ICCJ. Decizia nr. 5530/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5530/2013

Dosar nr. 2229/116/2012

Şedinţa publică din 28 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Călăraşi la data de 29 iulie 2011, ulterior precizată, reclamanta SC M. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC M.T.C. SA să se constate că a dobândit, prin uzucapiunea de lungă durată de 30 de ani şi joncţiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 18.000 mp, situat în Călăraşi, identificat conform schiţei anexe ataşate cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1200 din 03 aprilie 2012, Judecătoria Călăraşi a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că suprafaţa de teren asupra căreia se solicită a se constata dobândirea dreptului de proprietate se suprapune cu trei imobile care au numere cadastrale şi sunt înscrise în cartea funciară pe numele altor proprietari.

Prin Decizia civilă nr. 63 din 3 iulie 2012 Tribunalul Călăraşi a admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1200 din 03 aprilie 2012 pronunţată de Judecătoria Călăraşi, precum şi excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Călăraşi în soluţionarea cauzei, excepţie invocată de apelantă, a anulat sentinţa civilă nr. 1200 din 03 aprilie 2012 pronunţată de Judecătoria Călăraşi şi a reţinut cauza spre judecare de Tribunalul Călăraşi, ca instanţă de fond.

Instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi concluziile raportului de expertiză care estimează valoarea de circulaţie a terenului ce face obiectul prezentului dosar la suma de 1 561 705,72 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi sub nr. 2229/116/2012 la 4 septembrie 2012, iar prin sentinţa civilă nr. 2182 din 10 decembrie 2012, această instanţă a respins acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prima instanţă a reţinut că, din suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză rezultă că pe terenul cu privire la care reclamanta solicită să se constate că a devenit proprietară ca efect al uzucapiunii sunt întocmite documentaţii cadastrale pe numele a trei proprietari, care şi-au intabulat dreptul de proprietate. Din documentaţiile cadastrale ataşate suplimentului rezultă că terenul înregistrat are o suprafaţă de 5.400 mp, terenul cu nr. cadastral are o suprafaţă de 5.500 mp iar terenul cu nr. cadastral are o suprafaţă de 2.400 mp toate aceste terenuri suprapunându-se pe terenul în cauză.

Instanţa a mai reţinut, din suplimentul raportului de expertiză, că terenul deţinut de pârâtă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 5 septembrie 1993 nu se suprapune cu terenul cu privire la care reclamanta solicită să se constate dreptul de proprietate.

Faţă de concluziile suplimentului la raportul de expertiză, potrivit cărora terenul deţinut de pârâtă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu se suprapune cu terenul de 18.000 mp, ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată şi că suprafaţa totală de 13.300 mp este deţinută de alte persoane fizice, instanţa a solicitat reclamantei să precizeze cu ce titlu deţine pârâta terenul şi să depună titlul de proprietate în dosar, însă aceasta a arătat, atât la termenul din 14 noiembrie 2012 cât şi la termenul din 5 decembrie 2012 că pârâta nu este proprietara terenului, neavând un titlu de proprietate ci este singura societate care poate să emită pretenţii cu privire la teren, pentru că este unul dintre vecini.

Raportat la aceste precizări ale reclamantei, Tribunalul a reţinut că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune poate fi opusă doar proprietarului, însă, în situaţia de faţă, pârâta chemată în judecată s-a dovedit că nu este proprietara terenului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că existenţa lucrărilor de cadastru pentru alţi proprietari a fost relevată de expertul desemnat în cauză, fără ca această împrejurare să constituie un obiectiv pus în discuţia părţilor şi încuviinţat astfel de instanţa de judecată, cu toate că reclamanta a învederat instanţei aspecte de notorietate rezultând din posesia utilă şi sub titlu de proprietar exercitată în tot termenul defipt de lege.

Apelanta reclamantă a mai susţinut că, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, i se încalcă dreptul de acces liber la justiţie.

