ICCJ. Decizia nr. 982/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 982/2013
Dosar nr. 4044/115/2009*
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 441 din 4 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4044/115/2009 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta M.L.Z.D., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin DGFP Caraş-Severin şi, în consecinţă a obligat pârâtul să plătească reclamantei M.L.Z.D., echivalentul în RON, la data efectuării plăţii, a sumei de 20.000 euro.
Tribunalul Caraş-Severin, în stabilirea acestui cuantum, a avut în vedere consecinţele prejudiciului suferit de reclamantă şi implicaţiile negative ale acestora în toate planurile vieţii sale sociale şi s-a raportat la art. 1 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi la art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi reclamanta M.L.Z.D.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr. 263 din 9 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4044/115/2009 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 441 din 4 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2500 euro sau echivalentul în RON, la cursul Băncii Naţionale a României Bucureşti de la data plăţii efective şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de apel, în aprecierea cuantumului daunelor morale, a considerat că despăgubirea este echitabilă pentru reclamantă, cu păstrarea unui echilibru în raport cu prejudiciul moral suferit din perspectiva dispoziţiilor art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar reclamanta M.L.Z.D.
Prin Decizia civilă nr. 5670 din 1 iulie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamanta M.L.Z.D. şi a fost casată Decizia civilă nr. 263/A din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel şi-a justificat soluţia pe un act normativ declarat neconstituţional, la data judecării recursului şi pe drepturi de care ar fi beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 o persoană străină de litigiul de faţă (iar ulterior, de pe urma acesteia şi reclamanta).
În rejudecarea cauzei, după casare, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi raportat la art. 287 şi urm. C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 51 din 1 martie 2012, a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins în totalitate acţiunea promovată de reclamantă.
În pronunţarea acestei decizii instanţa de apel a apreciat că, la momentul judecării apelurilor, dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale, nu mai sunt în vigoare şi nu mai produc niciun fel de efecte juridice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.L.Z.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Recurenta-reclamantă nu-şi încadrează în drept criticile aduse deciziei atacate, acestea vizând, în esenţă, o prezentare a suferinţelor îndurate de autorul său şi a consecinţelor directe pe care condamnarea acestuia au avut-o în ceea ce o priveşte.
Recurentul-pârât îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ., astfel:
I. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, fapt ce atrage în speţă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
În cadrul acestei critici recurentul-pârât arată că Decizia civilă nr. 263/A din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara pronunţată în soluţionarea apelului în primul ciclu procesual a fost dată de un complet ce a avut în componenţa sa acelaşi judecător care a făcut parte şi din completul ce a pronunţat soluţia după casare şi trimitere spre rejudecare a apelului precizând că înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ.
Se arată în continuare că prin dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Hotărârea nr. 378/2005 de aprobare a Regulamentului de funcţionare a instanţelor de judecată, se instituie regula conform căreia cauzele trimise pentru rejudecare după desfiinţarea sau casarea soluţiei revin la completul iniţial învestit. Faţă de aceste prevederi legale care au forţa obligatorie pentru judecători, apreciază recurentul-pârât că soluţionarea apelului nu s-a realizat cu observarea şi respectarea regulilor procedurale.
În ceea ce priveşte prevederile art. 24 alin. (1) C. proc. civ., acest recurent apreciază că ele trebuie interpretate restrictiv, dat fiind caracterul de excepţie al instituţiei incompatibilităţii în sensul că legiuitorul, prin edictarea acestor prevederi legale, nu a urmărit să impună regula incompatibilităţii în toate situaţiile de rejudecare după casare sau desfiinţare, ci numai în acele cazuri în care, judecătorii prin soluţia casată sau desfiinţată, s-au pronunţat asupra fondului litigiului existând un grad ridicat de predictibilitate a soluţiei ce se va da cu ocazia rejudecării.
