ICCJ. Decizia nr. 5707/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5707/2013
Dosar nr. 2208/97/2010
Şedinţa publică din 6 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara la nr. 2208/97 din 06 mai 2010, reclamanţii D.A. şi D.P. au chemat în judecată pe pârâţii statul român - prin SC P.E.E.H.H. SA Bucureşti şi Sucursala Hidrocentrale Haţeg, solicitând să se constate calitatea lor de proprietari, ca fii ai defunctei M.O., căsătorită D., asupra terenului în suprafaţă de 12.932,67 mp, teren ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat pentru cauza de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără despăgubiri; să fie obligat pârâtul să le plătească despăgubiri în sumă de 436.866 lei, reprezentând valoarea terenului şi suma de 349.421 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia, în perioada 1990-2010, precum şi să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată a despăgubirilor. În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenurilor, în sumă de 157.244 lei, pentru perioada 2002-2010.
Ulterior, la termenul din 21 03 2012, urmare a identificării prin expertiză a suprafeţei de teren în litigiu ca fiind de 17.132 mp, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând acordarea de despăgubiri pentru această suprafaţă de teren.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că având calitatea de fii ai defunctei Maier Olga, sunt proprietari ai terenului agricol, intravilan, în suprafaţă de 12.932,67 mp., situat pe raza localităţii Subcetate, în locul denumit „ în Luncă”, având destinaţia de holde şi grădini, înscris în C.F., intabulat pe numele defunctei M.O. şi a bunicii lor C.A., căsătorită M.
Terenul respectiv a fost ocupat integral şi efectiv de către pârâtă, ca urmare a construcţiilor hidroenergetice, de apele Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără acordarea de despăgubiri în bani sau în natură.
În anul 1991, antecesoarea lor a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate din 19 iunie 1998, pentru suprafaţa de 5 ha şi 495 mp, mai puţin suprafaţa terenurilor ocupate de amenajarea hidroenergetică, cu argumentul că acestea, fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.
Deşi actul de declarare a utilităţii publice a fost emis, prin H.G. nr. 392/2002, deşi prin H.G. nr. 969/2002 a fost desemnată o comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor expropriatorul nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic.
Prin sentinţa civilă nr. 194/2012 Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC P.E.E.H. SA Bucureşti - din subordinea Ministerul Industriei şi Resurselor, a M.F.P. A constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg şi a respins acţiunea faţă de aceasta pentru acest considerent. A admis, în parte, acţiunea civilă, introdusă de reclamanţii D.A., şi D.P. - decedat pe parcursul procesului - şi continuată de moştenitorii acestuia, D.I. şi D.F., împotriva pârâtului statul român prin SC H. SA Bucureşti şi, în consecinţă:
A constatat că reclamanţii, în calitate de proprietari, ca moştenitori ai defunctei M.O., căsătorită D., au consimţit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional, declarată prin H.G. nr. 392/2002, a proprietăţilor imobiliare - terenuri agricole în suprafaţă de 15.685 mp, situate pe raza localităţii Subcetate, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare executat în cauză, parte integrantă a prezentei hotărâri.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, suma de 399.967 lei, echivalent a 97.337 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate şi suma de 143.442 lei, reprezentând prejudiciul creat acestora pentru lipsa folosului agricol, de tras, după terenurile agricole respective, pe perioada 2002-2010, inclusiv.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a motivat următoarele:
Reclamanţii au calitatea de descendenţi ai defuncţilor D.O., M.I. şi C.A., care s-au înscris în C.A.P. Sîntămărie Orlea cu întreaga suprafaţă de teren pe care o deţineau în proprietate, conform Registrului agricol din 1959-1964.
Ca atare, pe baza acestui registru, antecesorii reclamanţilor erau îndreptăţiţi la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiţi să o înscrie în C.A.P. Sîntămărie Orlea.
Or, prin titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, defunctei M.O., după antecesorii ei, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepţia celor care sunt afectate de lucrări hidroenergetice şi apele lacului de acumulare Sîntămărie Orlea, în suprafaţă de 5 ha şi 495 mp.
Succesiunea legală, în România, constituie un mod de dobândire a proprietăţii, astfel că, sub acest aspect, este evidentă vocaţia reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru suprafeţele de teren ce erau ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesoarei lor, însă demararea procedurii exproprierii a avut loc abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.
Prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, statul român prin SC P.E.E.H. SA.
Prin Hotărârea din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes naţional, declarat ca atare, prin Hotărârea din 2002. Art. 44 din Constituţia României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În considerarea caracterului excepţional al cedării proprietăţii private, dispoziţiile acestui articol constituţional, au fost preluate şi ridicate la rang de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.
Aşadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabile despăgubire.
Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil şi prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat.
Cum expropriatorul şi expropriatul nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condiţiile în care procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor şi nici nu s-a găsit o soluţie amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, instanţă a dispus efectuarea unei expertize.
Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experţii judiciari au identificat terenurile în litigiu cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 15.685 mp, având o valoare de 399.967 lei. Pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010 s-a stabilit o despăgubire de143.442 lei.
Cum declararea utilităţii publice a obiectivului de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera” s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, este de apreciat că despăgubirile pentru pierderea potenţialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani întrucât, potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilităţii publice constituie condiţie sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.
Deoarece s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, în temeiul art. 262 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanţilor, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care acesta a fost privat de beneficiul proprietăţii sale.
Instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., chemat în garanţie de către SC P.E.E.H. SA Bucureşti - din subordinea Ministerul Industriei şi Resurselor.
Văzând că în cauză a fost citată, în calitate de pârâtă, şi Sucursala „Hidrocentrale” Haţeg, instanţa a apreciat că se impune respingerea acţiunii pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, raportat la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002.
Prin Decizia civilă nr. 30 din 28 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă. a admis apelurile declarate de către reclamanţii D.A., D.I. şi D.F. şi de către pârâta SC H. SA, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor cu titlu de despăgubiri suma de 436.866 lei - echivalent a 106.316 euro, reprezentând valoarea terenurilor expropriate şi suma de 51.085 lei reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa de folosinţă a terenurilor agricole pe perioada 2007-2011 inclusiv - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu referire la apelul declarat de reclamanţi s-a motivat că:
Direct în apel nu se pot solicita dobânzi care curg după data pronunţării sentinţei, dacă prima instanţă nu a fost sesizată cu o cerere privitoare la dobânzi, întrucât astfel, cererea este nulă, deci inadmisibilă potrivit alin. (1) al art. 294 C. proc. civ.
