ICCJ. Decizia nr. 582/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a-ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 582/2013
Dosar nr. 7188/2/2011
Şedinţa publică de la 14 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5188 din 26 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a admis în parte cererea principală precizată şi introdusă de reclamanţii G.A.J. şi H.S.E., s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtă SC I.D.C. SA, a fost dispusă rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 22 august 2007 şi a fost obligata pârâta să restituie reclamanţilor suma de 31.657,5 euro reprezentând avans, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plată penalităţilor de întârziere.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că înscrisul sub semnătură privată din 22 august 2007 este în realitate un antecontract de vânzare-cumpărare, încheiat între părţi în forma promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, că reclamanţii s-au obligat să cumpere un imobil în schimbul unui preţ, achitat în parte la data semnării aitecontractului, iar că pârâta s-a obligat să construiască imobilul şi să îl vândă reclamanţilor la preţul convenit şi că pârâta a notificat reclamanţii pentru a le pune la dispoziţie proprietatea până la data 1 mai 2008, în modalitatea prevăzută la art. 12.1.1 din contract şi până la termenul menţionat în secţiunea „termene de execuţie" alin. (3).
S-a mai reţinut că neexecutarea îi este imputabilă pârâtei, că faţă de relaţiile transmise de ANMH se poate aprecia că a existat o imposibilitate fortuită de executare pentru perioada noiembrie 2007-ianuarie 2008, care nu prezintă însă relevanţă, fiind anterioară termenului de predare şi că deşi a fost pusă în întârziere, pârâtă nu şi-a respectat obligaţiile asumate. S-au apreciat ca întemeiate cererile privind rezolutiunea antecontraccului părţilor şi cea referitoare la restituirea avansului în valoare de 31.657,5 euro, achitat la data semnării actului.
Sub aspectul capătului de cerere referitor la plată penalităţilor de întârziere s-a reţinut că reclamanţii solicită amintitele despăgubiri pentru o altă perioada de timp decât cea avută în vedere prin clauza penală de la art. 8.2 şi, ca atare, că pretenţiile lor sunt neîntemeiate.
Referitor la cererea reconvenţională a pârâtei, prin care s-a cerut să se constate rezolutiunea contractului părţilor, iar în subsidiar să se pronunţe rezolutiunea, s-a avut în vedere faptul că societatea nu a respectat la rândul ei dispoziţiile contractuale, în privinţa modalităţii de comunicare a notificărilor pentru prezentarea reclamanţilor în vederea predării imobilului şi că este exclusă culpa reclamanţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor: de plată a diferenţei de preţ şi respectiv de prezentare pentru recepţia bunului şi transmiterea dreptului de proprietate.
Apelul declarat de pârâta-reclamantă SC I.D.C. SA, împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 33/2012 din 24 ianuarie 2012.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că cererea reclamanţilor-pârâţi G.A.J. şi H.S.E. prin care solicită rezolutiunea convenţiei din 22 august 2007 pe care au încheiat-o cu pârâta-reclamantă SC I.D.C. SA a fost admisă de tribunal în considerarea faptului că societatea promitentă a omis să-şi respecte obligaţia esenţială de a asigura predarea construcţiei către reclamanţi la data stipulată în contract, (1 martie 2008, ori cel mai târziu în 60 de zile de la termenul de predare convenit), precum şi pentru că această din urmă parte a nesocotit dispoziţiile referitoare la modalitatea de notificare a reclamanţilor în vederea predării bunului convenită la art. 12.1.1 din contract).
Curtea a apreciat că societatea apelantă nu şi-a respectat obligaţiile de a notifica beneficiarii în legătură cu predarea construcţiei şi că nici nu se poate reţine îndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor de predare a bunului în termenul convenit (cel mai târziu 1 mai 2008).
S-a constatat că şi în adresa de notificare a societăţii din 27 august 2008 reclamanţii şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că au aflat de la terţi despre prorogarea termenului de predare a construcţiei şi că, şi în condiţiile prezentate, societatea a nesocotit obligaţiile de predare a locuinţei (art. 9.4. coroborat cu art. 4 „termene de execuţie").
S-a mai reţinut că societatea nu a probat nici că ar fi predat către beneficiari poliţa de asigurare care să acopere 15% din valoarea contractului, în termen de 30 de zile de la data încasării avansului, cum s-a convenit la art. 5.1 coroborat cu art. 4 din contract, alt motiv al rezoluţiunei actului juridic precizat de reclamanţi în acţiunea principală.
