ICCJ. Decizia nr. 991/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 991/2013
Dosar nr. 1268/1259/2011
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 1329 pronunţată la 8 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul C.A., în favoarea Tribunalului Comercial Argeş.
Învestită cu soluţionarea acestei cauze la 4 martie 2011, această din urmă instanţă şi-a declinat la rândul ei competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială şi constatând ivit un conflict negativ de competenţă, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Prin Decizia nr. 2155 pronunţată la 1 iunie 2011, s-a stabilit de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Comercial Argeş care, prin Sentinţa nr. 1951 din 14 decembrie 2011 a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că pârâtul în calitate de persoană fizică, nu şi-a însuşit prevederea înscrisă la art. 3 din contract, întrucât acesta nu este semnat de pârât ca persoană fizică, respectiv ca garant, astfel încât, în sarcina sa nu s-a născut obligaţia de restituire aşa cum pretinde reclamanta, că nefiind parte în contractul respectiv, în calitate de garant fidejusor, pârâtul nu poate fi obligat la ceva ce nu şi-a asumat prin propria-i voinţă.
Pârâtul a invocat în apărare şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, însă aceasta nu a fost reţinută, întrucât contractul avea ca dată scadentă 31 decembrie 2007, în raport de care acţiunea apare formulată în termen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL, arătând că hotărârea nu cuprinde o motivare în drept, iar aspectele reţinute de instanţă nu sunt în concordanţă cu legea aplicabilă acestei speţe, respectiv normele vechiului C. civ.
Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 26 din 11 mai 2012, a respins ca nefondat apelul reclamantei, instanţa de control judiciar reţinând, în esenţă, că hotărârea este motivată pe instituţia fidejusiunii, reţinându-se, în esenţă, că pârâtul nu şi-a însuşit prevederea art. 3 din contractul de împrumut de la filele 12 - 15 din dosar, întrucât nu a semnat acest contract în calitate de garant şi că, nefiind garant fidejusor nu poate fi obligat la ceva ce nu şi-a asumat prin propria-i voinţă.
A mai reţinut instanţa de apel că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data de 31 decembrie 2007, data scadentă fixată prin ultimul act adiţional, că faţă de acest termen, raportat şi la data formulării acţiunii 23 aprilie 2010, nu a intervenit efectul prescripţiei extinctive, aşa încât în mod corect a fost respinsă această excepţie.
Trecând la critica a doua, instanţa a constatat că sentinţa atacată este legală întrucât din interpretarea art. 1652 C. civ. rezultă că fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană denumită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Critica vizând modul de soluţionare a fondului cauzei a fost de asemenea respinsă, instanţa de apel raportându-se la art. 3 din contractul de împrumut, constatând că nu s-a încheiat o convenţie de fidejusiune între pârât şi creditor, ci o convenţie între pârât şi debitor, convenţie ce excede dispoziţiilor art. 1652 - 1662 C. civ.
Împotriva a cestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL, solicitând admiterea recursului modificare în tot a sentinţei recurate iar pe fondul cauzei admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii de fond, în sensul admiterii acţiunii cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 1.010.160 RON, (echivalentul sumei de 244.000 euro la cursul de 4,14 RON/1 euro din data de 22 aprilie 2010), sumă solicitată în baza Contractului de împrumut încheiat la data de 11 aprilie 2005, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0.3 % din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere.
Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. într-o primă critică recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond, în mod greşit, reţine lacunar în doua paragrafe, faptul că pârâtul în calitate de persoană fizică, chiar dacă la art. 3 din contract s-a menţionat că va rambursa o parte din împrumut, nu şi-a însuşit prevederea respectivă din contract, întrucât acesta nu este semnat de pârât ca persoană fizică, respectiv ca garant, astfel încât în sarcina sa nu s-a născut obligaţia de restituire, faptul că "nefiind parte în contractul respectiv, în calitate de garant fidejusor, pârâtul nu poate fi obligat la ceva ce nu şi-a asumat prin propria voinţă."
Consideră recurenta-reclamantă că hotărârea pronunţată de instanţa de fond nu cuprinde o motivare în drept întrucât aspectele reţinute de instanţă ca şi motive de respingere a acţiunii, nu sunt întemeiate pe vreun articol de lege care să dea legitimitate sentinţei pronunţate, şi sunt în neconcordanţă cu legea aplicabilă acestei speţe, respectiv normele vechiului C. civ.
Precizează recurenta-reclamantă că în situaţia în care s-ar fi pronunţat o hotărâre după intrarea în vigoare a noului C. civ., legea aplicabilă speţei ar reprezenta-o normele vechiului C. civ., dispoziţiile vechiului C. civ. referitoare la condiţiile de formă ale fidejusiunii nefiind atât de drastice precum noile reglementări în materie (care prevăd ca fidejusiunea nu se prezumă, sub sancţiunea nulităţii absolute, art. 2282 noul C. civ.).
Apreciază recurenta-reclamantă, făcând trimitere la art. 1656 din vechiul C. civ., că art. 3 din contractul de împrumut reprezintă în sine contractul accesoriu de fidejusiune întrucât clauzele unui contract trebuie interpretate în sensul în care produc efecte (potrivit voinţei reale a părţilor) şi nu în sensul în care nu ar produce efecte.
Referindu-se la instanţa de control judiciar, recurenta precizează că aceasta a analizat în mod greşit motivele din cererea de apel.
Prin întâmpinare intimatul C.A. a invocat în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a mai fost ridicată de pârât cu ocazia judecării fondului cauzei, fiind respinsă prin Sentinţa nr. 1951 din 14 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, fiind menţinută prin decizia ataşată.
Întrucât niciuna dintre criticile formulate de recurenta-reclamantă nu are în vedere modul în care a fost soluţionată această excepţie, soluţia pronunţată cu privire la acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat prin nerecurare.
În aceste condiţii intimatul-pârât nu are posibilitatea legală să o invoce şi din punctul de vedere al calităţii procesuale pe care o are în această fază procesuală, motiv pentru care această excepţie nu poate fi primită.
Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor indicate de parte, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reţine nemotivarea în drept a acestora în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă şi limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.
Argumentaţia adusă de recurentul-pârât în susţinerea criticilor vizează în mod esenţial hotărârea instanţei de fond, situaţii de fapt şi administrarea probatoriului, fără a fi susţinute în drept, precum şi o simplă afirmaţie referitoare la faptul că instanţa de apel a analizat în mod greşit motivele de apel.
Aşadar, simpla prezentare a aspectelor reţinute de instanţa de fond, situaţiile de fapt prezentate de fapt şi referirile la probatoriul administrat, trimiterile formale la articole de lege, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 26 din 11 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 995/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 987/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