Critica referitoare la contravaloarea despăgubirilor calculate pentru suprafaţa de 17.132 mp a fost considerată ca fondată, deoarece expertiza a constatat că terenul, la data inundării, era arabil în totalitate, astfel că valoarea terenului este cea stabilită în varianta I a expertizei, conform metodei de calcul pe bază de profit, de 17.132 mp X 25,5 lei/mp=436.866 lei, pe când valoarea folosului nerealizat se calculează pentru aceeaşi suprafaţă.
Cu referire la apelul pârâtei, s-au reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt moştenitori ai proprietarilor tabulari, astfel cum rezultă din certificatele de naştere (filele 21-32) şi extrasele de carte funciară (filele 3-15) depuse la dosarul de fond, iar imobilele în litigiu au fost colectivizate, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.
O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanţilor M.O., eliberându-i-se titlu de proprietate din 1998 (fila 17 dosar fond) pentru terenurile neocupate în temeiul Legii nr. 18/1991, iar prin adeverinţa din 12 ianuarie 2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, i s-a comunicat că terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, apreciindu-se că pentru acestea trebuie să fie urmată procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 (fila 18 dosar fond).
Pârâta a susţinut că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susţinere ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren (filele 89-97 dosar apel), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal (filele 94-96) sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamanţilor (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin expertiza topo, filele 121 - 162 fond) nu figurează printre aceste terenuri.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind prevăzut statul român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei Hotărâri). Prin Hotărârea din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, iar expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat şi pe antecesorii reclamanţilor, toţi decedaţi la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Faţă de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect de către prima instanţă pentru următoarele argumente:
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta a adus în sprijinul acestei excepţii două argumente, şi anume: că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă deoarece nu poate retroactiva şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, exproprierea nu a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
De altfel, până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este şi jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia civilă nr. 3883/2011).
În cauză, prezintă relevanţă chiar atitudinea pârâtei care, deşi susţine că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, şi i-a notificat pe antecesorii reclamanţilor, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislaţia ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanţii puteau beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.
Referitor la prematuritatea acţiunii, Curtea a reţinut că susţinerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamanţilor nefinalizarea procedurii prealabile stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici neacordarea unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.
Instanţa a fost învestită cu cererea reclamanţilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate şi, contrar susţinerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.
Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, statul român, este reprezentat prin prezenta societate. Acesta a fost dată în judecată în calitate de reprezentant al statului român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, s-a constatat că antecesoarea reclamanţilor, D.O., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii reclamanţilor (C.A.), inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamanţilor de organele statului, în speţă Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.
Mai mult, recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamanţilor la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de statul român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezenţa pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanţilor cu privire la oferta de despăgubire.
Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanţilor erau decedaţi, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări.
Faţă de aceste aspecte, s-a constatat că reclamanţii au justificat legitimare procesual activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului român, astfel că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Conform Jurisprudenţei constante a C.E.D.O., noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerorea contra Republicii Cehe).
În cauzele Străin şi alţii împotriva României, Sebastian contra României, Athanasiu Marshall împotriva României, Aldea împotriva României, CEDO a stabilit că petenţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naţionalizării imobilelor.
În cazul Dragnea şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a constatat că instanţele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unui teren şi apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să-i pună pe reclamanţi în posesie asupra terenurilor respective. Întrucât legislaţia internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective şi emiterea titlurilor de proprietate aferente, C.E.D.O. a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătoreşti au creat reclamanţilor speranţa legitimă de a fi puşi în posesie şi astfel „creanţa” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 articolul 1 la Convenţie.
Odată cu hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noţiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.
Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranţa legitimă presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
În speţă, s-a considerat că reclamanţii se pot prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol.
S-a reiterat că prin titlul de proprietate din 1998 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 şi prin adeverinţa din 12 ianuarie 2010, emisă de Primăria comunei Sîntămărie Orlea, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamanţilor îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.
În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică, însă această lipsire de proprietate trebuie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, astfel încât să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între măsura exproprierii şi despăgubirea pentru această măsură.
În speţă, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În concluzie, Curtea a constatat că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.
Pârâta a mai invocat, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active, şi împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse a rezultat cu evidenţă că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor, reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu, aspect de altfel necontestat de pârâtă.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori după aceşti proprietari, Curtea nu poate primi susţinerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamanţi nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Apelanta a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie, critică ce nu a fost primită. Prin cererea de chemare în garanţie, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanţilor. Pârâta şi-a justificat această cerere, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului.
Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a apreciat că prima instanţă a soluţionat corect cererea de chemare în garanţie.
Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:
Nu pot fi primite susţinerile pârâtei în sensul că reclamanţii au acceptat preţul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamanţilor, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi şi astfel, reclamanţii nu au avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ - teritoriale, au fost luate în calcul oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiţii, au fost înlăturate aceste preţuri estimative deoarece nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.
Experţii au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 436.866 lei, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor de 17.132 mp arabil.
În faţa instanţei de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu terţe persoane (filele 64-65) ce a fost încheiat în anul 2006 şi a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu preţul de 2,04 euro şi fânaţ de 1,47 euro. Însă, câtă vreme acest contract a fost încheiat cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu şi are ca obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare preţurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (2), precitate.
Pentru cele reţinute, Curtea a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaţ, este unul corect şi rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, în apel s-a administrat proba cu expertiza agricolă, la solicitarea apelantei, cu obiectivele solicitate de aceasta.
Prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 17.132 mp din care 2.112 mp teren intravilan, fânaţ 1.152 mp, 164 mp păşune, 945 mp arabil și diferența teren extravilan, cu menţiunea că la data preluării terenului de către pârâtă, categoria de folosinţă a acestuia era de teren agricol pe toată suprafaţa.
De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P. -ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 10.217 lei/an.