Consideră recurentul-pârât că în speţă aceste elemente se regăsesc, deoarece soluţia pronunţată de instanţa de apel, în primul ciclu procesual când s-a dispus admiterea apelului pârâtului şi respingerea apelului reclamantei, este identică şi în rejudecare când s-a dispus, în al doilea ciclu procesual admiterea apelului pârâtului şi respingerea apelului reclamantei deşi judecata trebuia să se limiteze la judecarea cauzei doar sub aspectul soluţionării apelului reclamantei după casare, dat fiind faptul că a fost singura parte care a declarat recurs în cauză, astfel că în mod greşit a fost soluţionată cauza în rejudecare de către acelaşi judecător care a soluţionat apelul pe fond anterior rejudecării fiind îndeplinită condiţia prevederilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
2. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea esenţială şi aplicarea greşită a legii fapt ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestei critici recurentul-pârât arată că prin soluţia dispusă în rejudecare de Curtea de Apel Timişoara s-a încălcat principiul de drept non reformatio in pejus respectiv cel de neagravare a situaţiei în propria cale de atac astfel cum este stipulat şi în dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Arată recurentul-pârât că instanţa de casare a reţinut că instanţa de apel şi-a justificat soluţia pe un act normativ declarat neconstituţional, la data judecării recursului, şi pe drepturi de care ar fi beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 o persoană străină de litigiul de faţă (iar ulterior, de pe urma acesteia şi reclamanta), astfel că la rejudecarea apelului după casare nu i se putea crea o situaţie mai grea decât cea anterioară recursului admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie iar instanţa de apel a admis apelul pârâtului asupra căruia nu trebuia să se mai pronunţe pentru că acesta nu a declarat recurs în cauză şi în mod eronat i-a respins în totalitate acţiunea reclamantei.
Consideră recurentul-pârât că dacă acesta era motivul casării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi dispus casarea ambelor soluţii atât cea pronunţată de instanţa de fond respectiv de Tribunalul Caraş-Severin cât şi decizia curţii de apel, însă în speţa în discuţie a fost casată doar decizia curţii de apel, astfel că această instanţă de apel trebuia să aibă în vedere doar strict motivele de casare şi nu să se pronunţe asupra a ceea ce nu s-a cerut de către părţi sau instanţa de control judiciar.
Apreciază recurentul-pârât că, procedând în sens contrar celor mai sus expuse instanţa de apel a încălcat un principiu esenţial de drept şi anume cel prevăzut de art. 296 C. proc. civ., fiind incident în speţă cazul de casare prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se arată că hotărârea instanţei în apel în primul ciclu procesual, neatacată de pârât, are, în ceea ce-l priveşte, puterea de lucru judecat privind despăgubirile acordate şi deci, pârâtul nu poate obţine, în cadrul rejudecării, o soluţie defavorabilă pentru reclamantă cu privire la despăgubirile acordate, reclamanta fiind cea care a obţinut casarea în primul ciclu procesual prin exercitarea numai de ea a căii de atac - recursul, că reluarea judecăţii, în urma casării cu trimitere, s-a făcut în urma exercitării recursului numai de către reclamantă, astfel că, potrivit art. 315 alin. (4) C. proc. civ., la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, reclamantei nu i se putea crea o situaţie mai grea decât acea din hotărârea atacată, prin respingerea în totalitate a despăgubirilor acordate de instanţa de apel.
I. Înalta Curte, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă din perspectiva criticilor indicate de parte, reţine nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă şi limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.
Argumentaţia adusă de recurenta-reclamantă în susţinerea criticilor vizează în esenţă, situaţii de fapt, fără a fi susţinute în drept.
Aşadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta-reclamantă, reiterarea unor situaţii de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
II. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurentul-pârât, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Prima critică nu poate fi primită întrucât obiectul judecăţii apelului, după casare este diferit, instanţa de apel, în rejudecare, având a constata că temeiul juridic al acţiunii bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional, acesta nemaiputând produce efecte juridice în raport de Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Aşadar temeiurile juridice la care s-a raportat instanţa de apel în rejudecare, în exercitarea controlului judiciar, au fost diferite faţă de cele din cadrul primului ciclu procesual, aspect de natură să excludă starea de incompatibilitate a magistratului, la care face referire recurentul-pârât.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât soluţia instanţei de apel, în primul ciclu procesual a fost casată în întregime, atât sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la apelul reclamantei cât şi cu privire la cel al pârâtului.
