ICCJ. Decizia nr. 860/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 860/2013
Dosar nr. 55910/3/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii D.V., D.A. şi B.L. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prin echivalent la valoarea reală de circulaţie (din care se vor scădea despăgubirile actualizate în baza Legii nr. 112/1995) a imobilului situat în Bucureşti, str. D.T., sector 5 şi a imobilului situat în Bucureşti, str. T.I., sector 5, ambele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON pe zi de întârziere, reprezentând daune moratorii, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va pronunţa.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, la datele de 7 decembrie 2009 şi respectiv 21 decembrie 2009, cu o întârziere de aproximativ 8 ani de zile au fost soluţionate notificările formulate de autoarea lor, defuncta B.V., prin emiterea Dispoziţiilor nr. 12294 din 7 decembrie 2009 şi respectiv nr. 12436 din 21 decembrie 2009.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 480 - 481 C. civ., pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi pe Recomandarea Comitetului de Miniştri ai Consiliului European adoptat la 12 mai 2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 1319 din 29 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că obligarea statului la despăgubiri în cadrul procedurii unei acţiuni directe formulate împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi justificată pe ideea existenţei unui "bun" sau "speranţe legitime", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
S-a reţinut în acest sens că, în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că art. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
În această situaţie, tribunalul a considerat că, dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea, fie legislativă, fie administrativă sau provenind din practicile aplicate de diferite autorităţi, s-a considerat că este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, Statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent au loc în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, situaţie în care tribunalul a apreciat că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv se impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, care trebuie să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau prin echivalent.
Astfel, tribunalul a reţinut că admiterea acţiunii direct împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu reprezintă o măsură de natură a asigura coerenţa şi certitudinea impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pronunţate împotriva României.
Dimpotrivă, prin ignorarea reglementării existente, respectiv procedura administrativ jurisdicţională prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-ar schimba doar debitorul, în condiţiile în care şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este tot un reprezentant al Statului, fără a realiza un mecanism eficient pentru plata în termen rezonabil a despăgubirilor, singura consecinţă fiind cea a creării unei noi practici neunitare şi nesigure pentru creditori.
Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare despăgubiri, prin listarea la bursă a Fondului Proprietatea pe data de 25 ianuarie 2010, tribunalul a apreciat că, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea Europeană a reţinut în numeroase cauze, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate.
Or, crearea unei jurisprudenţe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi o schimbare a mecanismului legal de acordare a despăgubirilor, lucru apreciat ca fiind de natură să încalce chiar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 266 A din 25 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Situaţia de drept invocată de apelanţii-reclamanţi a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu putere obligatorie pentru celelalte instanţe, prin Decizia nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial la data de 17 februarie 2012.
În considerentele deciziei obligatorii mai sus menţionate, instanţa supremă a reţinut că acţiunile directe îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care se solicită despăgubiri băneşti în temeiul dispoziţiilor art. 480 şi urm. C. civ. şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
În ceea ce priveşte neconcordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, invocată şi de reclamanţi în prezenta cauză, Înalta Curte a constatat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În materia imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Statul Român a decis ca restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii să aibă loc în condiţiile expres reglementate de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, dispoziţii de la care reclamanţii, în calitate de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, astfel cum s-a decis deja prin dispoziţiile menţionate în acţiune, nu pot deroga.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în cauza pilot Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, iar faptul că în prezent mecanismul stabilit prin lege specială pentru acordarea efectivă a despăgubirilor prezintă unele disfuncţionalităţi, nu reprezintă motiv suficient pentru înlocuirea procedurii speciale reglementată de stat cu o altă procedură judiciară, reglementată de dreptul comun, în detrimentul clar al Convenţiei, al coerenţei şi certitudinii impusă de aceasta.
O astfel de disfuncţionalitate impune, cum în mod corect a reţinut şi tribunalul, obligaţia Statului Român, ca în termenul stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot menţionată anterior, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 al Convenţiei şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat însă că şi în această situaţie, statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
În aceste condiţii, în mod corect tribunalul a apreciat că soluţionarea cererilor de despăgubire într-un termen rezonabil este o sarcină ce revine statului, mai exact legislativului, prin reglementări clare şi concise, şi nu instanţei de judecată, care are rolul de a interpreta şi aplica această reglementare raporturilor juridice dintre părţi.