Pârâta este unul dintre continuatorii în drepturi ai proprietarului iniţial al terenului ce face obiectul cauzei, şi anume, Combinatul Călăraşi, devenit după 1990 SC S. SA şi este singura entitate care putea emite pretenţii pentru acest teren.

Pe de altă parte, se mai arată în memoriul de apel, admiterea excepţiei în discuţie reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât faptul de a poseda terenul în cauză, comportarea ca un adevărat proprietar, exercitarea unei posesii utile, neîntrerupte şi neviciate poate duce doar la concluzia dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei; pârâta a fost chemată în judecată deoarece era unica entitate care ar putea invoca un drept similar (Cauza Georgeta Stoicescu c. României). Dat fiind că niciun alt proprietar nu a putut fi identificat, reclamanta se află în imposibilitate de a valorifica drepturile rezultând dintr-o îndelungată stăpânire a unui teren din cauza lipsei unei activităţi coerente a statului privind publicitatea imobiliară referitoare la înscrierea dreptului de proprietate.

Apelanta a contestat modul de identificare a terenului de către expert, precum şi faptul că acţiunea trebuia examinată şi prin raportare la cel de-al doilea pârât, SC S. SA, în condiţiile în care nu s-a formulat cerere de renunţare la judecată în raport cu acest pârât.

Prin Decizia civilă nr. 78/ A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut că, pe parcursul judecăţii în faţa primei instanţe, aceasta a încuviinţat reclamantei, pe lângă probatoriul câştigat cauzei în faţa Judecătoriei Călăraşi, proba cu înscrisuri, proba cu martori (în cadrul căreia a fost audiat martorul B.A.) şi a supus dezbaterii părţilor necesitatea efectuării unui supliment la raportul de expertiză.

Astfel, la termenul de judecată de la 17 octombrie 2012, Tribunalul Călăraşi a stabilit, în condiţiile reglementate prin dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., necesitatea administrării unui supliment al expertizei cu obiectivul: individualizarea terenurilor care au numerele cadastrale şi proprietarii acestora; să se precizeze dacă terenul de 18.000 mp se suprapune cu terenul deţinut de pârâta SC M.T.C. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1993.

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, Tribunalul a dispus rectificarea citativului în sensul că, în cauză, calitatea de pârâtă o are SC M.T.C. SA, potrivit cu manifestarea de voinţă a reclamantei care a înţeles să se judece doar cu această pârâtă; cadrul procesual, a arătat însăşi reclamanta, a fost stabilit încă din primul ciclu procesual conform precizării din data de 08 noiembrie 2011( fila 36 dosar judecătorie).

Or, în acest cadru procesual, în mod corect, consecinţă a interpretării coroborate a ansamblului probator administrat în cauză, cu respectarea exigenţelor principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii procesului civil şi ale dreptului la un proces echitabil, prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt în cauză şi a soluţionat, în mod corect, excepţia invocată din oficiu.

Tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art. 1837 C. civ. şi, în condiţiile în care a stabilit că terenul care face obiectul litigiului aparţine unor proprietari particulari, care nu figurează ca părţi în cauză, pârâta nu este persoana care poate fi sancţionată de reclamantă prin intervenirea prescripţiei achizitive, consecinţă a delăsării bunului în mâinile sale. Tribunalul a avut în vedere, la stabilirea situaţiei de fapt, nu doar concluziile raportului de expertiză, la care se face referire în memoriul de apel, dar şi celelalte probe administrate în cauză, probe care converg către concluzia că pârâta nu deţine terenul din litigiu; mai mult, suprafaţa de teren de 13.300 mp care se suprapune peste suprafaţa revendicată, aparţine unor persoane particulare care au obţinut şi intabularea. Înscrierea efectuată implică prezumţia proprietăţii celui care figurează în cartea funciară şi asigură opozabilitatea faţă de terţi, a dreptului înscris în condiţiile reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 7/1996.

