ICCJ. Decizia nr. 588/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA a-ll-a CIVILĂ

Decizia nr. 588/2013

Dosar nr. 5495/30/2010

Şedinţa publică de la 14 februarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2232 din 14 aprilie 2011, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul V.I. faţă de pârâtul Statul Român.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l sunt neconstituţionale.

Tribunalul a reţinut că art. 998, art. 999 C. civ., astfel cum a fost precizată acţiunea de către reclamanţi, reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun şi este de principiu că normele speciale ale Legii nr. 221/2009 se completează cu normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamantul nu ar fi invocat în mod explicit dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ.

S-a reţinut că, Legea nr. 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptăţite în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat şi cu un caracter special faţă de prevederile generale ale art. 998, art. 999 C. civ.

Declararea neconstituţională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art. 5 alin. (1), lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009, nu înlătură prescripţia împlinită a dreptului la acţiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, art. 999 C. civ.

De asemenea, tribunalul a reţinut că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza l a Legii nr. 221/2009 reclamanţii nu au dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale.

S-a constatat că, cererea reclamanţilor de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, art. 999 C. civ. este prescrisă.

Totodată s-a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen. întrucât art. 504 şi urm. C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989.

Recursul, astfel cum a fost calificat de către instanţa de apel, declarat de reclamantul V.I. a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 478 din 14 februarie 2012.

În argumentarea acestei decizii Curtea de Apel Timişoara a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte despăgubirile pentru daune morale, deşi au fost invocate pe parcursul acţiunii ca temei suplimentar/substitutiv dispoziţiile în materie ale C. civ., a constatat că ele nu pot fi analizate independent de temeiul legii speciale care nu este decât o particularizare a celor dintâi, decise în mod excepţional şi voluntar de către legiuitor.

Pe de altă parte, chiar dacă dispoziţiile de drept comun ar fi constituit temeiul iniţial, şi unic, al acţiunii, la data introducerii acţiunii aceasta era demult prescrisă, termenul de prescripţie începând să curgă, cel mai târziu, la data apariţiei Decretului-Lege nr. 118/1990 (la care se raportează şi Legea nr. 221/2009) când persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, deportate în străinătate sau constituite în prizonieri li s-a recunoscut, de principiu, dreptul la a fi dezdăunate pentru aceste abuzuri.

S-a constatat cs| Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în conţinutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa C.E.D.O. pentru diversele argumente reţinute şi că prin pronunţarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanţa trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislaţia naţională sau din instrumentele juridice internaţionale ci, dimpotrivă, raţiunea ei a fost determinată tocmai de existenţa unor reglementări paralele în una şi aceeaşi materie.

Totodată, s-a reţinut că Decizia nr. 1358/2010 trebuie aplicată şi cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum(este şi cazul de faţă), aşa cum în mod corect a şi argumentat instanţa de fond, nefiind vorba în această situaţie de o încălcare a principiului neretroactivităţii.

Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, şi din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale.

Împotriva acestei decizii reclamantul V.I. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs indicat, recurentul a arătat, în esenţă, că, Curtea de Apel Timişoara nu a pronunţat o hotărâre irevocabilă, deoarece raportat la valoarea obiectului cererii, sentinţa primei instanţe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicţie, fiind supusă apelului şi recursului, dat fiind că acţiunea aşa cum a fost precizată se întemeiază pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speţă.

Recurentul susţine că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstitutionale.

Astfel, recurentul consideră că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii pretenţiilor formulate şi în consecinţă obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin acţiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Ulterior, în faţa Tribunalului Timiş, reclamantul şi-a precizat şi completat acţiunea în sensul că a înţeles a-şi modifica temeiul de drept al acesteia, raportat la situaţia specială creată în urma admiterii excepţiilor de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională prin Deciziile 1354/2010 şi 1358/2010, indicând temeiul acţiunii, ca fiind art. 998-999 C. civ.

Acţiunea în faţa instanţei de fond a fost analizată în raport de temeiurile de drept invocate, respectiv art. 998-999 C. civ. şi art. 504 C. proc. pen.

Curtea de Apel Timişoara a procedat la calificarea căii de atac exercitată împotriva sentinţei de fond, ca fiind recurs, în baza prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, aşa cum au fost modificate de pct. 3 al art. XIII din Legea nr. 202/2010.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că procedând la recalificarea căii de atac promovată, din apel în recurs, în raport de modificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, instanţa a nesocotit principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut de art. 282 C. proc. civ.

Aşadar, cum limitele competenţei materiale, după valoare, sunt exclusiv cele trasate de reclamant prin acţiune, iar calea de atac nu este cea prevăzută de legea specială, ci cea de drept comun, în raport de temeiul acţiunii modificat la fond, regimul căilor de atac aplicabil hotărârilor formulate în cauză este cel guvernat de art. 282 C. proc. civ., care configurează practic principiul legalităţii căilor de atac.

În consecinţă, litigiului de faţă i se aplică regula potrivit căreia o hotărâre pronunţată în primă instanţă este supusă apelului şi recursului, în raport de valoarea litigiului, neaflându-ne astfel în situaţia excluderii căii de atac a apelului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin decizia recurată instanţa de control judiciar, dând o calificare greşită căii de atac promovată de reclamant, a încălcat practic normele de ordine publică privind competenţa materială, după valoare, nesocotind astfel şi o regulă cu valoare de principiu constituţional, cea a legalităţii căilor de atac potrivit căreia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea căii de atac a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei civile nr. 478 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare ca apel la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 588/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs