ICCJ. Decizia nr. 985/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 985/2013
Dosar nr. 18764/3/2010
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 1003 din 28 ianuarie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC R.B.S. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că la data de 28 iulie 2009 SC N.R. SRL a cesionat reclamantei creanţa deţinută împotriva pârâtei în valoare de 5.150.595,65 RON, sumă neachitată din valoarea contractului de servicii din 20 decembrie 2007 modificat prin actul adiţional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, că în contractul de cesiune s-a prevăzut transmiterea creanţei împreună cu garanţiile reale şi personale accesorii şi faptul că cesionarul se subrogă în toate drepturile cedentului, urmând a recupera întreaga valoare a creanţei, astfel că reclamanta putea solicita de la pârâtă şi penalităţi de întârziere conform pct. 20 din contractul de prestări servicii.
A mai reţinut instanţa că, potrivit pct. 17 din contractul de prestări servicii, plata facturilor urma a fi efectuată în termen de 30 de zile de la data înregistrării lor la sediul pârâtei, în caz de neplată, după scurgerea a încă 14 zile prestatorul având posibilitatea sistării serviciilor, clauza penală având în vedere expirarea ambelor termene, reclamanta neprobând data la care facturile fiscale au fost înregistrate la sediul pârâtei, data la care facturile au fost semnate de primire data înregistrării facturilor în evidenţele contabile ale pârâtei.
Instanţa a apreciat şi că raportul de expertiză are caracter extrajudiciar şi nu a avut în vedere decât facturile, contractul de cesiune, contractul de servicii şi confirmarea de sold, nu şi evidenţele contabile ale pârâtei, astfel că nu se poate stabili scadenţa fiecărei facturi conform termenilor contractului doar în temeiul înscrisurilor depuse la dosar iar reclamanta, deşi asistată de avocat, nu a solicitat efectuarea unei expertize judiciare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei comerciale apelate şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării intimatei la plata sumei de 580.267,85 RON (din care 480.605,07 RON reprezentând penalităţi, iar suma de 99.662,78 RON reprezentând valoarea inflaţiei pentru debitul neachitat), precum şi la plata cheltuielilor de judecată, din fond şi prezentul apel.
În motivarea apelului său reclamanta a arătat că la data de 28 septembrie 2007 a preluat prin cesiune de la SC N.R. SRL creanţa deţinută împotriva pârâtei în valoare de 5.150.595,65 RON, sumă neachitată din valoarea contractului de servicii din 20 decembrie 2007 modificat prin actul adiţional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, că la data de 31 iulie 2009 a fost notificată intimata cu privire la cesiune, că în baza acestui contract SC N.R. SRL a prestat servicii pârâtei, pentru care a emis o serie de facturi fiscale, că pârâta a făcut o plată parţiala a facturii din 31 iulie 2008 către SC N.R. SRL, la data cesiunii rămânând neachitata suma de 5.150.595,65 RON, suma confirmată de pârâtă prin adresa din 24 iulie 2009, iar la data de 31 iulie 2009, pârâta a achitat şi suma restantă în valoare de 5.150.595,65 RON, că potrivit art. 20 pct. 2 din contractul din 20 decembrie 2007 şi actul adiţional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, pârâta datorează penalităţi de la scadenţă până la data plăţii efective, respectiv 4 august 2009, iar conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expert C.D.S., penalităţile sunt în valoare de 480.605,07 RON la care se adaugă suma de 99.662,78 RON reprezentând valoarea inflaţiei pentru debitul neachitat.
Apelanta a mai susţinut că pct. 17.3 din contract nu are în vedere scurgerea a 44 de zile (30 + 14 zile), că instanţa de fond trebuia să pună în vedere pârâtei să prezinte facturile înregistrate pentru determinarea scadenţei, că raportul de expertiză extrajudiciar depus la dosar reprezenta doar un început de dovadă, în niciun caz o probă judiciară.
Curtea a încuviinţat administrarea probei cu expertiză contabilă având ca obiective efectuarea calculului penalităţilor în raport de data scadentă a facturilor, respectiv începând cu a 45-a zi de la înregistrarea facturilor la sediul societăţii intimate şi stabilirea sumei rezultate din aplicarea coeficientului de inflaţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia nr. 211 din 4 mai 2012 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 373.295,99 RON reprezentând penalităţi şi 55.798,17 RON reprezentând valoarea inflaţiei aferentă facturilor neachitate în termen, a obligat instanţa la plata sumei de 51775,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi în apel şi a respins cererea d-nei expert G.M.C., de majorare a onorariului de expert, ca nefondată.
În fundamentarea acestei soluţii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că apelanta este îndreptăţită să solicite de la intimată penalităţile de întârziere, având în vedere că, potrivit contractului de cesiune, creanţa se cesionează împreună cu garanţiile reale şi personale accesorii, iar cesionarul se subrogă în toate drepturile cedentului, urmând a recupera întreaga valoare a creanţei, această concluzie fiind rezultatul prevederilor clauzelor 20.2, 17.3 şi 17.1 din contract.
Curtea a înlăturat susţinerea intimatei conform căreia i se pretinde în mod nejustificat atât valoarea rezultată din actualizarea cu coeficientul de inflaţie a debitului neachitat, cât şi valoarea penalităţilor, deoarece conform art. 1073, 1084 şi 1086 C. civ. din 1864 apelanta are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi a mai avut în vedere că urmare a neachitării în termen a debitului principal, apelanta a suferit un prejudiciu constând în beneficiul nerealizat, astfel încât intimata îi datorează acesteia şi penalităţile convenţionale conform art. 96_9 şi 970 C. civ. din 1864.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate ca fiind lipsită de suport legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a acordat penalităţile de întârziere în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a suferit niciun prejudiciu reprezentând beneficiu nerealizat faţă de faptul că recurenta a achitat debitul în cuantum de 5.150.595,65 RON la doar 7 zile de la data încheierii contractului de cesiune de creanţă, dată la care intimata a devenit creditoarea recurentei.