Împotriva acestei decizii pârâta SC I.D.C. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs indicate, recurenta a susţinut, în esenţă, că deşi a arătat în faţa celor două instanţe că societatea înţelege să se prevaleze de clauzele inserate la art. 9.4 şi 44.1.6 din contractul de cumpărare sub semnătură privată din 22 august 2007, această apărare nu a fost luată în considerare, întrucât s-a apreciat că nu a făcut dovada notificării clienţilor cu privire la apariţia şi existenţa cazului de forţă majoră.
Recurenta susţine că în ciuda faptului că a susţinut prin motivele de apel că adresa din 4 februarie 2008 îi produce efecte favorabile, instanţa de apel prin decizia recurată, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, situaţie care s-a repetat şi în privinţa celorlalte înscrisuri prezentate pe parcursul soluţionării cauzei.
În susţinerea pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că decizia recurată este dată cu încălcarea principiului exercitării cu bună credinţă a drepturilor subiective, principiu consacrat prin dispoziţiile art. 3 din decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la mandat şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor privitoare la interpretarea convenţiilor şi la desfiinţarea acestora.
Recurenta susţine că cei doi intimaţi reclamanţi G.A.J. şi H.S.E. au dat dovadă de rea-credinţă pe parcursul derulării contractului încheiat cu societatea, drepturile dobândite în baza acestui contract fiind exercitate cu rea-credinţă, contrar scopului lor economic şi social.
Totodată, recurenta susţine că decizia recurată vine în contradicţie cu dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi C. com. privitoare la mandatul comercial, întrucât cei doi intimaţi reclamanţi au fost în permanenţă reprezentaţi prin mandatari, ori aceşti mandatari au avut cunoştinţă de toate detaliile tranzacţiei, inclusiv de aspectul privitor la declararea termenului şi ce datele repetate fixate în vederea încheierii în formă autentică a actului translativ de proprietate.
Astfel, recurenta consideră că au fost ignorate dispoziţiile art. 1532 şi urm. C. civ. ca şi dispoziţiile art. 374 şi urm. C. com. şi că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 375 alin. (2) şi (3) C. com. şi art. 376 alin. (1) acelaşi Cod la situaţia de fapt existentă, atât în ceea ce priveşte efectele pe care contractul de mandat le produce faţă de contractant, dar şi în raporturile dintre mandant şi mandatar.
Recurenta apreciază că nu s-a făcut aplicarea regulii de interpretare logică consacrată la art. 978 C. civ., s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 969 alin. (2), art. 970 C. civ. în sensul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi depus la dosar e-mai-luri trimise de un agent de creditare de la E.C., terţ faţă de convenţia părţilor.
De asemenea, recurenta susţine că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1020 şi art. 1021 C. civ. în sensul că pentru a putea pronunţa rezoluţiunea, instanţa trebuia să analizeze în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile în care aceasta operează.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de SC I.D.C. SA împotriva sentinţei civile nr. 5188 din 26 aprilie 2011, schimbarea sentinţei apelate în totalitate în sensul respingerii ca nefondate a cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconventionale.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente: ;
Prima chestiune care trebuie precizată în raport de recursul declarat de pârâtă este aceea că în reglementarea actuală recursul este cale extraordinară de atac ceea ce înseamnă că în recurs se examinează, legalitatea soluţiei, fără ca instanţa să-şi propună să reanalizeze motivele de netemeinicie decât în măsura în care acestea sprijină critica de nelegalitate.
Prin urmare, în raport de considerentele de mai sus, recurenta avea obligaţia să observe regulile prevăzute procedural pentru exercitarea recursului extraordinar în condiţiile legii. Din acest punct de vedere accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte judecata în recurs trebuie să se supună normelor şi regulilor speciale pentru exercitarea drepturilor procesuale.
Sintetizând argumentele de mai sus se va reţine că prin recursul său, partea deşi a avut la îndemână apelul, prezintă în recurs aspecte ce vizează sentinţa fondului şi nu decizia instanţei de apel. Or, în contextul arătat, nu poate uza omisso medio de calea de atac a recursului invocând aspecte de netemeinicia şi nelegalitate a sentinţei de fond, pentru că astfel s-ar admite apelul la apel, ceea ce nu este permis în succesiunea căilor de atac.