Prin raportul întocmit în apel, expertul a stabilit două variante, prima, în care a luat în calcul producţiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcţia de Statistică şi a doua, pe baza producţiilor medii ce se pot obţine în raport de potenţialul productiv al solului, de condiţiile pedoclimatice ale zonei şi de valorificarea potenţialului de producţie a soiurilor.
În ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară şi nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamanţii ar fi cultivat 780 mp cu legume, 780 mp cu cartofi şi 1.559 mp cu porumb, deci un total de 3.119 mp arabil, restul de teren fiind fâneaţă. Pornind de la această distribuire a culturilor, expertul a calculat un profit anual de 6.198 lei, în prima variantă, şi de 13.604 lei anual în varianta a doua.
Pentru a compara cuantumul lipsei de folosinţă determinat la fond şi în apel, este necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experţii să aibă în vedere aceeaşi distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experţii la fond este cea obiectivă şi corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.
Modalitatea de calcul folosită în apel a fost înlăturată deoarece expertul a pornit de la aprecierea eronată că suprafaţa de 0,2675 ha este fâneaţă, în condiţiile în care terenul se află în zonă de luncă şi a stabilit arbitrar, fără niciun argument tehnic şi obiectiv, suprafeţele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că, aplicând metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată: un an cu legume, un au cu cartofi şi un an cu porumb) la valorile calculate de expert în apel, se obţin următoarele sume:
- în varianta I (în care s-au luat în calcul producţiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcţia de Statistică), profitul pe un hectar este de 9.133 lei/an (18.862 + 7.243 + 1.295 = 27.400:3 = 9.133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafaţa de 17.123 mp este de 15.638 lei/an.
- în varianta a II-a (pe baza producţiilor medii ce se pot obţine în raport de potenţialul productiv al solului, de condiţiile pedoclimatice ale zonei, de valorificarea potenţialului de producţie a soiurilor), profitul pe un hectar este de 15.133 lei/an (24.900 + 17.500 + 3.000 = 45.400:3 = 15.133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafaţa de 17.123 mp este de 25.912 lei/an.
Comparând despăgubirile calculate la fond şi în apel pentru lipsa de folosinţă, Curtea a constatat că valoarea determinată prin expertiza de la fond prin răspunsul la obiecţiuni, de 10.217 lei/ha/an este mai mică decât cea calculată în apel în care a luat în calcul producţiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcţia de Statistică (4.245 lei/an). În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare şi circumstanţele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosinţă, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată, astfel că sub acest aspect, criticile apelantei-pârâte au fost nefondate.
În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamanţilor de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, d reptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, cererea reclamanţilor, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.
Curtea nu a primit susţinerile reclamanţilor intimaţi, în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Curtea a reţinut că şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamanţilor că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamanţii au cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării, în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanţilor, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.
Pentru cele ce preced, Curtea a constatat fondate criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prima instanţă pronunţând hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecinţă, a r edus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 51.085 lei (10.217 lei/an x 5 ani).
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi D.I., D.A., D.F. şi de apelanta-pârâtă SC P.E.E.H. SA pentru, motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanţii-reclamanţi au arătat următoarele:
Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, se recunoaşte şi se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că iniţial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990-1901 şi exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, iar, pe de altă parte, se concluzionează că dreptul la acţiune privind valoarea terenului ar curge de la data notificării conform art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994.
Recurenţii apreciază că propunerea de expropriere şi notificarea sunt reglementate de art. 13 din Legea nr. 33/1994, aceste notificări (filele 67-77 din dosarul de fond) fiind făcute de către expropriator către antecesorii reclamanţilor, C.A. şi D.O., care însă nu l-au primit pentru simplul motiv ca decedaseră anterior anului 1990. Dacă, potrivit tezei instanţei de apel, dreptul la acţiune privind valoarea terenului s-ar naşte de la data acestor notificări, respectiv din anul 2002, atunci acţiunea reclamanţilor, fiind introdusă la instanţa competentă doar în anul 2010, ar fi prescrisă.
Un alt argument adus în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează neclaritatea motivării cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru lipsa de folosinţă. Astfel, în considerentele hotărârii atacate, instanţa reţine pe de o parte că „în ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani”, pentru ca mai apoi să arate că reclamantul a solicitat în subsidiar despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, luând în considerare actul exproprierii, H.G. nr. 392/2002.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a interpretat greşit acţiunea formulată de reclamanţi, considerând-o ca o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsa de folosinţă pentru terenul ocupat şi expropriat. În realitate, acţiunea civilă formulată de reclamanţi este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 1-4, art. 21, 26 şi art. 30 şi art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) și (3) din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acţiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal: constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv, şi un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat şi echivalentul lipsei de folosinţă. Acţiunile complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către majoritatea autorilor din literatura juridică.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a interpretat greşit atât dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât şi pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat, constând în valoarea terenului şi prejudiciul adus acestuia cu ocazia exproprierii, sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziţii care se aplică cu precădere şi atunci când vin în concurs cu cele de drept comun. Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece nu face nicio referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului şi nici o distincţie în privinţa unor categorii de prejudicii, este de maximă generalitate şi se interpretează în sensul că în noţiunea de prejudiciu se include şi despăgubirea constând în lipsa de folosinţă asupra terenului expropriat, de la data exproprierii şi până la data plăţii despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătoreşti prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.
Cu alte cuvinte, prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat, deci nu poate avea alte cauze şi temeiuri juridice.
Dreptul la acţiune privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenţionat nu se poate naşte decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanţa în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acţiune şi cum termenul de prescripţie se calculează de la data naşterii dreptului la acţiune, reclamantul-intimat este îndreptăţit, în propria sa cerere, la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă asupra terenului, cel puţin de la data exproprierii (anul 2002), dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului (anul 1990).
Instanţa de apel a stabilit fără nici o motivare şi justificare că despăgubirile reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa de folosinţă sunt în suma de 51.085 lei aferente perioadei 2007 - 2011, inclusiv. Această sumă nu este corect calculată întrucât nu corespunde valorii reale de despăgubire nici raportat la perioada de ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii şi nici raportat la perioada 2007-2011 adică 4 ani.
