ICCJ. Decizia nr. 5730/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5730/2013
Dosar nr. 40269/3/2008
Şedinţa publică din 10 decembrie 2013
Asupra cauzei civile de iată, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 40269/3/2008 la data de 27 octombrie 2008, reclamanţii D.V. şi D.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P., SC F. SA, Municipiul Bucureşti prin Primar şi R.M., solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la restituirea valorii de piaţă (600.000 lei, echivalentul a 150,000 euro) a imobilului situat în Bucureşti, pe care l-au achiziţionat prin contractul de vânzare cumpărare din 03 martie 1997, obligarea pârâţilor SC F. SA şi Municipiul Bucureşti prin Primar la plata contravalorii îmbunătăţirilor pe care le-au adus imobilului (20.000 lei, echivalentul a 200.000.000 lei) în calitate de proprietari, anterior şi ulterior încheierii actului de vânzare cumpărare, stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului în contradictoriu cu proprietarul R.M. până la momentul la care vor fi despăgubiţi de primii trei pârâţi.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au achiziţionat imobilul de mai sus îndeplinind condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995, la acel moment apreciindu-se că statui a preluat bunul cu titlu, prin Decretul nr. 92/1950.
La nivelul anului 2006, reclamanţii au fost acţionaţi în judecată de către R.M., parte care a solicitat instanţei lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului în litigiu, apelând în acest sens la compararea de titluri, iar Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea acestui pârât. În acea cauză, reclamanţii au fost privaţi de calea de atac a apelului, fiind practic victimele unei discriminări; în momentul de faţă, se află în situaţia de a fi lipsiţi de orice proprietate.
Reclamanţii au mai solicitat restituirea sumelor învestite pe lucrările de întreţinere şi de îmbunătăţire, care vor fi evaluate pe baza unei expertize tehnice construcţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1274 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului 3 de cerere, a admis, în parte, acţiunea precizată, a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 895.327 lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 2, a respins capătul 2 de cerere, ca neîntemeiat, a obligat pârâtul M.F.P. la plata sumei de 8.700 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că în privinţa capătului 3 de cerere, ce are ca obiect stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului, formulat în contradictoriu cu pârâtul R.M., reclamanţii au renunţat la judecată, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 246 C. proc. civ.
Referitor la primul capăt de cerere - obligarea pârâtului M.F.P. la plata valorii de piaţă a imobilului, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 1997 s-a dobândit de către reclamanţi, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra corpului B din Bucureşti, compus din marchiză, cameră, cameră, bucătărie, cămară, wc, magazie. Expertul a procedat la identificarea lucrărilor de îmbunătăţiri la imobilul în cauză, conform raportului de expertiză întocmit, reţinând că, în realitate, s-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului cum a rezultat acesta în urma îmbunătăţirilor realizate de reclamanţi în calitate de chiriaşi, în perioada 1994 - 1996, anterior vânzării.
Prin sentinţa civilă nr. 1825 din 09 martie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 2034/300/2007, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâţii D.C. şi D.V. şi au fost obligaţi cei din urma să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
Tribunalul a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata valorii construcţiei cu includerea îmbunătăţirilor identificate de expert, precum şi la valoarea terenului de sub construcţie - în cuantum total de 895.325 lei, deoarece valoarea de circulaţie reprezintă valoarea de piaţă a imobilului, identificată ia momentul efectuării expertizei.
Faţă de împrejurarea că pârâtul M.F.P. urmează a fi obligat la plata valorii de circulaţie a imobilului ce include şi valoarea îmbunătăţirilor, cel de-al doilea capăt de cerere a fost respins, deoarece prin a obliga şi la plata îmbunătăţirilor s-ar realiza în patrimoniul reclamanţilor o îmbogăţire fără just temei.
Instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie să-şi găsească aplicabilitatea nu doar în situaţia în care contractele de vânzare cumpărare au fost anulate de către instanţa de judecată, dar şi în situaţia în care au fost admise acţiuni în revendicare, iar cumpărătorii au pierdut posesia imobilelor şi proprietatea prin admiterea acestor acţiuni, prin comparare de titluri.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanţi a sumei de 8.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi de expert.
