I. şi de nepoată a defunctului său bunic B.G., asupra terenului în suprafaţă de 4459,14 mp, teren ocupat de către pârâta SC H. SA din anul 1989 şi expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu a primit niciun fel de despăgubire, respectiv obligarea Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA Bucureşti - Sucursala H.H. să-i plătească despăgubirile reprezentând preţul real al terenului ocupat şi expropriat, prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului ocupat şi expropriat pentru perioada 1989 - 2010, respectiv contravaloarea produselor şi a recoltei care s-ar fi obţinut de pe acest teren.

Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu referire strictă la despăgubirile cuvenite proprietarului cu ocazia exproprierii, atunci când a statuat că acestea sunt obiect de reglementare al legii speciale - Legea nr. 33/1994 - dispoziţii care se aplică cu precădere faţă de dreptul comun.

Împrejurarea că expropriatorul nu a sesizat instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu are nicio relevanţă sub aspectul naşterii dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului, întrucât aşa cum corect s-a stabilit anterior există o diferenţă de regim juridic în privinţa despăgubirilor solicitate prin acţiune, determinată de situaţia de fapt reţinută în cauză, respectiv actul normativ incident în cauză.

(II) Excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect, atât în primă instanţă, cât şi în apel.

Excepţia inadmisibilităţii nu poate fi reţinută, întrucât imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.

S-a apreciat corect că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel încât dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, ceea ce însemna că nu se puteau fi obţinute despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

S-a avut în vedere în mod corect atitudinea pârâtei, care, deşi a susţinut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat procedura prevăzută de această lege, notificându-i pe antecesorii reclamantei, în calitatea acestora de proprietari ai terenurilor.

Nici excepţia prematurităţii acţiunii nu este întemeiată, prin faptul neîndeplinirii în cauză a procedurii prealabile obligatorii, întrucât persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate chiar de către expropriator.

Excepţia lipsei calităţii procesual pasive nu este întemeiată, faţă de împrejurarea că H.G. nr. 392/2002 a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", expropriator fiind prevăzut Statul Român, prin SC P.E.E. H. SA.

Această societate a fost chemată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimarea procesuală.

Cât timp instanţa de apel a clarificat cu destulă claritate cadrul procesual de învestire, nu poate fi primită critica referitoare la omisiunea de a cerceta excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sub aspectul plăţii despăgubirilor, motiv de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active nu este întemeiată, aşa cum corect s-a apreciat, întrucât reclamanta este moştenitoarea proprietarilor tabulari B.I. şi B.G., astfel cum a rezultat din actele de stare civilă, certificatul de moştenitor şi extrasele de carte funciară.

Mai mult, recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantei cu privire la oferta de despăgubire. Reclamanta justifică legitimare procesuală activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului - "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Astfel, noţiunea de "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Reclamanta se poate prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol, prin titlul de proprietate eliberat şi adeverinţa nr. 604/2010, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă. Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantei îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

Sub acest aspect, corect au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitoare după aceşti proprietari, Curtea a respins corect susţinerile apelantei, în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamanta nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.

Instanţa a respins în mod corect cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.

Pârâta nu stă în procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În raport de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina sa faţă de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului.

Criticile ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în privinţa despăgubirilor solicitate, s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamanta, aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. Curtea constatând în aceste condiţii normative că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate, de 25,5 RON/mp pentru terenul agricol, fânaţ, este unul corect şi rezonabil.

Nu pot fi primite susţinerile pârâtei, în sensul că reclamanta a acceptat preţul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări, cât timp aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantei, în calitatea acestora de proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi, reclamanta neavând cunoştinţă de preţul propus de expropriator. S-a apreciat corect că, pentru situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit ca acesta să şi facă plata despăgubirilor, fapt nesusţinut şi nedovedit în cauză.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursurile vor fi respinse în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta V.C. şi de pârâta SC P.E.E. H. SA împotriva Deciziei nr. 23 din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

#Expropriere. Jurisprudenta

← ICCJ. Decizia nr. 5525/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 5530/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 5526/2013. Civil. Expropriere. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5526/2013. Civil. Expropriere. Recurs