Multe cauze similare cu cea de faţă au făcut obiectul judecăţii la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanţă supremă care a menţinut hotărârile instanţelor inferioare cu privire la acordarea folosului de tras pe perioada 2002-2010 (ex. Decizia nr. 3383/2012 în Dosarul nr. 848/97/2008, Decizia nr. 4800/2012 în Dosarul nr. 4127/97/2007, Decizia nr. 5045/2017 în Dosarul nr. 4709/97/2006, Decizia nr. 1302/2013 în Dosarul nr. 1321/97/2010 şi Decizia nr. 1764/2013 în Dosarul nr. 888G/97/2008, Decizia nr. 2648/2013 pronunţată în Dosarul nr. 1323/97/2010).
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta SC P.E.E.H.H. SA, în calitate de reprezentantă a statului român, a arătat că este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care consacră principiul neretroactivităţii acesteia.
În mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafeţe de teren situate în judeţul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.
Terenurile au fost trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producţie, din patrimoniul cărora au fost preluate şi expropriate.
Reţinerile instanţei de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producţia agricolă, ocuparea şi începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiţii precum şi a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuţie.
Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, aşadar nu a fost preluat din proprietatea şi posesia reclamanţilor ori a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes naţional.
Reclamanţii nu au probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declaraţia martorului administrată în dosarul de fond şi reţinerile experţilor din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză.
Cum în speţă reclamanţii nu au făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, în speţă nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994 deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor”, astfel încât acţiunea întemeiată pe aceste dispoziţii este inadmisibilă.
Art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariţiei acestei legi reparatorii, vizează exact situaţia existentă în speţă, astfel încât trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin aceea că includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.
Nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acţiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariţiei acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situaţia regăsită în prezenta speţă în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în temeiul Legii nr. 1/2000.
Recurenta apreciază că, în situaţia în care se va constata că acţiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 şi, pe cale de consecinţă, prematuritatea promovării prezentei acţiuni. De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanţii trebuie sancţionaţi cu respingerea acţiunii ca fiind prematur introdusă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute, recurenta susţine că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este statul român, care a concesionat societăţii care îl reprezintă aceste obiective şi terenuri, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional, bunurile în litigiu aparţinând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.
În cazul în care instanţa reţine îndreptăţirea reclamanţilor la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reţinute în sarcina SC H. SA, ci a statului român, prin entitatea în măsură să facă aceste plaţi, în speţă M.F.P.
Deşi s-a solicitat prin cererea de chemare în garanţie introducerea în cauză a M.F.P., ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, instanţa de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor, ceea ce face incident în speţă motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, recurenta susţine că nu este făcută dovada unei vocaţii succesorale concrete.
Probatoriul administrat în speţă nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară şi ţinând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanţilor din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.
Reclamanţii nu pot justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorilor acestora la momentul decesului.
Mai mult decât atât, reclamanţii nu au dovedit calitatea lor de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.
Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică şi de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.
În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgenţă procedura privind notificarea persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.
SC H. SA a demarat procedura de expropriere înţelegând să îşi clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamanţilor este pentru simplul motiv că aceştia apăreau în cartea funciară şi doar pentru că C.A.P.-ul nu îşi intabulase dreptul de proprietate, aşa fiind procedura la acel moment.
Reclamanţii din prezenta cauză nu au formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preţ făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că aceştia au acceptat în mod tacit oferta de preţ propusă. Reclamanţii nu au depus niciodată actele doveditoare ale calităţii lor de proprietari ai acestor terenuri (certificate de moştenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.
Instanţa de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reţine că „reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări”, iar pe de altă parte reţine că „pârâta i-a notificat pe aceştia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994”.
Aceste aspecte greşit reţinute de instanţa de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a M.F.P., H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit că exproprierea este făcută de statul român prin SC H. SA Expropriatorul este statul român, iar obiectivul este declarat de interes naţional.
SC H. SA este o persoană juridică de drept privat şi nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.
În aceste condiţii, statul, ca unic beneficiar al investiţiei respective, ca singur organism îndrituit să deţină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speţă plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă aduce critici referitoare la suprafaţa de teren expropriată, motivate pe aceleaşi argumente care au susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active în cauză, cât şi sub aspectul despăgubirilor acordate, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, sub aspectul greşitei aprecieri asupra inexistenţei unei pieţe a terenurilor în zonă.
Recurenta susţine că valorile indicate de experţi sunt stabilite arbitrar. În opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice şi nereale şi nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experţii reţinând că în zonă nu există o piaţă a terenurilor.
Apreciază ca neprobată existenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor (direct sau prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări, întrucât la momentul deversării lacului de acumulare terenul era proprietatea fostei C.A.P.
În opinia sa, reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi să primească preţul propus prin notificarea transmisă, întrucât nu societatea este vinovată de pasivitatea acestora, care nu au înţeles să formuleze în termen legal întâmpinare la propunerea formulată şi nu au răspuns solicitărilor făcute în vederea completării dosarelor privind dovedirea calităţii lor de persoană îndreptăţită a primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri.
În mod nejustificat instanţa de fond şi, ulterior, instanţa de apel au acordat reclamanţilor despăgubirile menţionate în sentinţa de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, deşi acestea au fost criticate de către recurentă prin obiecţiuni şi chiar printr-o solicitare de contraexpertiză.
În faza procesuală a recursului au fost depuse întâmpinări de către recurenţi, prin care s-a solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă. M.F.P. a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului declarat de SC H. SA şi menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi de respingere a cererii de chemare în garanţie a acestuia formulată de către SC H. SA.
În această fază procesuală a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar două contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri de pe raza comunei Bretea Romană, judeţul Hunedoara, încheiate în luna octombrie 2012, înscrisuri pe care Înalta Curte le apreciază ca neconcludente din perspectiva faptului că nu îndeplinesc cerinţa impusă de art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, deoarece nu se referă la terenuri de aceeaşi categorie, situate în aceeaşi unitate teritorial-administrativă (comună) cu cea în litigiu, respectiv comuna Sântămăria Orlea.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii invocă mai multe argumente.