Referindu-se la notificarea transmisă la 31 iulie 2009, recurenta precizează că în cuprinsul acesteia nu există niciun fel de referire la penalităţi de întârziere şi/sau valoarea inflaţiei.
Făcând trimitere şi la conţinutul art. 11071 C. civ. şi la art. 22.3 din contractul de cesiune recurenta-pârâtă consideră că subrogaţia în drept SC N.R. SRL de a primi penalităţi de întârziere nu s-a produs întrucât aceasta trebuia să fie menţionată expres în contract, dacă părţile ar fi dorit-o şi dacă legea le-ar fi permis-o.
Conchide recurenta-pârâtă sub acest aspect că, lipsa prevederilor cu privire la cesiunea penalităţilor de întârziere se explică prin imposibilitatea de a mai solicita penalităţi de întârziere având în vedere neexecutarea contractului, în sensul respectării clauzei inserate la art. 22.3 cu privire la interdicţia de cesionare.
O a doua critică vizează actualizarea de către instanţa de apel a sumelor acordate cu indicele de inflaţie în condiţiile în care, în lipsa unor prevederi contractuale, intimata nu a probat prejudiciul produs şi patrimoniul său din perspectiva restabilirii echilibrului prestaţiilor în cadrul contractului în condiţiile în care suma rezultată în urma calcului penalităţilor de întârziere nu ar contribui la restabilirea acestui echilibru.
Prin cea de-a treia critică recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la admiterea în totalitate de către instanţa de apel a onorariului de avocat de 40.000 RON solicitat de reclamantă în faţa instanţei de fond, în aplicarea şi interpretarea art. 274 C. proc. civ.
Consideră recurenta-pârâtă, şi în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care face trimitere, că onorariul de avocat admis este extrem de mare şi nejustificat, apreciind totodată, prin raportare la condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, caracterul nelicit al cauzei actului juridic încheiat între client (creditor) şi reprezentantul său convenţional, recurenta considerând că nu se doreşte a fi remunerată calitatea serviciilor, ci obligarea sa la plata unor sume considerabile şi nejustificate.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Prin efectul cesiunii creanţa rămâne neschimbată, păstrându-şi natura dar şi eventualele garanţii ce o însoţesc deoarece conform art. 1396 C. civ. vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde şi accesoriile acesteia.
Cesionarea creanţei împreună cu garanţiile reale şi personale accesorii este prevăzută în art. 1 alin. (2) din contractul de cesiune, părţile convenind totodată în alin. (3) al aceluiaşi articol că cesionarul se va subroga în toate drepturile cedentului în legătură cu creanţa cesionată, urmând a exercita toate demersurile legale necesare în vederea recuperării întregii valori a creanţei, aceasta incluzând în raport de textul legal precitat valoarea nominală a creanţei, respectiv soldul scadent în sumă de 5.150.595,65 RON care reprezintă şi preţul contractului de cesiune, dar şi accesoriile creanţei.
Întrucât obiectul cesiunii poartă asupra unei creanţe născute în temeiul contractului de servicii din 20 decembrie 2007 şi a actului adiţional nr. 1 din 10 noiembrie 2008 la acesta, faţă de faptul că părţile au inserat în art. 20.2 din evocatul contract o clauză penală, includerea în conţinutul creanţei, pe lângă valoarea nominală şi a valorii rezultate din activarea clauzei penale, în aplicarea art. 1396 C. civ., apare ca un efect legitim al cesiunii de creanţă.
Din aceste considerente, prima critică este nefondată neputându-se reproşa instanţei de apel interpretarea şi aplicarea greşită a legii din perspectiva soluţiei pronunţate cu privire la capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, clauza penală operând prin forţa obligatorie a contractului - principiu consacrat de art. 969 C. civ.
Aşadar, în condiţiile existenţei clauzei penale părţile nu mai sunt ţinute să dovedească prejudiciul.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât prin actualizarea cu rata inflaţiei a sumei datorate cu titlu de debit se urmăreşte acoperirea unui prejudiciu deja existent, efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi până la data plăţii efective a sumei datorate, intimata-reclamantă având dreptul de a dobândi şi din acest punct de vedere îndeplinirea exactă a obligaţiei.
Actualizarea cu rata inflaţiei neavând fundament contractual are caracterul unei daune compensatorii care urmăreşte acoperirea prejudiciului cauzat prin erodarea creanţei ajunsă la scadenţă, prin inflaţie.
Aşadar, chiar în lipsa unui fundament convenţional, actualizarea cu rata inflaţiei are drept finalitate păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti.
Cu privire la ultima critică este de reţinut că prevederile art. 274 alin. (3) recunosc instanţei dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, în situaţia în care va constata că acestea sunt disproporţionat de mari faţă de activitatea prestată de avocat urmând a se raporta la onorariile prevăzute în tabloul onorariilor minimale.
Prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate - clientul urmând a plăti avocatului onorariul cuvenit - limitându-se numai la a aprecia în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuia suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului acestuia.
Sub acest aspect în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC F.I.S.E.E.S. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 211 din 4 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 982/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 979/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