Împotriva acestei sentinţe, M.F.P. a declarat apel, înţelegând, în primul rând, să invoce excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Astfel, a arătat că, potrivit principiului relativităţii, contractul produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea actului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Pe de alta parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, 1341 şi următoarele C. civ. trebuie să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
În al doilea rând, apelantul a susţinut că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar actul de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în prezenta cauză nu este îndeplinită nicio condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001. De vreme ee reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti nu se poate justifica obligarea M.F.P. la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în cauză, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte obligarea apelantului la plata sumei de 895.327 iei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în care au fost incluse şi contravaloarea îmbunătăţirilor aduse acestuia, s-a solicitat să se observe că instanţa de fond a dispus această obligaţie de plată în sarcina M.F.P. în mod neiegal şi netemeinic. În speţă, persoana îndreptăţită, conform dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, este pârâtul R.M., cel care a dobândit imobilul în cadrul acţiunii în revendicare.
Apelantul a mai arătat, referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în suma de 8.700 iei, că nu îi aparţine vreo culpă procesuală, chiar dacă va fi obligat la plata preţului actualizat, deoarece parte în contractul de vânzare cumpărare din 03 martie 1997 a fost Primări a Municipului Bucureşti; în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
De asemenea, M.F.P. nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Intimaţii reclamanţi D.V. şi D.C. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Prin Decizia civilă nr. 529 din 23 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul M.F.P. şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speţă, este Municipiul Bucureşti.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au însă o situaţie specială, ele neeonstituind pentru unitatea deţinătoare, în speţă SC F. SA, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art, 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari tară reprezentare ai vânzătorului rezulta şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia M.F.P.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s~a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv a preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face, în ambele cazuri, de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, reprezintă dispoziţii speciale de reglementare fie a răspunderii pentru evicţiune, în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulităţii actului juridic civil, fie a principiului repunerii în situaţia anterioară în cazul constatării nulităţii/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naţionalizate de statul comunist şi redate mai apoi vechilor proprietari.
Prin urmare, s-a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de piaţă al imobilului, este M.F.P.
Curtea a apreciat, de asemenea, că aceste texte de lege sunt incidente şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci, numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. în acest scop, normele juridice în discuţie nu fac referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desfiinţarea" lor, concept juridic care include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatuiui metodelor de interpretare gramaticală, dar şi sistematică a acestor dispoziţii legale.
În cauză, reclamanţii se află în ipoteza dată de existenţa sentinţei civile nr. 1825 din 09 martie 2007 pronunţate de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1877 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă.
În concluzie, este îndeplinită şi cerinţa din art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Curtea a mai reţinut că existenţa relei-credinţe la momentul încheierii actului - 03 martie 1997 - nu reprezintă un argument incident evaluării presupuse de art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, în condiţiile în care apelantul nu a indicat vreo cauză de neconformitate a contractului de vânzare-cumpărare cu legea, căreia să-i fi substituit acest argument.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate, Curtea a arătat că analiza art. 48 din Legea nr. 10/2001 impune, ca premisă a aplicării sale, neincluderea în obiectul material derivat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a îmbunătăţirilor utile şi necesare efectuate în privinţa imobilului; articolul în cauză se va aplica doar în situaţia în care părţile contractante nu au evaluat în convenţia încheiată în baza Legii nr. 112/1995 preţul imobilului şi în funcţie de aceste cheltuieli (efectuate înainte de realizarea convenţiei) sau în cazul în care ele au fost efectuate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea a reţinut şi caracterul neîntemeiat al criticilor referitoare la cheltuielile de judecată, faţă de considerentele expuse anterior, care configurează acţiunea prezentă drept o acţiune în evicţiune (în acest caz) specială, reglementată de norme speciale şi nu de dreptul comun al C. civ. şi care atribuie calitate procesuală pasivă pârâtului apelant.
Întrucât cererea de chemare în judecată împotriva sa a fost admisă, pârâtul se află în culpă procesuală faţă de reclamanţi, fiind necesar ca, în temeiul art. 274 C. proc. civ., să le plătească acestora cheltuielile de judecată efectuate.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia nr. 6668 din 01 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii - cumpărători ai unui apartament în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin Decizia civilă nr. 1877/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, fiind obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie fostului proprietar R.M.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut cu putere de lucru judecat că titlul fostului proprietar este preferabil şi mai bine caracterizat în raport de titlul invocat de D.V. şi D.C. şi că imobilul a fost preluat de stat abuziv prin Decretul nr. 92/1950. Despre preluarea imobilului în temeiul acestui decret există menţiunea şi pe verso-ul cererii formulate de D.V. de cumpărare a apartamentului în care locuia în calitate de chiriaş.