Primul se referă la reţinerea de către instanţă a două momente la care a avut loc exproprierea: în fapt, în anul 1990, iar în temeiul unui act de expropriere, în anul 2002, pentru ca mai apoi, în ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat, instanţa să aprecieze că momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel la care s-a realizat notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, adică anul 2002. Recurenţii apreciază că motivarea este contradictorie deoarece, raportat la acest moment, dreptul la acţiune ar fi fost prescris.
Înalta Curte consideră că raţionamentul instanţei de apel nu este contradictoriu, deoarece nu prezintă relevanţă distincţia dintre momentul preluării imobilului în fapt şi cel al exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002 pentru curgerea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în valoarea terenului expropriat.
Cuantumul măsurilor reparatorii constând în valoarea terenului expropriat se identifică după criteriile prevăzute în temeiul legii speciale privind exproprierea, în vigoare în anul 2002, care este Legea nr. 33/1994.
Relevanţă pentru determinarea temeiului juridic al cererii având ca obiect plata contravalorii imobilului expropriat prezintă numai momentul exproprierii legale, deci anul 2002, nu şi momentul la care se susţine că a avut loc o expropriere în fapt, respectiv anul 1990, întrucât, potrivit art. 3 al Legii nr. 33/1994, utilitatea publică se poate declara numai în temeiul legii.
Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”, iar dreptul la acţiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru imobilul expropriat se naşte în momentul în care persoana expropriată a luat cunoştinţă despre măsura exproprierii şi despre despăgubirea propusă. O astfel de încunoştinţare a fost realizată prin notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994.
Ca atare, este legală concluzia instanţei de apel că termenul de prescripţie curge de la momentul notificării.
Însă imediat începerii curgerii sale, termenul de prescripţie a fost suspendat, întrucât notificarea a fost realizată pe numele unor persoane decedate, astfel încât reclamanţii, în calitate de moştenitori legali, s-au aflat în imposibilitate de a face acte de întrerupere, ceea ce determină incidenţa art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Suspendarea a subzistat până la data la care reclamanţii au luat cunoştinţă despre măsura exproprierii şi a despăgubirilor propuse de către expropriator. Acest moment poate fi stabilit cu certitudine doar prin raportare la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată de către reclamanţi, al cărui obiect dovedeşte că fuseseră încunoştinţaţi despre drepturile recunoscute autorilor săi.
Suspendarea a încetat în anul 2010, când a fost introdusă acţiunea, astfel încât dreptul la acţiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în contravaloarea terenului, născut în anul 2002, nu este prescris după 7 ani, când a fost introdusă acţiunea, fiind suspendat în tot acest răstimp, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.
Un al doilea argument adus în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constă în motivarea contradictorie cu privire la momentul avut în vedere pentru începerea curgerii termenului de prescripţie al dreptului la acţiune referitor la acordarea despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă a terenului expropriat. În opinia recurenţilor-reclamanţi nu este clar dacă instanţa de apel s-a raportat la anul 1990 sau la anul 2002.
Înalta Curte observă că cele două momente de referinţă reflectă situaţia juridică a terenului care a fost „expropriat în fapt” în anul 1990, pentru ca în anul 2002 să facă obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002. De aceea şi pretenţiile reclamanţilor vizează ambele momente.
Întrucât criticile au repercusiuni asupra stabilirii momentului curgerii termenului de prescripţie pentru cererea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului expropriat, nu pot fundamenta motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi precizează că instanţa de apel a interpretat greşit art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 care, nefăcând nici o referire la natura prejudiciului cauzat, este de maximă generalitate, incluzând în cadrul despăgubirilor acordate pentru expropriere şi lipsa de folosinţă a terenului. S-a făcut, în opinia recurenţilor-reclamanţi, o greşită interpretare a art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul la acţiune cu privire la această categorie de despăgubiri se naşte din momentul sesizării instanţei de către expropriator, în temeiul art. 21 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 şi, cum o astfel de sesizare nu s-a realizat, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la contravaloarea lipsei de folosinţă începând cu anul 2002, dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului, anul 1990.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a modificat soluţia primei instanţe de fond doar prin restrângerea intervalului pentru care a fost acordată contravaloarea lipsei de folosinţă, la termenul de prescripţie de 3 ani.
Astfel, ambele instanţe de fond au apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, anterior introducerii acţiunii. Deşi instanţa de apel motivează în principal nelegalitatea acordării acestor despăgubiri, în subsidiar recunoaşte posibilitatea recunoaşterii acestui drept, considerând că în noţiunea de prejudiciu, la care face referire art. 26 al Legii nr. 33/1994, intră şi contravaloare lipsei de folosinţă a terenului, dovadă fiind menţinerea în apel a soluţiei de acordare a acestei categorii de despăgubire.
Îndreptăţirea reclamantului la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă nu face obiect al nici unui recurs, deci nu poate fi reanalizat în această fază procesuală.
În ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie al dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosinţă, Înalta Curte consideră că trebuie să se aibă în vedere natura unui astfel de prejudiciu, rezultând din izvorul său.
Din coroborarea art. 3 şi art. 31 alin. (1) ale Legii nr. 33/1994 rezultă că exproprierea se realizează numai în temeiul unui act normativ, iar punerea în posesie a expropriatorului are loc după constatarea de către instanţă a îndeplinirii obligaţiilor privind despăgubirea, stabilite prin hotărâre judecătorească. Ca atare, pierderea posesiei imobilului de către expropriat anterior acestui moment constituie o faptă ilicită care antrenează răspunderea civilă delictuală. Totodată, se observă că izvorul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este diferit de cel al despăgubirilor care se referă la valoarea imobilului expropriat, care este un fapt licit, rezultând din puterea legii.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deci din momentul deposedării.
Lipsa de folosinţă pretinsă constă în pierderea suferită ca urmare a imposibilităţii cultivării agricole a terenului expropriat motivată de pierderea posesiei. Datorită periodicităţii pe care o presupun culturile agricole, devine incident art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, fiind vorba despre prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Ca atare, primul termen de prescripţie a început să curgă încă de la momentul deposedării, împlinindu-se după o perioadă de 3 ani, reclamanţii rămânând îndreptăţiţi la despăgubiri numai pentru ultimii trei ani anteriori datei formulării prezentei acţiuni, corespunzători termenului general de prescripţie de 3 ani.