Obiectivele expertizei dispusă din oficiu de instanţă (cu referire la suplimentul efectuat), au fost dezbătute în contradictoriu cu părţile din litigiu, iar susţinerea apelantei, potrivit cu care probele administrate în cauză nu au fost cunoscute de părţi, nu poate fi primită. De asemenea, aspectele învederate în motivarea apelului, relativ la netemeinicia raportului de expertiză, conduc la sancţiunea nulităţii relative a actului de procedură astfel contestat pe calea apelului pendinte; această ingerinţă s-a acoperit însă prin faptul că nu a fost invocată la primul termen de judecată ce a urmat administrării expertizei. Chiar şi depăşind această modalitate de invocare a unei neregularităţi de ordine privată, Curtea reţinut că, la termenul de judecată de la 5 decembrie 2012, reclamanta a învederat, cunoscând concluziile raportului de expertiză şi a anexelor acestuia, că pârâta nu deţine un titlu de proprietate asupra terenului din litigiu, nu îl foloseşte, ci este chemată în judecată în calitate de vecin care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta.

Prin urmare, niciunul din prerogativele dreptului efectiv la un proces echitabil nu este nesocotit; reclamanta a beneficiat de analiza cererii sale într-un termen rezonabil, cererea i-a fost examinată de un tribunal imparţial şi cu asigurarea tuturor garanţiilor procedurale.

Dreptul la un proces echitabil, ca şi dreptul de proprietate pe care reclamanta le invocă în motivarea apelului, nu sunt drepturi absolute; ele pot suferi modificări şi limitări cu respectarea exigenţelor de proporţionalitate pe care însăşi C.E.D.O. le recunoaşte în jurisprudenţa sa.

Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie apără drepturi efective ori speranţa legitimă de a dobândi asemenea drepturi. Or, reclamanta nu a demonstrat nici cerinţele elementare de sesizare a instanţei.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenta unei identităţi între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii. De asemenea, reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie sa justifice atât calitatea procesuala activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Sub acest aspect, jurisprudenţa comunitară este consecventă în a statua că respectarea drepturilor fundamentale nu presupun implicit soluţia favorabilă a cererilor de chemare în judecată; în mod corect, prima instanţă a interpretat dispoziţia art. 1847 C. civ. potrivit cu care prescripţia achizitivă poate fi invocată împotriva proprietarului bunului imobil dacă este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Împotriva Deciziei nr. 78/ A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta SC M. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat următoarele:

1. Decizia recurata nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Prin decizia recurata, instanţa a preluat în mod netemeinic şi nelegal, în mod cu totul formal, hotărârea ce a făcut obiectul apelului, menţinând soluţia pronunţata pe fondul cauzei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a paratului.

Instanţa de apel nu a arătat în considerentele hotărârii recurate care ar fi motivele pentru care nu poate fi examinată, în fond, cererea introductivă din perspectiva cerinţelor legale cu privire la posesia exercitată de reclamantă.

Prin cererea introductiva, s-a solicitat să se constate că reclamanta a posedat neîntrerupt, în tot timpul fixat de lege, un teren în suprafaţa de 18.000 mp, iar urmare a acestui fapt să se verifice dacă posesia astfel exercitată a condus sau nu la constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, urmând ca ulterior să verifice suprafaţa terenului posedat, amplasamentul acestuia, iar numai ulterior parcurgerii acestor etape să verifice identitatea între proprietatea astfel dobândită şi calitatea proprietarului sancţionat de lege pentru delăsarea proprietăţii.

Or, prin soluţia recurata, instanţa s-a mărginit în a analiza în mod exclusiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, fără însă a verifica temeinicia acţiunii din perspectiva posesiei neîntrerupte necontestate de niciuna din părţi şi nici de către instanţă.

Astfel, instanţa de fond, în hotărârea iniţială pronunţată de judecătorie, a examinat temeinicia acţiunii pronunţând o soluţie în acest sens, iar ulterior, atât tribunalul, ca instanţa de fond urmare a casării pe necompetenţa materială după valoare, cât şi instanţa de apel, în mod neîntemeiat şi nelegal, au reţinut că se impune analizarea calităţii de proprietar a paratei anterior verificării admisibilităţii acţiunii din perspectiva celor relatate în motivare.