Atunci când cumpărătorul este evins prin fapta unui terţ, ca în speţă, obligaţia de garanţie a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fi avut loc o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În cauză a avut loc o tulburare de drept prin admiterea acţiunii pârâtului din cauză R.M. şi obligarea reclamanţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
Cea de-a doua condiţie a fost şi ea îndeplinită, deoarece printr-o cauză anterioară vânzării se înţelege nu atât existenţa efectivă anterior vânzării a unui drept în favoarea unui terţ, cât a unui fapt juridic anterior vânzării, care să ducă la dobândirea unui drept concurent celui al cumpărătorului, chiar dacă acest drept concurent se naşte efectiv ulterior vânzării.
Cât priveşte cerinţa referitoare Ia necunoaşterea de către cumpărător a cauzei evicţiunii, era ştiut de către chiriaşi modul de preluare a imobilului de către stat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; prin Decizia civilă nr. 1877/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, aceştia au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie fostului proprietar.
Aşa fiind, cumpărătorii au avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, fiind de rea credinţă la data vânzării. în consecinţă, au dreptul doar Ia o despăgubire limitată la preţul plătit potrivit dispoziţiilor art. 1340 C. civ., nu şi Ia despăgubiri extinse prevăzute de art. 1344 C. civ., la care ar fi fost îndreptăţiţi dacă nu ar fi cunoscut cauza evicţiunii.
De altfel, prin obligarea pârâtului M.F.P. la plata sumei de 895.327 Iei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului, în care au fost incluse şi valoarea îmbunătăţirilor, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1344 C. civ., acesta fiind motivul ce determină casarea deciziei atacate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că normele legale sunt diferite şi se exclud reciproc, pentru că, în timp ce art. 50 din Legea nr. 10/2001 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 501, dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a llI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 40269/3/2008, prin Decizia civilă nr. 91/ A din 01 aprilie 2013 a admis apelul formulat de apelantul - pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1274 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat. M.F.P. la plata sumei de 1.034,34 lei către reclamanţi (preţul plătit de aceştia la cumpărarea apartamentului - imobil casă şi teren - situat în Bucureşti, sector 2, la 31 martie 2007, şi anume 10.343.315 lei conform filei 86 expertiză dosar fond), a menţinut celelalte dispoziţiile ale sentinţei apelate.
Rejudecând cauza după casare conform îndrumărilor şi problemelor de drept dezlegate de instanţa de control judiciar, Curtea a reţinut că în speţă cumpărarea imobilului nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ca să fie incidente prevederile aii. 50 din Legea nr. 10/2001 şi că s-a constatat de către instanţa de control judiciar reaua credinţă a cumpărătorilor. Or, în această situaţie nu se putea plăti preţul de piaţă, ci preţul Ia care imobilul a fost cumpărat la acea dată.
În privinţa îmbunătăţirilor, instanţa de apel a considerat că în mod greşit se pune problema separării lor de preţul imobilului achiziţionat atunci, întrucât, când l-au cumpărat reclamanţii, îmbunătăţirile erau deja efectuate şi bunul le-a fost vândut acestora inclusiv cu valoarea îmbunătăţirilor care a fost inclusă în preţ.
Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii D.V., D.C. şi pârâtul M.F.P.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a considerat că reaua lor credinţa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se înscrie în categoria problemelor de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., a pronunţat o soluţie în consecinţă, fără a intra în analiza fondului.
În aceste condiţii, decizia este netemeinică şi nelegală, întrucât buna sau reaua credinţă a unei părţi Ia încheierea unui contract este o problema de fapt, iar nu una de drept. Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi, eventual, să administreze probatorii suplimentare pe aspectul bunei sau relei credinţe, Aceste probe nu ar fi putut fi solicitate de reclamanţi, iar, în lipsa reprezentanţilor M.F.P., probatoriul ar fi trebuit încuviinţat din oficiu.
De altfel, Înalta Curte nu ar fi putut să tranşeze, cu autoritate de lucru judecat, o situaţie de fapt, deoarece ar fi încălcat dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., care prevăd că se poate dispune asupra fondului „numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite".
În realitate, instanţa de recurs a decis că problema de drept incidenţă este reprezentată de diferenţierea dintre aplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) raportat la art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa acordării preţului de piaţă al imobilului sau, dimpotrivă, a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, cu consecinţa plăţii unui preţ actualizat".
În cauză, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1825 din 09 martie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi cum corect a fost reţinut de instanţa fondului, obiectul acţiunii a fost revendicare prin comparare de titluri.