În cazul despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosinţă, suspendarea cursului prescripţiei nu mai poate fi invocată întrucât faptul ilicit al deposedării putea fi cunoscut, persoanele care se considerau îndreptăţite la obţinerea contravalorii lipsei de folosinţă nefiind împiedicate să acţioneze de un caz de forţă majoră pentru a fi incident art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă greşita calificare a naturii juridice a cererii de chemare în judecată ca fiind o cerere pur patrimonială, în despăgubiri deşi, în opinia lor, această cerere are natura unei acţiuni mixte, care vizează atât constatarea unui drept real, cât şi acordarea de despăgubiri, iar acţiunea mixtă este imprescriptibilă. Prin aceasta recurenţii-reclamanţi susţin implicit că este greşită aprecierea capătului doi al cererii ca fiind supus regulilor prescripţiei extinctive.
Se constată însă că şi această critică se circumscrie tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, care nu se confundă cu cererea de chemare în judecată.
Actul juridic dedus judecăţii constituie manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, pe când cererea de chemare în judecată constituie actul de procedură prin care se pune în mişcare acţiunea civilă. Astfel, interpretarea actului juridic dedus judecăţii, la care face referire art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este echivalentă cu greşita calificare a acţiunii civile, care poate constitui doar motiv de aplicare greşită a legii care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Calificarea prezentei acţiuni civile ca fiind o acţiune mixtă, adică o acţiune care împrumută caracteristicile unei acţiuni reale, personale şi în constatare, este invocată de către recurenţii-reclamant pentru a justifica imprescriptibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosinţă.
Cererea de chemare în judecată are un prim capăt de cerere principal, cel prin care se solicită constatarea calităţii reclamanţilor de proprietari ai terenului expropriat şi un al doilea capăt de cerere, accesoriu, constând în obligarea pârâtului la plata de despăgubiri (reprezentând contravaloarea terenului şi a lipsei de folosinţă), deoarece acordarea de despăgubiri depinde de soluţia dată cererii principale.
Înalta Curte nu îşi însuşeşte opinia doctrinară invocată de recurenţi, potrivit căreia acţiunea mixtă ar avea caracter imprescriptibil, întrucât nu se poate susţine că dreptul de creanţă, supus prescripţiei, ca drept patrimonial, ar deveni imprescriptibil doar în considerarea caracterului său accesoriu faţă de acţiunea în constatare, care este imprescriptibilă.
Deşi doctrina nu constituie izvor de drept, chiar opiniile doctrinare sunt divergente atât în ceea ce priveşte acceptarea calificării acţiunilor în acţiuni reale, personale şi mixte, cât şi asupra imprescriptibilităţii acţiunilor mixte.
În doctrină este exprimată şi opinia potrivit căreia problema prescriptibilităţii acţiunilor mixte nu depinde de calificarea dată acestora, ci se determină de la caz la caz, în funcţie de calificarea dată în concret acţiunii sau capetelor de cerere formulate în cuprinsul aceleiaşi acţiuni, după cum dreptul pretins dedus judecăţii este patrimonial sau extrapatrimonial, real sau de creanţă.
Cum prin ambele capete ale cererii de chemare în judecată se valorifică drepturi patrimoniale, Înalta Curte consideră că ambele capetele de cerere sunt supuse prescripţiei, în temeiul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.
Însă capătul 1 al cererii, punând în mişcare o acţiune în constatare, are caracter imprescriptibil, caracter recunoscut acestui tip de acţiune tocmai în considerarea faptului că nu urmăreşte realizarea dreptului prin obţinerea unui folos imediat, caz în care acţiunea în constatare ar deveni inadmisibilă, potrivit art. 111 C. proc. civ.
Întrucât prin capătul doi al prezentei acţiuni reclamantul tinde la valorificarea dreptului de a obţine măsuri reparatorii, deci la obţinerea unui folos material, caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatare nu se poate extinde, deoarece ar dispare raţiunea pentru care a fost recunoscut.
Totodată, Înalta Curte consideră că prescriptibilitatea în materia acţiunilor întemeiate pe drepturi patrimoniale constituie o regulă care nu poate fi înlăturată de caracterul accesoriu pe care o asemenea cerere îl are faţă de o cerere principală în constatare, care este imprescriptibilă.
Critica recurenţilor privind greşita calculare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe ultimii trei ani la suma de 51 086 lei este nefondată, întrucât această sumă reprezintă contravaloare lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 17 132 mp pentru o perioadă de 5 ani, astfel cum se menţionează chiar în considerentele deciziei recurate, iar nu pentru trei ani, astfel cum susţin recurenţii.
La cei trei ani, anteriori introducerii acţiunii, corespunzători termenului de prescripţie extinctivă, au fost adăugaţi încă doi ani, termen scurs până la momentul pronunţării hotărârii de către prima instanţă de fond, 12 04 2012, fără a fi luat în calcul anul 2012, deoarece acesta se afla în curs.
Analizând recursul declarat de pârâta SC P.E.E.H.H. SA, în calitate de reprezentantă a statului român, Înalta Curte constată următoarele:
Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, conform menţiunilor de carte funciară, această calitate nefiind contestată.
Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".
Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deşi fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foştilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceştia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foştilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri, deşi aceştia erau decedaţi la acel moment.
Recurenta susţine că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafaţa de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în faţa instanţei de apel.
Prin urmare, în perioada 1990-2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a aflat în proprietatea statului român în absenţa unui titlu valabil, aspect care constituie un fapt ilicit şi determină analizarea cererii de acordare de despăgubiri pentru această perioadă în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor expropriate în temeiul legii. Ca excepţie, în perioada 2000-2002, ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri este constituit de această lege specială care, la rândul său îşi încetează efectele odată cu realizarea exproprierii legale a terenului prin H.G. nr. 392/2002, moment care determină incidenţa Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.
În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în perioada 1989-2010.