A considera altfel, ar reprezenta atât o încălcare a recomandărilor clare făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Statului Român în cauza pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, cât şi o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, dar mai ales a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cadrul căreia implementarea cu coerenţă şi certitudine a soluţiei de restituire adoptată de un stat membru este ridicată la nivel de principiu.
Nu au fost încălcate de instanţa de fond dispoziţiile Codului de procedură civilă privind executarea silită, în condiţiile în care chiar apelanţii-reclamanţi recunosc existenţa unor proceduri speciale pentru valorificarea creanţelor împotriva statului, proceduri care exclud în tot sau în parte aplicarea legii generale care reglementează această materie.
Reţinând evidenta discriminare care s-ar crea prin primirea acţiunii de faţă, între persoanele care, aflându-se în aceeaşi situaţie cu apelanţii-reclamanţi, au ales legea specială pentru valorificarea dreptului lor la restituire şi cele care, ignorând dispoziţiile legii speciale, au ales calea acţiunii de drept comun, instanţa de fond, nu numai că nu a depăşit atributele puterii judecătoreşti, astfel cum au susţinut reclamanţii, dar a dat eficienţă unei alte reguli ridicată la rang de principiu în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cea a nediscriminării.
Faptul că în prezent, participaţia statului la Fondul Proprietatea este foarte mică, îngreunează într-adevăr procesul de despăgubire a foştilor proprietari, iar statul trebuie să ia măsurile necesare pentru înlăturarea acestor dificultăţi, cum a statuat şi instanţa europeană, dar acesta nu este un motiv suficient pentru care instanţa de judecată naţională, prin încălcarea unor principii fundamentale din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului să soluţioneze diferit cereri de restituire formulate de persoane aflate în aceeaşi situaţie, după cum acestea au apelat sau nu la legea specială.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Instanţa de apel a aplicat în speţă Decizia nr. 27/2011 pronunţată de instanţa supremă în recursul în interesul legii, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii în timp şi a principiului securităţii, predictibilităţii şi coerenţei legislative, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În mod eronat instanţa a avut în vedere doar dispozitivul deciziei pronunţată în recursul în interesul legii, şi nu şi considerentele acestuia, care fac corp comun cu acesta. Pentru imobilul în cauză nu se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Susţin că pentru imobilele nerestituite în natură, după luna ianuarie 2012 statul şi-a epuizat întreaga participaţie la Fondul Proprietatea, situaţie ce nu a fost avută în vedere, ca şi premisă, la pronunţarea Deciziei nr. 27/2011. Noua realitate juridică a fost asumată de intimat prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012.
Instanţa a nesocotit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional. Invocă hotărârea Marin şi Gheorghe Rădulescu contra României.
Arată că legislaţia specială de reparaţie nu este doar nefuncţională, ci şi caducă, inaplicabilă şi inexistentă în prezent.
Discriminarea reţinută de instanţa de apel între categoriile de persoane aflate în situaţii similare cu reclamanţii, din care unele au ales legea specială, iar altele calea dreptului comun, rezidă din lipsa de diligenţă şi pragmatism a acestora. Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: în drept, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."
Or, prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată M. Of. nr. 120/12.02.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile (pct. 2).
Decizia în interesul legii menţionată are caracter obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti, caz în care instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., avea a constata cu privire la incidenţa dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamanţi.
Aşa cum arată chiar denumirea acestuia şi astfel cum rezultă şi din dispoziţiile legale în materie (art. 4142 C. proc. pen. şi art. 329 C. proc. civ.), recursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra situaţiei părţilor din proces, ci are ca scop asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legilor substanţiale şi de procedură pe întreg teritoriul ţării.
În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale." Deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanţa supremă îndeplineşte atribuţia constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. De aceea, recursul în interesul legii nu este numai o instituţie procedurală civilă şi penală, dar, în acelaşi timp, este o instituţie care îşi are fundamentul juridic în norma constituţională mai sus menţionată.