În motivarea admiterii acţiunii, acea instanţă a considerat că titlul reclamantului R.M. este mai bine caracterizat decât cel ai pârâţilor D., deoarece este mai vechi, este transcris şi provine de la adevăratul proprietar; nu a făcut obiectul acţiunii constatarea bunei credinţe a părţilor sau a nulităţii contractului de vânzare cumpărare.
În acest context, este inacceptabilă lărgirea cadrului procesual iniţial din cadrul acţiunii în revendicare prin includerea unor raţionamente care ţin de valabilitatea contractului şi de buna sau reaua credinţă a cocontractanţilor, în condiţiile în care, expres, instanţa a arătat că „buna credinţă invocată de părţi este lipsită de relevanţă într-o acţiune în revendicare". Dacă instanţa ar fi constatat frauda legii la încălcarea contractului ar fi făcut această precizare, aşa încât nu se poate invoca, drept mijloc de apărare, în acest litigiu, presupusa culpă a reprezentanţilor statului şi faptul că buna credinţă a reclamanţilor nu a fost stabilită într-un proces separat.
Un raţionament care atrage o presupusă culpă generală în sarcina cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995, şi anume aceea că aceştia ar fi trebuit să ştie că situaţia juridică a imobilului este neclară şi că trebuia să se abţină de la cumpărare, conduce la concluzia inaplicabili taţii prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece toate imobilele supuse Legii nr. 112/1995 se aflau în situaţia de imobile preluate de stat. Or, la data cumpărării imobilului nu exista niciun proces pe roiul instanţelor şi nicio cerere de restituire a acestuia, fapt atestat şi de referatele direcţiilor de specialitate, referate făcute cu ocazia cererii de cumpărare a imobilului; titlul statului a fost desfiinţat abia în 2007.
Ca atare, prevederile art. 50 alin. (2), precum şi cele ale art. 501 din Legea nr, 10/2001 au fost corect reţinute şi aplicate de tribunal.
Recurenţii reclamanţi au susţinut şi incorecta aplicare de către instanţa de apei a dispoziţiilor legale reţinute a fi incidente în cauză.
Or, pornind de la ipoteza în care instanţa ar fi constatat că reclamanţi sunt de rea credinţa la cumpărarea imobilului, ar fi trebuit să se facă aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi să se acorde preţul actualizat al imobilului, nu preţul de la data achiziţiei, neactualizat în niciun fel.
Temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar analiza efectuată de instanţă se referă în exclusivitate la dispoziţiile de drept comun privind evicţiunea - art. 1344 şi urm. C. civ. De aici şi soluţia - cel puţin ciudată - de acordare a sumei de 1.034,34 lei, reprezentând preţul imobilului din Bucureşti, sector 2.
În recursul declarat, pârâtul M.F.P. a arătat, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că în mod greşit instanţa de apel a obligat acest pârât la plata sumei reprezentând preţul plătit conform contractului de vânzare cumpărare din 03 martie 1997 încheiat de reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti fără a avea în vedere că reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată numai preţul de piaţă al imobilului, cerere respinsă în mod corect, iar nu preţui reactualizat achitat conform contractului de vânzare cumpărare mai sus menţionat.
În acest context, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, deşi era ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu dacă nu a fost sesizată în acest scop de partea interesată.
În ai doilea rând, pârâtul a susţinut că în mod eronat s-a stabilit calitatea procesuală a M.F.P. în cauză, dat fiind că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti este terţ faţa de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti), nicidecum M.F.P.
Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţă judecătorească şi M.F.P.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a dispus obligaţia de plata a preţului actualizat în sarcina instituţiei pârâte având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din litigiu, mai ales în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Deposedarea reclamanţilor de imobil în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Recurentul pârât a criticat decizia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plata a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.700 lei în sarcina sa, solicitând să se aibă în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
A arătat că, în cauză, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real efectuate, în limita unui cuantum rezonabil. Or, suma stabilită de instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată este exagerată în raport de munca prestată de avocat - fiind o cauză fără o complexitate majoră, care nu a necesitat administrarea unor probe complexe, părţile depunând la termen toate actele de care au înţeles să se folosească în soluţionarea litigiului.