Soluţia de casare a fost justificată de declararea neconstituţională a temeiului de drept indicat de reclamantă în susţinerea acţiunii sale, la momentul judecării recursului.
În speţă, în rejudecare instanţa de apel, în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a luat act de caracterul neconstituţional al izvorului legal al dreptului pretins de reclamantă prin acţiune, neputându-i-se reproşa faptul că a încălcat principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 296 C. proc. civ., în condiţiile în care a respectat ordinea constituţională şi juridică, dezlegările date de instanţa de recurs în condiţiile determinate de controlul de constituţionalitate concretizat în Decizia nr. 1.354 din 24 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, fiind obligatorii pentru judecătorii fondului, aceştia neputând refuza o atare abordare juridică.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinie majoritară în sensul:
Constată nulitatea cererii de recurs formulat de recurenta-reclamantă M.L.Z.D. împotriva Deciziei civile nr. 51 din 1 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Respinge recursul declarat de recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 51 din 1 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2013.
Cu opinia separată a d-nei judecător E.C. în sensul:
Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă M.L.Z.D. şi de pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 51 din 1 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, casează decizia recurată şi o trimite aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Opinie separată
Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia legală este aceea de admitere a recursurilor declarate, casare a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru argumentele care urmează.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta M.L.Z.D. constat că dezvoltarea în fapt a criticilor formulate permite încadrarea lor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304.9 C. proc. civ. cu referire la art. 316/296 C. proc. civ., anume imposibilitatea imperativă de a i se crea în propria sa cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, nemulţumirea sa concretă, după evocarea parcursului procesual, fiind aceea că hotărârea pe care o atacă nu mai precizează suma care i se cuvine ca despăgubire morală ca şi erorile în stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că nu a fost niciodată căsătorită cu numitul B.G., ci cu M.C., şi întrucât aceste erori au fost constatate prin decizia de casare, justificând şi ele soluţia care a determinat reluarea ciclului procesual, critica se încadrează şi în neacordarea de eficienţă juridică dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Cât priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, motivele de nelegalitate sunt riguros structurate şi dezvoltate, fondate fiind pe dispoziţiile art. 304.1 C. proc. civ. prin raportare la încălcarea prevederilor art. 24 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 304.9 C. proc. civ. prin raportare la încălcarea prevederilor art. 296 C. proc. civ. şi art. 315 alin. (4) C. proc. civ.
Întrucât ambele recursuri au aceeaşi finalitate critică, examinarea acestora se impune a fi făcută unitar, apreciindu-le ca fondate sub aspectul criticilor de nelegalitate formulate, în limita considerentelor care urmează:
Cauza de faţă se află la al doilea ciclu procesual.
Potrivit art. 311 C. proc. civ., "Hotărârea casată nu are nicio putere", iar potrivit art. 315 alin. (1) în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere imperativă constituie garanţia procesuală a principiului convenţional al securităţii şi certitudinii juridice, instanţa a cărei hotărâre a fost casată fiind ţinută în rejudecare să procedeze la reexaminarea cauzei, în speţă, a apelurilor, în limita şi cu respectarea dezlegărilor în drept pe care le conţine decizia de casare şi care au determinat casarea. Tot imperativ, art. 315 alin. (4) consacră principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, impunând instanţei: "(...) la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător".
În primul ciclu procesual, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei de obligare la plata daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 la un cuantum de 20.000 euro.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată atât de reclamantă cât şi de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor iar instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiilor art. II din O.U.G. nr. 62/2010 cu privire la pragurile valorice instituite şi pentru daunele morale, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, a schimbat în parte sentinţa şi l-a obligat numai la plata unei sume de 2.500 euro despăgubiri, respingând apelul declarat de reclamantă.