Momentul de la care deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii produc efecte juridice este cel al publicării în Monitorul Oficial. Această soluţie este impusă de caracterul general obligatoriu al deciziilor, precum şi de calitatea lor de sursă a dreptului, ceea ce evident le diferenţiază sub aspectul naturii juridice de alte categorii de hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, prin reţinerea incidenţei dezlegării problemei de drept supusă analizei de către reclamanţi, instanţa nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii în timp sau pe cel al securităţii circuitului civil, ci s-a raportat la dezlegările date de instanţa supremă referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Acţiunea de despăgubire bănească formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul român, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 6 şi 13 din această convenţie privea în mod necontestat, imobile pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, contrar celor susţinute de recurenţi.
Or, potrivit considerentelor deciziei în interesul legii amintite, o astfel de acţiune civilă, în despăgubire bănească, directă, îndreptată împotriva statului, sub motiv de inaplicabilitate, pentru diverse argumente, a dispoziţiilor legii speciale, ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Potrivit aceloraşi considerente, dispoziţiile art. 13 din Convenţie, astfel cum au fost interpretate de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschid părţilor calea unui recurs naţional în convenţionalitate, prin care să se permită combaterea unei legi sub motiv că este contrară Convenţiei sau de protocoalele sale adiţionale, ci le garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Rezultă că, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura legea naţională, cum eronat pretinde reclamantul, sub motiv că nu ar corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în concordanţă cu principiile degajate din blocul de convenţionalitate.
Mai mult, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
Totodată, cât priveşte parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către persoanele interesate în obţinerea titlului de despăgubire, s-a statuat că este compatibilă cu limitările acceptate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 (1) din Convenţie, aspect reamintit şi în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115), caz în care nici critica formulată de reclamanţi în acest sens nu poate fi primită.
Criticile privind greşita respingere a cererii de acordare de despăgubiri băneşti sub forma solicitată nu sunt fondate, deoarece, pe de o parte, astfel cum s-a motivat anterior, chiar reclamanţii au ales aplicarea legii speciale, iar, pe de altă parte, această lege nu mai prevedea, în momentul la care pricina se judeca pe fond, acordarea de despăgubiri băneşti.
Odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării acestui tip de despăgubire. Dispoziţiile prin care s-a recunoscut dreptul reclamanţilor au fost emise la data de 7 decembrie 2009 şi 21 decembrie 2009, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005.
În consecinţă, modalităţile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la care se face referire în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată, conform modificărilor legislative care erau în vigoare la momentul soluţionării cauzei pe fond, iar la acel moment textul menţionat nu prevedea posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti, astfel că instanţa nu putea dispune obligarea pârâtului la acordarea acestui tip de măsuri reparatorii.
Relativ la constatările din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care reclamanţii fac referire în scopul susţinerii apărării privitoare la ineficienţa procedurii legale de despăgubire, se observă că privesc o perioadă de timp anterioară, în care Fondul Proprietatea nu era eficient, deficienţă care nu s-a dovedit că ar mai fi perpetuată şi în prezent.
Imposibilitatea acordărilor despăgubirilor băneşti în forma solicitată de reclamanţi are la bază mai multe argumente, astfel cum vom detalia în cele ce urmează.
Primul argument porneşte de la dispoziţiile legii interne, respectiv a legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, Legea nr. 10/2001, care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri băneşti din alte fonduri decât cele menţionate în Legea nr. 247/2005.
Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile băneşti prevăzute în Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40 iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor băneşti a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competenţa Ministerului Finanţelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire. Deşi în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deţinătoare, totuşi, despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti plafonate, posibilitate suspendată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează în modalităţile prevăzute de Secţiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în funcţie de valoarea despăgubirilor, fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acţiuni la Fondul Proprietatea, după distincţiile prevăzute de art. 181 alin. (1), (2) şi (3) lit. a) şi b).
În privinţa Fondului Proprietatea, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acesta funcţionează sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, potrivit acestei legi. Transmiterea acţiunilor din proprietatea statului se realizează, fie prin transfer direct către persoanele despăgubite, respectiv deţinătorilor de titluri de despăgubire şi/sau de conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul ofertei/ofertelor publice de vânzare lansate de Ministerul Finanţelor Publice care va putea derula oferta publică de vânzare conform prevederilor Legii nr. 297/2007, cu modificările şi completările ulterioare şi reglementărilor Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 8 din acelaşi act normativ, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanţelor Publice va reprezenta statul român ca acţionar al Fondului Proprietatea şi va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.
În conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii şi el participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea nu stabileşte o altă reprezentare.
Or, calitatea pe care Statul Român o are în cadrul Fondului "Proprietatea" este aceea de unic acţionar iniţial, păstrându-şi această calitate şi în raport de persoanele care dobândesc, pe parcursul funcţionării Fondului, acţiuni ori titluri de conversiune la acesta.
Raporturile juridice care se nasc în virtutea acestei calităţi se plasează pe două paliere: raporturile juridice dintre acţionari şi raporturile juridice dintre acţionari şi o societate care funcţionează pe o piaţă reglementată şi care se nasc, se modifică ori se sting în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, rep., Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi Instrucţiunile Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, emise în aplicarea legii.
De asemenea, şi raporturile juridice dintre societate ori acţionari, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, nu se pot naşte în afara unui cadru legal, astfel încât, nici calitatea Statului Român, de acţionar la Fondul "Proprietatea" nu îi poate conferi acestuia, în lipsa unui raport juridic suficient configurat în dreptul intern, calitate procesuală pasivă în litigiile analizate prin care se solicită obligarea sa la despăgubiri aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură.
Din succesiunea modificărilor legislative enunţate, rezultă că legiuitorul român nu a înţeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a despăgubirilor băneşti reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât, pârâtul nu a avut calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat prin lege în raportul juridic de drept material dedus judecăţii.
Cu toate acestea, reclamanţii au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor. Or, realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudenţa europeană, ar fi posibilă numai în situaţia în care instanţa europeană ar fi constatat o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanţiilor procedurale.
Înlăturarea unor dispoziţii legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), sens în care sunt şi dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţia României, după cum, anumite pretenţii concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenţia şi jurisprudenţa creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul naţional (absenţa căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenţiei solicită antrenarea mecanismului judiciar naţional.
Împrejurarea că Fondul Proprietatea, în opinia reclamanţilor, nu funcţionează de o manieră care să asigure plata efectivă şi rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanţei posibilitatea de depăşire a cadrului legal intern şi de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri băneşti către reclamanţi, căci o astfel de obligaţie nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanţa ar depăşi atributele puterii judecătoreşti, intrând în sfera de competenţă a puterii legislative.
Statul Român trebuie să soluţioneze problemele de reparaţie ce se acordă celor ale căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului, prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ şi prin activitatea instanţelor de judecată în limita competenţelor acestora.
Dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 şi 13 al Convenţiei, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare faţă de art. 13 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13.
Astfel cum s-a arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, raportat la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care să determine o înlăturare a aplicării legii interne şi o aplicare directă a acesteia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Însă, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze împotriva României (Viaşu, Matache, Katz, Faimblat, Atanasiu c. României), motivul constatării nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a cărui imobil a fost naţionalizat de către stat în mod abuziv a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncţionării Fondului Proprietatea.
Astfel fiind, sancţionarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficienţelor legislative sau încălcării de către instanţe a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu atribuţii executive, a obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin lege.
Fiecărui stat semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea şi cuantumul pe care puterea legiuitoare le-a dorit.
Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilităţile materiale pe care le avea, puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce priveşte modalităţile de despăgubire, cât şi de eşalonare a plăţii acestora, iar, ca sursă de finanţare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reuşit nici până în prezent să îl facă funcţional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptăţite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin crearea unei obligaţii directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligenţă a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă şi nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cât timp nu există nicio certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situaţia în care toţi deţinătorii unui bun în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 vor uza de o astfel de acţiune directă împotriva statului.
Condamnările multiple ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au determinat executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia că nici după obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor băneşti nu există siguranţa că aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.
Deşi este cunoscută jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că faza de executare face parte din cursul procesului civil, (astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauzele Croitoru, Abramiuc, Şandor, Ruianu c. României etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, se constată că nu se poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţiile primarului, ca urmare a suspendării plăţii despăgubirilor, până la data de 15 mai 2013 prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
În atare condiţii, constatând că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, hotărârea atacată fiind pronunţată de instanţa de apel în concordanţă cu cele statuate prin decizia în interesul legii, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii de către reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.V. şi D.A. împotriva Deciziei civile nr. 266 A din 25 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 861/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 86/2013. Civil. Conflict de muncă. Revizuire... → |
|---|
