ICCJ. Decizia nr. 765/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 765/2013
Dosar nr. 16627/3/2010
Şedinţa publică de la 18 februarie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 604/94/2008, ca urmare a disjungerii din Dosarul nr. 5417/94/2007 al aceleiaşi instanţe, reclamanţii M.T., M.F., D.J., M.N. au chemat în judecată pe pârâtul C.N., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de 800 mp situat în oraşul Buftea, str. U. nr. 12, judeţul Ilfov, precum şi obligarea acestuia la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru anii 2005-2007.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 şi urm. C. civ., art. 998 C. civ.
Prin cerere reconvenţională, pârâtul C.N. a invocat uzucapiunea de 30 de ani pentru suprafaţa de teren în litigiu.
La data de 22 februarie 2010, pârâtul, prin apărător, a invocat excepţia necompetenţei materiale, faţă de valoarea obiectului cererii dată prin raportul de expertiză.
Prin Sentinţa civilă cu nr. 1071 din 22 februarie 2010 Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând faptul că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie civilă, al căror obiect au o valoare de peste 500.000 RON.
Or, în cauza de faţă, valoarea unitară dată terenului de 1497,51 m.p. este de 515,080 RON, astfel încât, prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, Judecătoria Buftea nu este competentă ratione materiae să soluţioneze prezenta cauză.
În consecinţă, instanţa, în baza art. 158 rap. la art. 159 pct. 2, art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Buftea, invocată de pârâtul-reclamant şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 1 aprilie 2010, sub nr. 16627/3/2010.
La data de 3 septembrie 2010 reclamanţii şi-au precizat acţiunea cu referire la cota ce revine fiecăruia dintre reclamanţi din imobilul teren ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum le-a fost pus în vedere de către instanţă la termenul din data de 7 mai 2010, în vederea stabilirii taxei de timbru ce revine reclamanţilor, după pronunţarea de către instanţă asupra cererilor de ajutor public judiciar .
Astfel, terenul de 1600 mp (1497,51 mp din măsurători) inclus în titlul de proprietate nr. 16505/1995 aparţine autorului reclamanţilor, defunctul M.I. şi reclamantului M.T., ambii fiii defunctului M.N., fiecare cu o cotă, după cum urmează:
- 1/2 din teren deţine M.T., în calitate de fiu al defunctului M.N. (de pe urma căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate);
- 1/2 din teren deţin reclamanţii, ca moştenitori ai lui M.I., în baza certificatului de moştenitor nr. 15 din 24 mai 2007, aflat la dosarul cauzei.
Cota de 1/2 ce aparţine lui M.I. se divide, conform certificatului de moştenitor mai sus menţionat: M.N., fiu, 3/8; M.F., soţie, 2/8; D.J., fiică, 3/8.
După declinare, în faţa tribunalului nu s-au administrat probe noi, tribunalul apreciind că sunt câştigate cauzei potrivit art. 160 C.proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1303 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul reclamant, să lase reclamanţilor-pârâţi în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1497,51 mp situat în Buftea, tarlaua nr. 51, parcela 3626 şi 3625, identificat potrivit dispozitivului Sentinţei civile nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Buftea, în Dosarul cu nr. 5417/94/2007. A respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanţii-pârâţi a sumei de 2668 RON, reprezentând taxa de timbru şi 1000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea precizatoare formulată la 4 octombrie 2007, reclamanţii M.N., M.F. şi D.J., au solicitat instanţei să oblige pârâtul C.N. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1600 mp situat în Buftea şi să achite contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani.
Analizând titlurile de proprietate exhibate de părţi, tribunalul a reţinut că, prin titlul nr. 16505 din 23 februarie 1995 a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de teren de 1 ha şi 8800 mp, situat în Buftea, pe numele M.T. şi M.I., în calitate de moştenitori ai fostului proprietar M.Gh.N. (fila 11, ds. 604/94/2008).
În titlu, suprafaţa de 1600 mp aflată în litigiu este înscrisă la prima poziţie la categoria teren intravilan, în tarlaua 51, parcela 3626, cu vecini: la nord C.N., la est M.G., la sud str. F.
M.I. a decedat la 5 iulie 2006, iar de pe urma acestuia au rămas ca moştenitori M.F., soţie, cu o cotă de 2/8 din masa succesorală, D.J. şi M.N., fii, cu câte o cotă de 3/8 fiecare, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 15 din 24 mai 2007, emis de BNP „A.S." (filele 14-15 ds. 604/94/2008).
În ceea ce priveşte titlul de proprietate aparţinând pârâtului, acesta a dobândit dreptul de proprietate de la P.N. şi P.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983 numai asupra construcţiei, deoarece terenul aferent în suprafaţă de 800 mp a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (fila 16, ds.604/94/2008).
Prin Ordinul nr. 718/2006, în baza art. 23 coroborat cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, s-a constituit în favoarea pârâtului dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2211 mp (fila 19, ds.604/94/2008).
Prin Sentinţa civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, s-a constatat nulitatea absolută parţială a acestui ordin, respectiv pentru suprafaţa de 1497,51 mp teren situat în tarlaua 51, parcelele 3625, 3626, identificate potrivit raportului de expertiză tehnică efectuată în această cauză (filele 34, 35, ds.604/94/2008).
Această sentinţă a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 812R din 16 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă (fila 36, ds.604/94/2008).
În limita acestei suprafeţe de 1497,51 mp şi-au precizat şi reclamanţii cererea în revendicare (fila 52, ds. 604/94/2008).
Tribunalul a constatat că reclamanţii au probat dreptul lor de proprietate, respectiv prin Titlul nr. 16505 din 23 februarie 1995 emis în baza Legii nr. 18/1991, în timp ce pârâtul a pierdut în mod irevocabil dreptul de proprietate ca urmare a pronunţării Sentinţei civile nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, irevocabilă şi trecută în puterea de lucru judecat, astfel că în prezent pârâtul deţine şi foloseşte fără drept terenul în suprafaţă de 1497,51 mp.
În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă pentru ultimii 3 ani, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au mai susţinut această cerere pe parcursul soluţionării cauzei, iar pe de altă parte, nu au administrat probe din care să rezulte un astfel de prejudiciu, obligaţia revenindu-le potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că dispoziţiile legale amintite nu încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate, deoarece au un caracter speculativ. Cu referire la această cerere, tribunalul a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Radu contra României (Hotărârea din 20 iulie 2006), a respins o astfel de solicitare.
Având în vedere că dreptul de proprietate aparţinând părţilor a fost analizat deja de instanţe în procedura specială a Legii nr. 18/1991, pronunţându-se Sentinţa civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008, tribunalul a apreciat că pârâtul nu a indicat elemente noi de natură a atrage nulitatea titlului reclamanţilor, astfel că cererea reconvenţională formulată de acesta s-a considerat a fi neîntemeiată, fiind respinsă în consecinţă.
În ceea ce priveşte uzucapiunea, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind uzucapiunea de lungă durată, întrucât posesia a fost pierdută ca urmare a emiterii titlului nr. 16505 din 23 februarie 1995, iar din 1983 până în 1995 nu sunt 30 ani. Totodată, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile pentru uzucapiunea de scurtă durată, întrucât, pe de o parte, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1983 pârâtul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că acest act nu valorează just titlu, iar în raport cu ordinul din 2006, nu sunt îndeplinite nici condiţiile privind termenul de minim 10 ani, nici aceea a bunei credinţe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul C.N.
Prin Decizia nr. 832 A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul formulat de pârâtul reclamant C.N., a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanţii - pârâţi M.F., M.N. şi D.J., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a dispus obligarea pârâtului reclamant C.N. să plătească reclamanţilor M.N., M.F. şi D.J. şi suma de 300 RON, reprezentând onorariu expert. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983 pârâtul a cumpărat construcţia situată în Buftea str. U. nr. 12, sect. agr. Ilfov, iar terenul de 800 mp a fost trecut în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Posesia începută la momentul cumpărării construcţiei nu a fost exercitată în mod neîntrerupt o perioadă de 30 de ani pentru a opera prescripţia achizitivă de lungă durată, aceasta fiind întreruptă la data de 20 august 2007, ca urmare a formulării acţiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 5417/94/2007, în contradictoriu cu pârâtul din prezenta cauză, privind constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului nr. 718/2006, emis în condiţiile art. 23 coroborat cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, în ceea ce priveşte suprafaţa din prezentul litigiu.
Întrucât această acţiune a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 812R din 16 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă (fila 36, dos. 604/94/2008 al Judecătoriei Buftea), în cauză a operat un caz de întrerupere, la data introducerii cererii de chemare în judecată (20 august 2007), iar până la această dată nu s-a scurs decât o perioadă de 24 de ani, calculată de la data când pârâtul a început să posede terenul în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983, ce a avut ca obiect construcţia situată în Oraşul Buftea str. U. nr. 12, sect. agr. Ilfov.
Pe de altă parte, nu sunt îndeplinite nici condiţiile pentru uzucapiunea de scurtă durată întrucât, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1983, pârâtul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că acest act nu valorează just titlu.
În ceea ce priveşte invocarea de către pârât a joncţiunii posesiilor, în temeiul art. 1860 C. civ., şi unirea posesiunii exercitate de el cu aceea exercitată de autorii săi, P.M. şi P.A., care figurau înscrişi în registrul agricol cu suprafaţa totală de 0,24 ha, Curtea a reţinut că joncţiunea posesiilor operează numai în cazul în care este vorba despre o posesie propriu-zisă, detenţia precară neputând fi unită cu posesia.
În cauză, s-a dovedit că pârâtul nu a stăpânit terenul sub nume de proprietar, detenţia acestuia fiind una precară. în acest sens este istoricul de rol agricol emis de Primăria Oraşului Buftea (fila 158, ds. Judecătoriei Buftea) coroborat cu copiile de pe registrele agricole din anii 1986 - 1996 (fila 160, ds. Judecătoriei Buftea), din care rezultă că în terenul cu care pârâtul figura în registrele agricole intrau şi suprafeţe de teren deţinute ca loturi în folosinţă.
Or, posesia pârâtului asupra terenului cu destinaţia de „lot în folosinţă" este lipsită de elementul subiectiv (intenţional) al posesiei, deoarece acesta a fost deţinut fără animus possidendi, ci numai cu animus detinendi.
În această situaţie, Curtea a apreciat că posesia exercitată de către pârât a fost viciată de precaritate, care echivalează cu lipsa posesiei, potrivit dispoziţiilor art. 1853 C. civ. Fiind vorba despre o detenţie precară asupra terenului, aceasta nu poate fi unită cu posesia exercitată de persoanele de la care pârâtul a cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1427 din 5 iulie 1983.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel, formulată de reclamanţii M.N., M.F. şi D.J. sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanţă, Curtea a reţinut că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Textul art. 274 C. proc. civ., instituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, pentru că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.
Prin urmare, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către intimaţii reclamanţi, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C.proc. civ. „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
Prin aplicarea acestor norme instanţa nu intervine în raportul juridic dintre avocat şi clientul său (deci contractul de asistenţă juridică îşi va produce pe deplin efectele între părţi), ci doar se apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de adversarul său (faţă de complexitatea speţei şi efortul concret depus de avocatul creditorului) - restul acestui onorariu rămânând în mod definitiv în sarcina clientului.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care fiind învestită cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În speţă, faţă de complexitatea cauzei, Curtea a apreciat că un onorariu avocaţial în cuantum de 2600 RON este nepotrivit de mare, instanţa de fond aplicând în mod corect prevederile art. 274 alin. (3) C.proc. civ., apreciind că un onorariu de avocat în cuantum de 1.000 RON corespunde gradului de complexitate a cauzei precum şi eforturilor depuse de către avocatul reclamanţilor pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte onorariul de expert în cuantum de 300 RON, Curtea a constatat că această cheltuială a fost efectuată de către reclamanţi care, în raport de soluţia pronunţată în cauză, prin care a fost admisă acţiunea principală şi s-a respins cererea reconvenţională, au calitatea de părţi câştigătoare în proces, iar potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (2) C.proc. civ. erau îndreptăţiţi la recuperarea cheltuielii efectuate cu plata expertului.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii M.N., M.F. şi D.J., precum şi pârâtul C.N.
I. Întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii M.N., M.F. şi D.J. au formulat următoarele critici:
În mod nelegal instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe privind reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, prin raportare la tabloul onorariilor minimale, în condiţiile în care art. 133 din Statutul profesiei de avocat prevede că onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, fiind interzisă fixarea de onorarii minime sau maxime, eventualele criterii de stabilire a onorariului fiind la aprecierea părţilor raportului juridic de reprezentare, respectiv a avocatului şi clientului său.
Recurenţii susţin că instanţa a minimalizat activitatea juridică prestată de avocat pe parcursul a 15 termene de judecată, într-o acţiune având ca obiect revendicare - uzucapiune, reducând onorariul de avocat la mai puţin de jumătate. Susţin că activitatea juridică prestată de avocat într-o cauză nu se poate cuantifica şi evalua, atâta timp cât nu există onorarii minimale sau maximale la care să te raportezi.
Chiar şi prin raportare la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., trebuie avute în vedere valoarea pricinii - în speţă, un teren intravilan în valoare de peste 500.000 RON, precum şi obiectul cererii - revendicare.
Totodată, activitatea avocatului a fost complexă, fiind impusă de obiectul dosarului, pe parcursul a 15 termene de judecată, în faţa a două instanţe, în localităţi diferite.
În ce priveşte onorariul din faza apelului, recurenţii - reclamanţi susţin că acesta nu le-a fost acordat deloc.
Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2600 RON pentru instanţa de fond şi 1500 RON în apel.
II. Pârâtul C.N. a formulat următoarele critici: Pornind de la premisa că pârâtul a fost înscris în registrul agricol, în mod eronat, instanţa de apel a concluzionat că acesta a exercitat o detenţie precară asupra terenului, iar nu o posesie utilă.
Apreciază soluţia instanţei de apel ca fiind nelegală, având în vedere, pe de o parte, că istoricul de rol fiscal se realizează pe baza declaraţiei pe proprie răspundere, aceasta neavând valoare constitutivă, declarativă sau probatorie, precum şi că, majoritatea covârşitoare a persoanelor din mediul rural stăpâneau pe baza istoricului de rol agricol, înscris în fostele registre agricole.
Susţine că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile ce reglementează uzucapiunea de lungă durată, dând valoare consecinţelor juridice născute ca urmare a existenţei Registrului agricol, în defavoarea consecinţelor născute ca urmare a chitanţelor care atestă că pârâtul a stăpânit sub nume de proprietar, prin plata taxelor şi impozitelor aferente terenului.
Mai susţine recurentul că şi autorii lui, familia P., au fost înscrişi în registrul agricol şi, cu toate acestea, spre deosebire de el, instanţa a reţinut că aceştia au exercitat o posesie utilă asupra terenului ce i-a fost transmis ulterior.
Totodată, recurentul susţine că nu se poate reţine nici împrejurarea că emiterea Registrului agricol a determinat afectarea bunei sale credinţe, câtă vreme acesta a stăpânit terenul sub nume de proprietar, continuu şi neviciat.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului şi schimbarea în consecinţă a sentinţei tribunalului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
I. Examinând criticile formulate prin recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte reţine:
Prin recursul exercitat în cauză, reclamanţii contestă aplicarea de către instanţă a dispoziţiilor art 274 alin. (3) C. proc. civ.
Este de netăgăduit că, faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, principiu ce rezultă din dispoziţiile legale menţionate având la bază culpa procesuală, precum şi unicitatea procesului civil, ceea ce impune ca în cuantumul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu procesul, în toate fazele acestuia, indiferent cu ce titlu, necesar fiind ca partea care le cere să fi triumfat, în final, în proces.
Deşi la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală, în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa are posibilitatea să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din onorariul de avocat plătit de partea adversă.
Aceasta, întrucât art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.
Deci judecătorul are posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate, să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluţie fiind conformă prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.
Este de netăgăduit că onorariul de avocat a fost stabilit inter partes, astfel cum susţin recurenţii, că în ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client orice imixtiune este inadmisibilă şi că, dacă nu ar fi existat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., contractul încheiat între avocat şi clientul său, ca orice act juridic, şi-ar fi produs efectele numai între părţi, nu şi faţă de terţe persoane, inclusiv adversarul din proces.
Prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistenţă juridică, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei.
În speţă, prin sentinţa primei instanţe s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducerea onorariului de avocat de la 2600 RON la 1500 RON.
Procedând la reducerea onorariului achitat de reclamanţi, instanţa s-a raportat la criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Solicitarea reclamanţilor formulată prin cererea de recurs, în sensul aprecierii proporţionalităţii onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului şi complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.
În ce priveşte susţinerea recurenţilor - reclamanţi în sensul că în faza procesuală a apelului nu le-ar fi fost acordate cheltuielile de judecată, este nereală.
Astfel, prin Decizia nr. 36 A din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis cererea de completare a Deciziei nr. 832 A din 1 noiembrie 2011 a aceleiaşi instanţe, recurată în prezenta cauză, dispunând obligarea pârâtului C.N. să plătească reclamantei M.F. suma de 1300 RON, cheltuieli de judecată în apel (filele 69-70, dosar apel).
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a constatat că dovada cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat a fost făcută, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., doar de către M.F., cu chitanţa de la fila 44, potrivit căreia s-a achitat de către aceasta suma de 1500 RON.
În atare situaţie, cererea de completare formulată de petenţii M.N. şi D.J. s-a considerat a fi neîntemeiată, aceştia nefăcând dovada cheltuielilor de judecată solicitate.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către petenta M.F., Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora „când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".
Curtea a apreciat că acordarea către apelanta M.F. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1300 RON corespunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., fiind proporţionale cu modul de soluţionare al pretenţiilor ce au făcut obiectul cererii de aderare la apel, ce a fost admisă în parte.
Ca atare, se constată că instanţa de apel a dispus acordarea cheltuielilor de judecată pentru partea care a făcut dovada acestora, apreciind cuantumul acestora în raport de pretenţiile încuviinţate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., motiv pentru care nici această critică nu poate fi primită.
Acestea sunt considerentele pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanţi.
II. În ce priveşte recursul declarat de pârâtul C.N., acesta este nul, în considerarea următoarelor considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, deşi pârâtul a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.
Astfel, niciuna dintre critici nu permite încadrarea recursului în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta deoarece, nemulţumirea exprimată de pârât vizează exclusiv greşita stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, raportat la probele administrate.
Astfel, pârâtul contestă concluzia instanţei de apel privind înscrierea sa şi a autorilor săi în Registrul agricol, care ar viza exercitarea unei posesii utile şi nu a unei detenţii precare, imputând de fapt instanţei greşita stabilire a situaţiei de fapt, sens în care aduce în discuţie probele administrate, tinzând la schimbarea situaţiei de fapt prin reaprecierea probelor.
Or, modul în care instanţa de apel interpretează probele administrate şi stabileşte pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurenţii.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de pârât nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ţine de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.F., D.J., M.N. împotriva Deciziei nr. 832 A din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul C.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astă 18 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 763/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 761/2013. Civil → |
|---|