Procedând astfel, instanţa de apel a ales să examineze condiţia ultimă a uzucapiunii cu privire la calitatea proprietarului ce a abandonat bunul anterior pronunţării asupra temeinicei acţiunii în constatarea intervenirii prescripţiei achizitive asupra terenului.

Concluzionând, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a motivat soluţia pronunţată din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei anterior pronunţării asupra temeiniciei acţiunii în constatare a posesiei neîntrerupte exercitată de recurenta.

Practic, în acest mod, ambele instanţe au nesocotit un fapt determinant constând tocmai în aceea că reclamanta a posedat, în mod neîntrerupt, sub titlu de proprietar imobilul teren în suprafaţa de 18.000 mp în tot timpul fixat de lege.

2. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura şi faptele expuse în soluţionarea pricinii.

Instanţa de apel a soluţionat cauza plecând de la premisa însuşită de ambele instanţe care au soluţionat fondul cauzei, potrivit căreia reclamanta are calitate procesuala activă în formularea acţiunii.

În consecinţa, s-a admis, în mod implicit, fără însă a se preciza în concret conform pct. 1 expus anterior, faptul că în patrimoniul reclamantei s-a născut deja prerogativa dreptului de proprietate pretinsă, însă nu s-a putut determina în contradictoriu cu cine.

Însa, admiţând aceasta, concluzionând că reclamanta într-adevăr a posedat în mod neîntrerupt terenul arătat, a folosit şi exploatat în mod public, de notorietate, paşnic şi cu titlu de proprietar terenul astfel îngrădit în toata perioada defiptă de lege, apare ca fiind o veritabila contradicţie între ipoteza şi soluţia finală recurată, prin care s-a statuat ca pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă.

Pentru a putea examina în mod corect şi complet excepţia lipsei calităţii procesuale pasive se cere a se determina identitatea între persoana chemată în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecaţii.

Or, de vreme ce instanţa de apel nu a identificat dacă există sau nu raportul juridic, respectiv dacă reclamanta a posedat în condiţiile prevăzute de lege terenul menţionat, nu se poate considera c instanţa a stabilit părţile raportului juridic dedus judecăţii.

Contrarietatea se refera tocmai la faptul că instanţa de apel admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, fără ca anterior să fi examinat dacă reclamanta a exercitat sau nu posesia asupra terenului. Admiţând că pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă, rezultă că reclamanta ar fi posedat terenul însă în contra altui proprietar, aspect nerelevat de instanţa de apel.

3. Instanţa a interpretat în mod greşit raportul juridic dedus judecaţii, schimbând înţelesul vădit şi de notorietate al posesiei exercitate de reclamantă.

Este de notorietate posesia exercitată de reclamantă asupra terenului ce face obiectul litigiului, aspect necontestat de altfel de niciuna dintre instanţele de judecată.

Cu toate acestea, numai judecătoria a interpretat cererea pe fondul cauzei, apreciind asupra temeiniciei acesteia, restul instanţelor limitându-se la a analiza caracterul de proprietar al pârâtei şi nu posesia exercitată de reclamantă asupra terenului.

Instanţa a trecut peste evidenţa posesie exercitate de reclamantă, a lăsat nesoluţionat capătul de cerere având ca obiect acţiunea în constatarea posesiei prelungite şi neîntrerupte asupra terenului, limitându-se doar la analiza etapei finale a cauzei din perspectiva calităţii de proprietar al terenului uzucapat.

4. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, atât în ceea ce priveşte rolul activ al instanţei, cât şi cu privire la aprecierea asupra probelor existente la dosarul cauzei.