Această primă decizie a instanţei de apel a fost atacată cu recurs numai de reclamantă iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamantei prin Decizia nr. 5670 din 1 iulie 2011, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Argumentele care au determinat casarea au constat în greşita aplicare în cauza de faţă a criteriilor prevăzute de O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, deoarece art. l pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, întrucât au creat un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, fiind astfel afectat principiul egalităţii şi interzicerii discriminării relevat de Convenţia Europeană în Protocolul nr. 12 dar şi principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Aceasta deoarece, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, " (...) la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blegic v. Croaţia, paragraful 81)."
Reţinând, deci, că instanţa de apel şi-a justificat soluţia pe un act normativ declarat neconstituţional şi pe drepturi de care ar fi beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, o persoană străină de litigiul de faţă, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În rejudecare, instanţa de apel, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., în loc să dea eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile din O.U.G. nr. 62/2010, cu privire la plafonarea despăgubirilor inclusiv morale, în respectarea deciziei de casare, a făcut aplicarea Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data la care Înalta Curte a pronunţat decizia de casare, dar pe care aceasta nu a reţinut-o ca fiind incidenţă litigiului, nerespectându-se, astfel, caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept pe care aceasta le conţine, respectiv, prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. precum şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, anume prevederile art. 315 alin. (4) C. proc. civ.
Această decizie a instanţei de apel a fost menţinută în opinie majoritară cu o motivare fără suport în actele dosarului deoarece, soluţia de casare nu a fost justificată de declararea neconstituţionalităţii temeiului de drept indicat de reclamantă în susţinerea acţiunii sale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, ci de declararea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010. Obligatorii pentru instanţă, în rejudecare, erau dezlegările în drept faţă de constatarea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 62/2010, astfel cum rezultă cu claritate din decizia de casare iar nu a caracterului neconstituţional al izvorului legal al dreptului pretins, pe care aceasta nu-l abordează, aşa încât şi art. 316/296 C. proc. civ. care consacră principiul non reformatio in pejus a fost încălcat.
Prin ultima decizie a curţii de apel, pe care recursurile de faţă o atacă, ca urmare a nerespectării problemelor de drept dezlegate de prima decizie de casare i s-a creat în mod evident reclamantei în propria sa cale de atac o situaţie mai grea, acţiunea sa fiind respinsă în totalitate, deşi casarea a fost consecinţa admiterii recursului pe care numai ea l-a declarat împotriva unei decizii prin care i s-a acordat suma de 2.500 euro cu titlu de despăgubiri morale.
În plus, această ultimă decizie este nelegală şi din perspectiva faptului că, în ce-l priveşte pe pârât, soluţia asupra apelului său nu putea fi, pe cale de consecinţă, decât de respingere, acesta neatacând prima decizie a curţii de apel, care, în ce-l priveşte, intrase în puterea lucrului judecat, pe de o parte, iar de pe altă parte, criticile apelului său au vizat numai cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, nu incidenţa vreunei decizii a Curţii Constituţionale asupra temeiului de drept al cererii de chemare în judecată. Cuantumul despăgubirilor a făcut însă obiectul deciziei de casare numai din perspectiva criticilor reclamantei, recursul declarat numai de aceasta fiind admis iar nu respins.
Drept urmare, constatând că prin ultima decizie a curţii de apel s-a realizat o deturnare a deciziei de casare sub aspectul problemelor de drept dezlegate, o răsturnare a procedurii instituită prin norme imperative de art. 315(1) şi (4) C. proc. civ., de natură să afecteze credibilitatea justiţiei în ce priveşte utilitatea şi finalitatea exercitării căilor de atac şi a consecinţelor admiterii acestora, cu efecte asupra securităţii şi certitudini juridice, apreciez că soluţia legală este aceea de admitere a recursurilor declarate, casare a deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea acesteia cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., art. 315/296 C. proc. civ. şi, desigur, a prevederilor art. 292(1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 981/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 985/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