Dacă în privinţa despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispoziţiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru perioada 1990-2010, urmează a se face distincţie între perioada anterioară şi cea ulterioară exproprierii prin H.G. nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenţii este diferit.
Astfel, ca urmare a absenţei unui titlu valabil al statului, în perioada 1990-2000 aceste despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale, în perioada 2000-2002 în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G. nr. 392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noţiunea de prejudiciu urmând a fi analizată în temeiul accepţiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994.
În contextul menţionatei succesiuni în timp a legilor de reparaţie şi a faptului ca exproprierea de fapt nu atrage incidenţa Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată susţinerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determină ca prezenta acţiune să devină inadmisibilă.
Recurenta invocă inadmisibilitatea acţiunii şi în raport de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 1/2000.
Deşi la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare şi art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situaţia imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepţiei inadmisibilităţii, pentru două considerente.
Primul este acela că, în forma iniţială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, situaţie care se regăseşte în speţă numai pentru perioada 2000-2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi până la preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.
În urma modificării, ulterioare anului 2002, aduse art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiţia preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.
Întrucât Legea nr. 1/2000 se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor de către stat prin expropriere.
În aplicarea principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002, acestea putând fi invocate ca temei juridic numai pentru despăgubirile rezultate din preluarea imobilului de către stat în perioada 2000-2002.
De asemenea, admisibilitatea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează şi pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O., care cere ca accesul la justiţie să fie efectiv.
Această cerinţă nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamanţilor să iniţieze o nouă procedură, în condiţiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase.
Prin urmare, dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acţiuni.
Celelalte critici în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii privesc lipsa calităţii de proprietari ai autorilor reclamanţilor asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurenta invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menţionată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptăţite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii şi susţine că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanţilor.
Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acţiunii, fiind mai degrabă o critică de nelegalitate.
Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalităţii soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Recurenta a criticat şi soluţia dată excepţiei prematurităţii, arătând că cererea de chemare în judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 33/1994 şi a Legii nr. 18/1991, legi în temeiul cărora puteau fi obţinute despăgubiri.
Înalta Curte observă că autorii reclamanţilor au dat dovadă de maximă diligenţă pentru valorificarea dreptului lor solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea Titlului de proprietate din 19 iunie 1998 pentru suprafaţa de 5 ha şi 495 mp teren, proprietate a autorilor săi, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002. Conform adeverinţei din 12 ianuarie 2010, emisă de comuna Sîntămăria Orlea, pentru terenul suspus exproprierii, reclamanţii au fost îndrumaţi să urmeze procedura Legii nr. 33/1994. Acesta procedură a fost iniţiată, dar nu este finalizată.
Prin urmare, reclamanţilor li s-a comunicat că nu pot beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul juridic al terenului s-a modificat, iar procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 33/1994 a fost iniţiată şi se află în curs.
În aceste condiţii, aplicarea sancţiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere intereselor reclamanţilor care şi-ar vedea zădărnicite şansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condiţiile în care obligaţia finalizării acestei proceduri revenea statului. Statul, reprezentat legal de recurentă, nu îşi poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea procedurii, pentru a pretinde sancţionarea persoanei îndreptăţite prin respingerea cererii ca prematură.
Nici criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.
Înalta Curte observă că prima instanţă de fond a obligat pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamanţilor suma de 399.967 lei reprezentând contravaloare teren şi 143.442 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, soluţie menţinută în parte de către instanţa de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras, respectiv pentru perioada 2007-2011.
Cuprinsul acestei dispoziţii relevă în mod neechivoc că debitor al obligaţiei de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligaţiei ce face parte din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.
Instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. S-a apreciat în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 (potrivit cărora statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în procese prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop) deoarece există o prevedere derogatorie de la această regulă, cu caracter de normă specială, cea instituită art. 2 din H.G. nr. 392/2002, care se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Această motivare nu atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocată ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluţiei date acestei excepţii, întrucât SC H. SA nu putea fi obligată la plată, cât timp nu este calitatea de parte în proces.
Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes naţional, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.
Din această perspectivă, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat în garanţie, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.
Însă SC H. SA nu poate „cădea în pretenţiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că nu justifică un interes pentru formularea unei astfel de cereri. Mai mult, nu s-a invocat nici un temei care să dovedească existenţa unui raport juridic în temeiul căruia recurenta să se poată îndrepta direct împotriva M.F.P., pentru că, astfel cum s-a motivat anterior, dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956 nu sunt aplicabile în cauză, astfel încât acesta nu poate avea în cauză nici măcar calitate de reprezentant legal al statului român.
Greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual active este motivată de faptul că reclamantul nu a dovedit vocaţie concretă la moştenire, întrucât autorii săi nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării acestuia de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susţine în consecinţă că, atâta vreme cât foştii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparaţie, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută autorilor reclamanţilor în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaştere a dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor, ci doar declanşarea procedurii pentru clarificarea situaţiei juridice a terenurilor.
Înalta Curte apreciază aceste apărări ca nefondate pentru următoarele considerente: autorii reclamanţilor au fost proprietari ai terenului în litigiu la momentul preluării acestuia de către stat prin cooperativizare, aspect de altfel necontestat. Menţionarea lor ca proprietari în cartea funciară şi în prezent dovedeşte numai faptul că imobilul nu a fost înstrăinat anterior cooperativizării, astfel că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite să solicite despăgubiri în temeiul legilor de reparaţie, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari.
Întrucât terenul în litigiu a trecut iniţial în proprietate statului ca urmare a cooperativizării, autorii reclamanţilor au urmat procedura Legii nr. 18/1991, ca primă lege specială de reparaţie, obţinând Titlul de proprietate din 19 iunie 1998 numai pentru o parte din terenul deţinut în proprietate, iar pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, prin adresa din 21 ianuarie 2010 a comunei Sîntamaria Orlea, li s-a recomandat să urmeze procedura Legii nr. 33/1994 privind exproprierea.
Odată cu emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care a fost expropriat şi terenul în litigiu, procedura Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materie de expropriere, a fost iniţiată, autorii reclamanţilor fiind notificaţi cu propunere de despăgubiri de către expropriator.