Instanţa de apel s-a pronunţat în mod nelegal şi neîntemeiat asupra excepţiei reţinute de către instanţa de fond, fără însă a reaprecia probatoriul administrat, precum şi utilitate probelor suplimentare expuse cu ocazia cererii de apel.

Astfel, s-a învederat instanţei de apel că probele reţinute de instanţa de fond, precum suplimentul la expertiza judiciară administrat, conduc la grave erori de apreciere asupra faptelor ce au avut drept consecinţă şi admiterea neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

La dosarul cauzei există o adresă din partea Primăriei Călăraşi prin care se arată că nu se poate preciza cine este proprietarul terenului a cărui dobândire se solicită. Or, această probă confirmă exact cele relatate de reclamantă prin motivele de apel, respectiv expertul desemnat în cauză a concluzionat în mod eronat că ar exista persoane fizice care ar deţine calitatea de proprietar asupra terenului, contrar situaţie de fapt potrivit căreia nicio persoană nu a pretins că ar avea vreun drept de proprietate şi nu a efectuat măsurători ori lucrări cadastrale cu privire la terenul posedat şi împrejmuit al reclamantei.

Din probele administrate în cauză a rezultat ca SC M. SRL a exercitat o posesie utilă, neîntreruptă şi neviciată asupra terenului în cauza timp de 30 de ani, fiind îndeplinite astfel condiţiile cerute de art. 1840 C. civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia.

În cadrul motivelor de recurs, recurenta reiterează dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeana pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi art., 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, invocate şi pe cale apelului, pe care arată că le susţine în continuare astfel cum acestea au fost dezvoltate în judecarea apelului şi cu privire la care pretinde că instanţa de apel nu s-a pronunţat.

5. Recurenta mai arată că, deşi a arătat în faţa instanţei de apel caracterul echivoc al expertizei omologate de instanţa de fond, din perspectiva determinării cu exactitate a întinderii şi eventualei suprapuneri a terenului, această cerere nu a fost soluţionată prin decizia recurată. De aceea, solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, în vederea completării probatoriului cu o nouă expertiză tehnică în urma căreia, pe baza coordonatelor G.P.S., să se determine în concret dacă există suprapunere cu terenul ce face obiectul litigiului.

Se mai susţine de către recurentă că instanţa de apel s-a limitat în a concluziona că alte persoane au depus la O.C.P.I. documentaţie cadastrală pentru imobilul în litigiu, fără însă a examina realitatea celor menţionate. Pentru aceste considerente, apreciază că se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării la instanţa de apel, pentru a suplimenta probatoriul administrat cu înscrisurile doveditoare, acte translative de proprietate ale presupuşilor proprietari asupra terenului uzucapat de reclamantă.

O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate prin motivele de apel, a căror utilitate era tocmai aceea de a preîntâmpina accesul la o instanţa superioară, fără a fi pe deplin stabilită situaţia de fapt dedusă judecaţii.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, încadrat de recurentă în prima teză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel nu a arătat în considerentele hotărârii recurate care ar fi motivele pentru care nu poate fi examinată, în fond, cererea introductiva din perspectiva cerinţelor legale cu privire la posesia exercitată de reclamanta.

Lecturând considerentele deciziei, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a expus în mod explicit care este motivul pentru care menţine soluţia primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive (excepţie peremptorie care împiedică cercetarea pe fond a pricinii), şi anume, faptul că, pe baza probelor administrate, s-a stabilit că pârâta nu este proprietara terenului în litigiu, iar prescripţia achizitivă nu poate fi invocată decât în contradictoriu cu proprietarul bunului ce se tinde a fi uzucapat. Ca atare, motivul de recurs invocat nu este întemeiat.

Susţinerea privind ordinea în care instanţa ar fi trebuit să cerceteze împrejurările cauzei (respectiv, că, mai întâi, s-ar fi impus să se verifice dacă posesia a condus sau nu la constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, urmând ca ulterior să se verifice suprafaţa terenului posedat, amplasamentul acestuia, iar numai după parcurgerea acestor etape să se verifice calitatea proprietarului sancţionat de lege pentru delăsarea proprietăţii) nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, eventual, poate constitui critică încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susţine greşita soluţionare cu prioritate a excepţiei, în opinia recurentei fiind corect a se lămuri mai întâi împrejurările de fapt ce ţin de fondul cauzei.