Potrivit motivului prevăzut de art. 3041 pct. 8 C. proc. civ. hotărârea pronunţată este nelegală atunci când instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii prin interpretarea greşită a acestuia.
Se poate reţine că acest motiv poate fi susţinut în recurs atunci când deşi din conţinutul contractului rezultă cu certitudine natura şi înţelesul pe care părţile l-au dat clauzelor în momentul realizării acordului de voinţă, instanţa de apel a reţinut un alt act juridic sau conţinut.
Recurenta, din perspectiva motivului indicat, a înţeles să critice decizia recurată în ceea ce priveşte aprecierea probelor, respectiv a adresei din 4 februarie 2008, în susţinerea notificări cu privire la apariţia şi existenţa cazului de forţă majoră în executarea contractului de cumpărare sub semnătură privată din 22 august 2007.
Se reţine faptul că prin argumentele aduse în sprijinul acestui motiv, s-au repus în discuţie faptele şi administrarea probelor, critici care nu vor fi primite întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, recursul este cale de atac extraordinară care nu-şi propune o reanalizare a judecăţii în fond sub nici un aspect.
În realitate motivul de nelegalitate se referă la actul juridic dedus judecăţii, ceea ce impune ca analiză puterea de lege a convenţiilor legal făcute, iar instanţa de apel a dat eficienţă relativităţii efectelor contractului de cumpărare sub semnătură privată din 22 august 2007 care este o consecinţă a autonomiei de voinţă fundamentat pe forţa obligatorie a contractului. Astfel încât, motivul de recurs invocat va fi respins ca nefondat.
Din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a invocat neaplicarea dispoziţiilor art. 978, art. 969 alin. (2), art. 970 art. 1020 şi art. 1021 C. civ.
Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziţii legale a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel.
Din acest punct de vedere trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de antecontractul de vânzare-cumpărare din 22 august 2007 şi de clauzele acestuia şi că actului dedus judecăţii nu-a fost dată o altă calificare. În privinţa clauzelor contractului şi a interpretării lor recurenta nu a demonstrat că instanţa de apel a confirmat faptul că în fond instanţa s-a substituit părţilor contractante modificând prin interpretare aceste clauze şi că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 969 C. proc. civ.
Art. 978 C. civ. stabileşte că „când o clauză este primitoare de două înţelesuri ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”. Prin prisma acestor prevederi s-a reproşat instanţei de apel că a încercat să dea un alt înţeles clauzelor. Critica este nefondată.
Se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 969 şi art. 978 C. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părţi dându-le înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea convenţiei supusă spre analiză instanţelor.
Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinţei reale şi nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alţi termeni în argumentarea recursului, a fost respectat.
Întreaga argumentare a recurentei referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 C. civ. nu va fi primită.
În cauză, instanţa de apel a apreciat că, în sensul dispoziţiilor art. 1020-1021 C. civ., sunt întrunite cerinţele legale pentru a se dispune rezoluţiunea, contractului.
între părţi a fost însheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 22 august 2007, care este un contract sinalagmatic. Un astfel de contract naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi, ceea ce se exprimă în ideea reciprocităţii obligaţiilor, fiecare parte asumându-şi obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi şi ce creează interdependenţa acestor obligaţii.
În speţă, recurenta-pârâtă avea obligaţia de a notifica beneficiarii în legătură cu predarea construcţiei.
Culpa în neexecutarea contractului este un element esenţial pentru a se dispune rezoluţiunea şi aşa cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel, societatea pârâtă nu şi-a respectat obligaţiile de a notifica beneficiarii în legătură cu predarea construcţiei şi nici îndeplinirea de către aceasta a obligaţiei de predare a bunului în termenul convenit. Astfel încât, în mod corect s-a dispus rezoluţiunea convenţiei din 22 august 2007 din culpa societăţii pârâte.
Referitor la criticile privind dovedirea relei credinţe a reclamanţilor şi a mandatului comercial Înalta Curte constată că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, cu excepţia celor de ordine publică nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât peste motivele invocate la instanţele de fond nu se poate trece.
Cu referire la celelalte critici privind aprecierea probelor este de reţinut că acestea nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei pronunţată în apel.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I.D.C. SA împotriva deciziei civile nr. 33/2012 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 585/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 576/2013. Civil → |
|---|