Ca atare, autorii reclamanţilor au urmat procedura legii de reparaţie, respectiv a Legii nr. 18/1991, însă instituţiile competente au apreciat că terenul în litigiu intră numai sub incidenţa Legii nr. 33/1994 şi au recunoscut calitatea autorilor reclamanţilor de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, prin emiterea notificării cu propunere de despăgubiri pe numele autorilor lor.
Recunoaşterea de către expropriator a calităţii de foşti proprietari ai imobilului în litigiu în persoana autorilor reclamanţilor naşte în patrimoniul acestora o speranţă legitimă, constând într-o creanţă născută din dreptul la despăgubiri.
Această speranţa legitimă, protejată de art. 1 al Primului Protocol al C.E.D.O., se întemeiază pe faptul că respectiva creanţă are valoare patrimonială, câtă vreme se bucură de o bază suficientă în dreptul intern.
Prin recunoaşterea parţială a dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor cu privire la partea din teren care intra sub incidenţa Legii nr. 18/1991, prin recomandarea ca, pentru restul terenului care face obiect al prezentului litigiu, să se urmeze procedura de expropriere conform Legii nr. 33/1994, prin demararea acestei proceduri în baza H.G. nr. 392/2002 şi notificarea autorilor reclamanţilor cu propunere de acordare de despăgubiri, se poate considera că există o bază suficientă în dreptul intern.
Reclamanţii au îndeplinit condiţia parcurgerii procedurilor legale şi a recunoaşterii de către instituţiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecţie în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparaţie şi a devenit speranţă legitimă prin verificarea, de către instituţiile competente, a îndeplinirii condiţiilor legale în persoana reclamanţilor pentru ca aceştia să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanţă în acest context, reclamanţii dobândesc o speranţă legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei, deoarece se află sub protecţia sa.
Reclamanţii îşi justifică astfel vocaţia concretă la moştenire întrucât, în momentul notificării, în patrimoniul autorilor lor s-a născut o speranţă legitimă, care poate fi transmisă pe cale succesorală. Numai de la acest moment reclamanţii pot pretinde repararea prejudiciului ce le-a fost produs, deoarece numai de la acest moment s-a reîntors în patrimoniul acestora o valoare patrimonială protejată de art. 1 al Primului Protocol la Convenţie ca măsură reparatorie pentru dreptul de proprietate de care au fost privaţi prin cooperativizare.
Apărarea recurentei potrivit cu care notificările, emise în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, nu fac dovada recunoaşterii dreptului de proprietate, ci declanşează procedura de clarificare a situaţiei juridice a terenului nu poate fi primită întrucât notificarea proprietarilor are loc ulterior clarificării situaţiei juridice a terenului expropriat, care include şi stabilirea titularilor dreptului de proprietate, realizată în temeiul art. 8 şi 12 al Legii nr. 33/1994, astfel cum rezultă din chiar numerotarea articolelor.
Conform art. 8 al Legii nr. 33/1994, „Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei”, iar în art. 12 al Legii nr. 33/1994 se prevede că „După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire”.
Întrucât lucrarea se va înscrie în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, iar acestea trebuie aprobate conform legii, cu indicarea numelui proprietarilor, este evident că toate aspectele referitoare la situaţia juridică a terenurilor sunt clarificate anterior notificării.
Astfel, sunt identificate terenurile care vor fi expropriate cât şi proprietarii afectaţi, după care are loc notificarea.
Nu constituie un argument pertinent în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active nici faptul că reclamanţii nu au formulat întâmpinare în condiţiile Legii nr. 33/1994 şi că nu au depus actele necesare în scopul finalizării procedurii de expropriere, câtă vreme notificările formulate în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994 au fost comunicate autorilor reclamanţilor, decedaţi la acel moment, iar nu reclamanţilor. Prin urmare, aceştia nu puteau formula întâmpinare, nefiind încunoştinţaţi despre declanşarea procedurii Legii nr. 33/1994. În condiţiile în care oferta de despăgubire nu le-a fost comunicată, nu se poate susţine că reclamanţii au acceptat-o tacit. De asemenea, nu li se poate imputa că nu s-au supus obligaţiilor legale impuse de o procedură de care nu au avut cunoştinţă.
Cu privire la procedura de notificare, instanţa de apel a reţinut că notificarea a fost adresată autorilor reclamanţilor, iar nu reclamanţilor astfel că, sub acest aspect, nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii, astfel cum se susţine în recurs.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulţumită de valorile despăgubirilor stabilite de experţi, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri asemănătoare, întrucât nu ar exista o piaţă a terenurilor din zonă. Celelalte argumente aduse în susţinere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calităţii procesuale active de către reclamant, astfel că li s-a răspuns anterior.
Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluţionare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.
Înalta Curte observă că raportul de expertiză efectuat în primă instanţă a luat în considerare alte metode de stabilire a preţului, deoarece nu existau comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, întrucât terenuri asemănătoare cu cel în litigiu se află sub ape, neputând fi tranzacţionate pe piaţă. Astfel cum s-a motivat şi în practicaua prezentei decizii, această probă nu a fost realizată nici cu cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse în recurs.
Recurenta nu a precizat care ar fi comparabilele pe care instanţa trebuia să le solicite pentru o corectă aplicare a art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, însă afirmă că puteau fi acordate cel mult despăgubiri în cuantumul propus prin notificarea adresată autorilor reclamanţilor în temeiul Legii nr. 33/1994.
Această susţinere nu poate fi primită deoarece introduce un criteriu de cuantificare a despăgubirilor stabilit în mod unilateral de către pârât, cu privire la care reclamantul nu poate formula obiecţiuni, încălcându-se principiul egalităţii de arme a părţilor în administrarea probelor.
Înalta Curte consideră că au fost respectate dispoziţiile art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 întrucât metodele de stabilire a preţului avute în vedere de instanţă prezintă caracter obiectiv, iar dintre acestea a fost aleasă varianta cu valoarea cea mai mică, pe care reclamantul nu a contestat-o.
Pentru argumentele expuse anterior şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D.I., D.A., D.F. şi de pârâta SC P.E.E.H. SA împotriva Deciziei nr. 30 din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5684/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5730/2013. Civil → |
|---|