Această critică este nefondată, deoarece nu ţine seama de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd, contrar celor susţinute de recurentă, că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Caracterul imperativ al acestei norme împiedică cercetarea temeiniciei acţiunii din perspectiva posesiei invocate de reclamantă prin acţiune, o soluţie în sensul solicitat prin motivele de recurs fiind în mod evident nelegală.

Stabilirea calităţii pârâtei de proprietară a bunului, adică stabilirea calităţii procesuale pasive a acesteia, nu constituie o „condiţie ultimă a uzucapiunii”, aşa cum pretinde recurenta. Legitimarea procesuală (în cazul de faţă, legitimarea procesuală pasivă) constituie una dintre condiţiile de a fi parte în procesul civil, condiţie care se verifică înainte de a se trece la analiza pe fond a litigiului, în timp ce existenţa dreptului subiectiv afirmat prin acţiune constituie o condiţie de admitere în fond a acesteia.

În motivarea apelului, reclamanta nu a formulat o critică punctuală cu privire la ordinea în care prima instanţă a soluţionat excepţia, cu prioritate, faţă de fondul cauzei, aşa încât nu se poate imputa instanţei de apel faptul că nu a motivat decizia sub acest aspect.

Critica referitoare la motivele contradictorii şi străine de natura pricinii, încadrată de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ., este nefondată.

Calitate procesuală activă a reclamantei în formularea acţiunii nu a fost pusă în discuţie, deoarece, legitimarea acesteia ca parte în proces nu presupune cu necesitate existenţa dreptului subiectiv afirmat (existenţa dreptului fiind o condiţie de admitere în fond a acţiunii), ci presupune existenţa dreptului de a reclama în justiţie, conţinutul calităţii procesuale raportându-se la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară.

Împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a contestat calitatea procesuală activă a reclamantei nu echivalează, aşa cum pretinde aceasta, cu naşterea în patrimoniul său a dreptului de proprietate pretins, această problemă fiind una de temeinicie a acţiunii, care se impunea a fi soluţionată numai în contradictoriu cu proprietarul imobilului.

Este evident că instanţa de apel nu a concluzionat că „reclamanta a posedat în mod neîntrerupt terenul arătat, a folosit şi a exploatat în mod public, de notorietate, paşnic şi cu titlu de proprietar terenul astfel îngrădit în toata perioada defiptă de lege”, aşa cum susţine recurenta în mod cu totul contrar realităţii din dosar.

Ca atare, nu se relevă nicio contradicţie între considerentele hotărârii şi soluţia recurată, prin care s-a statuat ca pârâta nu are calitate procesuală pasivă.

Pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu era necesar a se verifica dacă reclamanta a posedat în condiţiile prevăzute de lege terenul menţionat, fiind suficient, aşa cum s-a procedat în cauză, la identificarea terenului şi verificarea evidenţelor administrative şi de carte funciară, pentru stabilirea identităţii dintre pârâtul chemat în judecată şi titularul dreptului de proprietate.

Critica de la pct. 3 din motivele de recurs, încadrată de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită, deoarece nu se referă la schimbarea înţelesului vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la „schimbarea înţelesului vădit şi de notorietate al posesiei exercitate de reclamantă”, aspect care nu se circumscrie motivului de recurs invocat.

Argumentele susţinute în cadrul pct. 3 al motivelor de recurs reiau aceleaşi critici deja examinate anterior, recurenta fiind nemulţumită de faptul că instanţa a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În cadrul pct. 4 din memoriul de recurs se dezvoltă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al instanţei, precum şi normele cu privire la aprecierea asupra probelor existente la dosarul cauzei.