De altfel, M.F.P. nici nu are obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC F. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 03 martie 1997; în plus, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, ministerul nici nu ar putea ti obligat pe fondul cauzei. Pârâtul nu a dat dovada de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea ia plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt fondate pentru următoarele considerente:
1. În privinţa recursului exercitat de reclamanţi, Înalta Curte constată că recurenţii în cauză invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că prin hotărârea de casare nu se putea da o dezlegare în drept a unei situaţii de fapt - constatarea relei-credinţe a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpăîare în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage o soluţie pronunţată (ară a se intra în cercetarea fondului dedus judecăţii. De asemenea, reclamanţii susţin că instanţa de control judiciar nu putea încălca prevederile art. 314 C. proc. civ., întrucât nu se dispune asupra fondului decât în situaţia în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite, în scopul aplicării corecte a legii.
Înalta Curte observă că, prin Decizia nr. 6668 din 01 noiembrie 2012, instanţa a reţinut că reclamanţii de faţă au fost evinşi prin Decizia civilă nr. 1877/2007 a Tribunalului Bucureşti, că imobilul a fost preluat de stat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 şi că, în calitate de cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenţii au avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, fiind de rea-credinţă Ia data vânzării - cumpărării; prin urmare, ei au doar dreptul la o despăgubire limitată la preţul plătit potrivit dispoziţiilor art. 1340 C. civ., nu şi la despăgubiri extinse prevăzute de art. 1344 C. civ., la care ar fi fost îndreptăţiţi dacă nu ar fi cunoscut cauza evicţiunii.
Totodată, aceeaşi instanţă a considerat că în apel nu s-au avut în vedere cele două situaţii reglementate de Legea nr. 10/2001 prin art. 50, respectiv art. 501.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Faţă de aceste dispoziţii legale, singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond derivă din obligativitatea punctelor de drept soluţionate prin decizia de casare.
În cauză, de vreme ce instanţa de recurs a considerat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, aspect reţinut cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1817/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi că reclamanţii pot beneficia de despăgubiri pentru preţui plătit conform art. 1340 C. civ., instanţa de apel, chiar în iipsa administrării altor probe (care, de altfel, nici nu ar fi fost necesare în raport de înscrisurile din dosar) putea să considere că probiema re! ei-credinţe a cumpărătorilor a fost astfel dezlegată în aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Într-adevăr, cu privire la probleme de fapt instanţa de trimitere îşi păstrează dreptul de apreciere, obligatorii fiind numai indicaţiile date asupra problemelor de drept dezlegate.
Chiar dacă instanţa de recurs ar fi făcut stabiliri de fapt, acestea nu erau obligatorii pentru instanţa de trimitere, ele neavând decât o valoare indicativă.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele deciziei din apel, Curtea a reţinut şi că dobândirea imobilului de către reclamanţi „nu s-a tăcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ca să fie incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar nu numai faptul că reclamanţii au fost de rea-credintă la dobândirea imobilului.
În acest context, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de trimitere fiind obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs, indiferent dacă aceasta este sau nu legală.
În plus, în această fază procesuală nu se legitimează controlul asupra primei decizii de casare, chiar dacă se susţine de către recurenţii reclamanţi că Înalta Curte nu ar fi putut să tranşeze, cu autoritate de lucru judecat, o situaţie de fapt, pentru că ar fi încălcat dispoziţiile art, 314 C. proc. civ.
De altfel, conform criticilor din recursul reclamanţilor, instanţa de control judiciar a imputat instanţei inferioare nerezoivarea unei probleme de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu referire la acordarea preţului de piaţă al imobilului sau a preţului actualizat.
Drept consecinţă, instanţa de apel nu era legată a verifica decât dacă, în speţă, se aplică prevederile art. 50 sau 501 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a şi făcut, iar nu să cenzureze ori sa reanalizeze buna sau reaua-credintă a reclamanţilor la momentul cumpărării imobilului în litigiu, aspect lipsit de relevantă într-o acţiune în revendicare.
Prin urmare, criticile ce vizează „lărgirea cadrului procesual" prin extinderea analizei relei-credinţe nu sunt justificate, Înalta Curte urmând să verifice doar în ce măsură, determinând corect aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit varianta de calcul pentru preţul ce trebuie restituit reclamanţilor de M.F.P.
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru".
În speţă, instanţa de apel, în urma admiterii apelului formulat de pârâtul M.F.P., a schimbat hotărârea primei instanţe, iar, pe fond, a obligat pe acest pârât la plata preţului plătit la data cumpărării imobilului în litigiu, or, conform textului de lege de mai sus, valoarea despăgubirilor trebuia să fie dată de preţul plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare din 1997, actualizat.
Analiza Curţii de Apel Bucureşti a avut în vedere, în mod greşit, dispoziţiile de drept comun din materia evicţiunii, deşi aceeaşi instanţă apreciase anterior, în mod legal, că achiziţionarea apartamentului s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamanţi este fondat, ceea ce conduce, potrivit art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ia modificarea în parte a deciziei instanţei de apel, în sensul obligării pârâtului M.F.P. la plata preţului conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv la plata preţului plătit la achiziţionarea imobilului în litigiu, actualizat în raport de indicele de inflaţie ia data plăţii.
Înalta Curte apreciază că şi criticile formulate de pârâtul M.F.P. sunt de natura a modifica, în parte, hotărârea recurată, în sensul obligării acestui pârât în fond la piaţa sumei de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, Înalta Curte reţine că una dintre criticile susţinute de M.F.P. a vizat nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării greşite a prevederilor ce reglementează obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, în sensul că valoarea acestora este exagerat de mare faţă de munca prestată de avocat.
Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În cauză, valoarea cheltuielilor de judecată datorate reclamanţilor la fond a fost stabilită de instanţă la suma de 8.700 lei, din care 7.200 lei onorariu de avocat şi 1.500 lei onorariu de expert, măsura dispusă în sarcina M.F.P. fiind menţinută şi de instanţa de apel.
Din perspectiva textului de lege citat, Înalta Curte consideră că hotărârea este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât suma solicitată de reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, nu se justifică prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat. Prin urmare, apreciază că se impune reducerea onorariului avocatului reclamanţilor, ţinând cont de durata procedurii în fond, precum şi de dificultatea redusă a aspectelor asupra cărora a avut acesta a se exprima.
Ca atare, valoarea cheltuielilor de judecată se va ridica la suma de 4.000 lei, din care onorariu avocat de 2.500 lei, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi onorariu expert de 1.500 lei.
Înalta Curte reţine că sunt nefondate celelalte argumente invocate de pârât pentru înlăturarea obligaţiei sale de plată a cheltuielilor de judecată, întrucât calitatea procesuală pasivă a M.F.P. este conferită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi, în acest caz, prin admiterea cererii de chemare în judecată, pârâtul se află în culpă procesuală fată de reclamanţi.
În privinţa celorlalte critici susţinute de pârât, Înalta Curte urmează a le înlătura pentru următoarele considerente:
În speţă, acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar, prin decizia de casare, obligatorie din perspectiva art. 315 C. proc. civ., instanţa a concluzionat ca este necesar a se verifica incidenţa în cauză fie a prevederilor art. 50 alin. (2), fie cele ale art. 501 din Legea specială, problemă de drept ce a fost tranşată prin hotărârea recurată.
În acest condiţii, nelegalitatea deciziei instanţei de apel nu poate fi reţinută din perspectiva art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel pronunţând o hotărâre fără a încălca principiul disponibilităţii raportat la pretenţiile deduse judecăţii.
Pârâtul M.F.P. critică şi soluţia dată în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea naturii juridice a obligaţiei de plată reprezentând preţul solicitat, mai precis izvorul acestei obligaţii.
Or, potrivit deciziei de casare, instanţa de apel nu ar fi avut în vedere distincţia dintre art. 50 din Legea nr. 10/2001, care priveşte restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi art. 501 din aceeaşi Lege, care se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În aceste condiţii se constată că singura îndrumare dată de instanţa de control judiciar în primul ciclu procesual a vizat verificarea aplicabilităţii unuia dintre textele citate, astfel că apare ca fiind deja dezlegată problema calităţii procesuale pasive în cauza.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât recurentul pârât, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că restituirea preţului prevăzut la alin., (2) şi (21) se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit obligaţia de plata a preţului la care imobilul a fost cumpărat la acea dată în sarcina instituţiei pârâte în raport de dispoziţiile de drept, comun din materia evicţiunii, însă, în recursul de faţă, în unna admiterii căii de atac exercitate de reclamanţi, instanţa a obligat M.F.P. la restituirea preţului actualizat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, această critică nu mai prezintă relevanţă.
Faţă de soluţia antamată, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate referitoare la admiterea apelului formulat de apelantul - pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, la schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1274 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, şi admiterea acţiunii reclamanţilor D.V. şi D.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii D.V., D.C. şi de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 91/ A din data de 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:
Obligă pe pârâtul M.F.P. la plata preţului plătit, actualizat în raport de indicele de inflaţie la data plăţii.
Obligă pe acelaşi pârât la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronun ț ată în ș edin ț a publică, astăzi, 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5707/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5731/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
