ICCJ. Decizia nr. 856/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 856/2013
Dosar nr. 9467/2/2011
Şedinţa publică din 21 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 7046 din 30 octombrie 2009, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a acţiunii reclamanţilor S.E.I. şi Y., împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC H.N. SA, prin care se solicita obligarea pârâţilor la plata preţului, la valoarea de circulaţie, a apartamentului nr. 2 din Bucureşti, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea la plata sumei de 1.866,8921 lei actualizată, reprezentând preţul apartamentului nr. 2 situat la adresa mai sus menţionată; obligarea la plata sumei de 15.000 lei actualizată reprezentând îmbunătăţirile aduse apartamentului nr. 2; cu cheltuieli de judecată.
În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1337 C. civ., Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 şi art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Ulterior acţiunea a fost precizată, în sensul obligării la plata valorii de circulaţie conform Legii nr. 1/2009, respectiv în sensul renunţării la judecata cu pârâtul Municipiul Bucureşti. De asemenea, reclamanţii au renunţat la judecata cererii privind contravaloarea îmbunătăţirilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 180 din 12 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a respins cererea de chemare în garanţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acţiunea reclamanţilor S.E.I. şi S.E.Y., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamaţilor suma de 952.204 lei RON (echivalent euro 276.982) reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, sector 1 la data de 13 noiembrie 2007 şi suma de 23.163 lei RON, reprezentând valoarea lucrărilor de îmbunătăţire aduse de către reclamanţi apartamentului sus-menţionat şi a obligat pârâtul la 2.200 lei RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la data introducerii acţiunii respectiv la 2 decembrie 2008 şi aplicabilă în timp raportului juridic dedus judecăţii, calitatea procesuală a Statului Român a fost interpretată conform acestui text de lege.
Potrivit acestui articol, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aspect reţinut în considerentele Deciziei civile nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis acţiunea în revendicare, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
S-a avut în vedere că reclamanţii au pierdut imobilul din patrimoniul lor şi sunt beneficiarii unui drept de creanţă, constând în contravaloarea de piaţă a acestuia aşa cum s-a decis şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1084 din C. civ. daunele-interese ce sunt datorate creditorului cuprind atât pierderea suferită cât şi beneficiul nerealizat.
În caz de evicţiune totală aşa cum este cazul şi în speţa dedusă judecăţii, "dacă lucrul vândut se află la epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii." - art. 1344 C. civ.
Cu privire la împrejurarea că nu s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a avut în vedere că reclamanţii şi-au pierdut bunul în urma comparării de titluri şi admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari şi, cum pierderea bunului a născut dreptul la daune-interese, în cauză sunt incidente dispoziţiile care reglementează acordarea acestor despăgubiri.
S-a avut în vedere şi modificarea intervenită prin Legea nr. 1/2009, care conferă dreptul reclamanţilor de a chema în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a li se restitui preţul de piaţă al imobilului potrivit standardelor internaţionale la momentul intervenirii deposedării precum şi contravaloarea lucrărilor necesare şi utile şi a îmbunătăţirilor aduse apartamentului.
Cu privire la excepţia calităţii procesuale pasive a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia a fost admisă deoarece această pârâtă a avut calitatea de mandatar al Municipiului Bucureşti în contractul de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 180 din 12 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe - Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, arată în mod expres că restituirea preţului reactualizat plătit chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi nu de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
De altfel, chiar intimaţii, prin cererea precizatoare, au arătat că înţeleg să se judece cu Ministerul Finanţelor Publice, indicând şi temeiul de drept.
Nerespectând norma imperativă, nu se realizează identitatea impusă de lege între titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligaţie corelativă dreptului intimaţilor-reclamanţi la obţinerea despăgubirii şi cel care trebuie să stea în judecată în calitate de pârât.
Faţă de dispoziţiile exprese ale legii, plata sumelor reactualizate plătite chiriaşilor trebuie să se facă de Ministerul Finanţelor Publice care este instituţia stabilită de legiuitor şi împotriva căruia trebuie îndreptate acţiunile.
Curtea a reţinut că, prin modul în care a fost soluţionată excepţia, tribunalul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei.
Prin Sentinţa civilă nr. 657 din 11 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanţii S.E.I. şi S.E.Y., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 816.304 RON, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, sector 1, a luat act de renunţarea la judecata cererii privind contravaloarea îmbunătăţirilor şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 2.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de S.I.M. împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, aceştia din urmă fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament nr. 2 din Bucureşti, sector 1.
S-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Aşadar, obligaţia de restituire a valorii de piaţă a imobilului revine Ministerului Finanţelor Publice, în acest sens fiind de altfel şi considerentele deciziei prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptăţit să primească valoarea de piaţă a imobilului cu privire la care s-a admis acţiunea în revendicare.
Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulaţie a bunului ca fiind de 816.304 RON, valoare ce nu a fost contestată de niciuna din părţi.
Situaţia reclamanţilor se încadrează în ipoteza vizată de articolul precizat, împotriva lor fiind admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar. Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit să fie despăgubit cu valoarea de piaţă a imobilului de care a fost evins, stabilită la 816.304 RON.
Cu privire la cererea reclamanţilor privind plata contravalorii îmbunătăţirilor, faţă de declaraţia autentificată sub nr. 1017 din 8 aprilie 2011 de BNP D.O.V., tribunalul a luat act de renunţarea la judecata acestei cereri, în conformitate cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., văzând soluţia adoptată asupra cererii principale, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de expert - 700 RON şi onorariu de avocat -1.500 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
S-a susţinut că instanţa de fond trebuia să reţină excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice care nu a fost parte la încheierea în baza Legii nr. 112/1995 a contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi. Instanţa de fond nu a respectat condiţiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 în sensul că la încheierea Contractului nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996 nu s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar acest contract nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Este nelegală obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.200 RON, întrucât culpa procesuală aparţine Municipiului Bucureşti, care a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia nr. 35 A din 1 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul.
Primul motiv de apel, vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a fost respins, întrucât în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a statuat cu putere de lucru judecat calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
S-a reţinut că reclamanţii au precizat acţiunea în faţa instanţei de fond la data de 13 februarie 2008, arătând că înţeleg să se judece pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, cerând preţul de circulaţie al apartamentului, şi nu pe calea dreptului comun, respectiv a evicţiunii, aşa cum au indicat iniţial prin acţiunea introductivă de instanţă.
S-a mai reţinut că prin decizia civilă amintită s-a reţinut temeiul de drept al acţiunii ca fiind Legea nr. 10/2001 şi nu dreptul comun, motiv pentru care s-au înlăturat criticile în ceea ce priveşte nerespectarea de către instanţa de fond a condiţiilor evicţiunii, iar instanţa de fond a respectat condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dată în recurs, s-a statuat irevocabil faptul că titlul de proprietate al reclamanţilor-recurenţi S., respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996 este un act valabil, care produce efecte juridice. S-a mai reţinut şi faptul că nu se poate analiza buna sau reaua credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul semnării contractului, instanţa nefiind învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte critica lipsei unei hotărâri judecătoreşti prin care Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996 să fi fost desfiinţat irevocabil, lipsind, astfel, cea de a doua condiţie a art. 501 din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că practica unitară a instanţelor judecătoreşti a statuat că actele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor cumpărători încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt socotite a fi desfiinţate atunci când chiriaşii cumpărători au pierdut imobilul astfel cumpărat în urma admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri formulată de fostul proprietar.
Critica privitoare la obligarea la cheltuielile de judecată a fost înlăturată reţinându-se că Ministerul Finanţelor Publice a căzut în pretenţii faţă de reclamanţi, fiind obligat a plăti acestora preţul de piaţă al apartamentului.
Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bucureşti a formulat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În critici s-a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive deoarece Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996. Faţă de acest contract Ministerul Finanţelor Publice este un terţ, fiind doar depozitarul fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură a introduce în cauză Ministerul Finanţelor Publice, deoarece obligaţia pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobil întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA.
Dispoziţiile de drept comun nu pot fi înlăturate de vreo dispoziţie specială contrară.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Legea nr. 10/2001 reglementează în mod expres situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv contractele desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Or, în speţă, nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Pe fondul pricinii s-a criticat hotărârea instanţei de apel arătându-se că pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii: încheierea contractelor să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi aceste contracte să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în faptul că urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput să nu efectueze un minimum de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului s-a făcut fără titlu valabil şi prin urmare nu poate face obiectul Legii nr. 112/1995.
Faptul că reclamanţii nu au depus minime diligenţe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credinţă determină caracterul ilicit al cauzei, ceea ce afectează validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.
De altfel existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind a fi analizate toate cerinţele prevăzute de această lege pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu poate constitui titlu valabil, fiind încălcate dispoziţiile Constituţiei României în vigoare la momentul încheierii contractului.
Preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi.
În ce priveşte cea de a doua condiţie, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 6919 din 25 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În consecinţă nu au fost îndeplinite cerinţele art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 hotărârea instanţei de apel fiind dată cu încălcarea legii.
Hotărârea instanţei de apel în mod greşit menţine obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor Publice. Astfel, nu poate fi reţinută culpa procesuală în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, deoarece nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Analizând dispoziţiile legale incidente şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
La data de 2 decembrie 2008 reclamanţii S.E.I. şi Y. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC H.N. SA obligarea pârâţilor la plata preţului, la valoarea de circulaţie, a apartamentului nr. 2 din Bucureşti, sector 1, achitat în baza Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea la plata sumei de 1.866,8921 lei actualizată, reprezentând preţul apartamentului nr. 2 situat la adresa mai sus menţionată; obligarea la plata sumei de 15.000 lei actualizată reprezentând îmbunătăţirile aduse apartamentului nr. 2; cu cheltuieli de judecată.
În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1337 C. civ., Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 şi art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Ulterior acţiunea a fost precizată, în sensul obligării la plata valorii de circulaţie conform Legii nr. 1/2009, respectiv în sensul renunţării la judecata cu pârâtul Municipiul Bucureşti. De asemenea, reclamanţii au renunţat la solicitarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentului în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de S.I.M. împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, aceştia din urmă fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament nr. 2 din Bucureşti, sector 1.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar restituirea acestui preţ se face de către Ministerul Finanţelor Publice (Ministerul Economiei şi Finanţelor).
Pentru a se dispune obligarea pârâtului la contravaloarea valorii de piaţă a imobilului, trebuie îndeplinite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi anume să fie vorba în speţă de un contract desfiinţat şi acesta să fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Întrucât norma în discuţie nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanţial, fie de drept procesual, din conţinutul acesteia, conducând la inaplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza contractului "cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenţionat un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea sau nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Se impune a se analiza de către instanţa de apel dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în situaţia dedusă judecăţii şi anume că, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Astfel, se va verifica dacă au fost sau nu respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă cumpărătorii au fost de bună-credinţă la încheierea acestor contracte.
În cauză, se impune ca instanţa de apel să analizeze şi să constate dacă sunt îndeplinite aceste condiţii legale pentru a se putea dispune restituirea preţului de piaţă al imobilelor revendicate. Se impune astfel, în baza art. 312 C. proc. civ. casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza şi clarifica pe deplin situaţia de fapt, faţă de care să se facă aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează dezdăunarea.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza şi toate celelalte susţineri formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice în cuprinsul motivelor de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 35A din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 857/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 855/2013. Civil → |
|---|