Recurenta susţine că a învederat instanţei de apel că probele reţinute de instanţa de fond, precum suplimentul la expertiza judiciară administrat, conduc la grave erori de apreciere asupra faptelor ce au avut drept consecinţă şi admiterea neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Recurenta face referire la o adresă din partea Primăriei Călăraşi care confirmă, în opinia sa, că expertul desemnat în cauză a concluzionat în mod eronat că ar exista persoane fizice care ar deţine calitatea de proprietar asupra terenului.

Înalta Curte constată că, raportat la criticile din apel referitoare la raportul de expertiză, instanţa de apel a reţinut că obiectivele expertizei au fost puse în discuţia părţilor de către prima instanţă, reclamanta nu a invocat obiecţiuni cu privire la raportul de expertiză, ci dimpotrivă, achiesând la concluziile acestuia, a precizat în faţa instanţei că pârâta nu este chemată în judecată ca proprietară a terenului în litigiu, ci în calitate de vecin care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta. În această situaţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este decăzută din dreptul de a mai contesta în apel raportul de expertiză, nulitatea relativă a actului de procedură fiind acoperită.

Cu privire la aceste argumente ale instanţei de apel, reclamanta recurentă nu formulează critici în recurs, ci readuce în atenţia Înaltei Curţi criticile din apel privind pretinsele neregularităţi ale raportului de expertiză.

Or, Înalta Curte nu poate efectua verificări de fapt şi nu poate proceda la o reevaluare a probatoriului, deoarece în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.

De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la neregularităţile raportului de expertiză invocate prin cererea de apel.

Nu poate fi analizată critica privind lipsa de rol activ al instanţei de apel, în condiţiile în care recurenta s-a rezumat la simpla enunţare a acestui principiu, fără a dezvolta argumente din care să rezulte în ce modalitate instanţa de apel l-ar fi încălcat.

Menţiunea recurentei din motivele de recurs, în sensul că înţelege să reitereze dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeana pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, invocate şi pe cale apelului (pe care arată că le susţine în continuare astfel cum acestea au fost dezvoltate în judecarea apelului), nu poate fi calificată ca o critică de nelegalitate, în înţelesul art. 304 C. proc. civ.

Contrar afirmaţiei recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat asupra motivului de apel bazat pe normele europene menţionate, răspunzând pe larg criticilor din apel, în cadrul cărora apelanta reclamantă invoca încălcarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la apărarea proprietăţii.

Simpla reiterare a normelor Convenţiei, fără o critică argumentată a raţionamentului instanţei de apel, nu poate învesti instanţa de recurs cu reanalizarea aspectelor de drept invocate, o astfel de tehnică echivalând cu nemotivarea recursului în partea ce priveşte aceste probleme de drept.

Motivele susţinute la pct. 5 din memoriul de recurs, în cadrul căruia se impută instanţei de apel că nu a încuviinţat o nouă expertiză şi nu a suplimentat probatoriul cu alte înscrisuri doveditoare din care să rezulte cine sunt presupuşii proprietari ai terenului în litigiu, nu pot fi primite, deoarece, astfel cum s-a reţinut mai sus, împrejurarea că pârâta nu are calitatea de proprietară, a fost acceptată şi recunoscută chiar de reclamantă, după depunerea suplimentului la raportul de expertiză, pe care nu l-a contestat. Din perspectiva soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a fost suficientă constatarea, pe baza probelor administrate, că pârâta nu are calitatea de proprietară a imobilului, deci nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în cadrul procesului de uzucapiune, nefiind relevant pentru această pricină a se stabili cine sunt proprietarii imobilului.

Faţă de lipsa de utilitate a unor noi probe în apel, în mod corect instanţa de apel s-a pronunţat în calea de atac, pe baza probelor administrate de prima instanţă, care conturau pe deplin situaţia de fapt necesar a fi stabilită în vedere soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 78/ A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5526/2013. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 5531/2013. Civil. Actiune in raspundere... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5530/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs