ICCJ. Decizia nr. 992/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 992/2014
Dosar nr. 19419/118/2010
Şedinţa publică de la 13 martie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4440 din 06 februarie 2012, Tribunalul Constanţa, secţia a II a civilă, s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost modificată, s-a constatat ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv înscrise la pct. 5 lit. a) din „Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 22 februarie 2007" privind aplicarea comisionului de risc, s-a dispus înlăturarea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din „Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 22 februarie 2007" privind aplicarea comisionului de risc, cu consecinţa derulării raporturilor contractuale în continuare, cu excluderea respectivei clauze, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.088,08 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea comisionului de risc perceput în perioada 22 februarie 2007 - 01 septembrie 2011, precum şi la restituirea comisionului de risc perceput din data de 02 septembrie 2011 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, la plata către reclamanţi a sumei de 32,27 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente comisionului de rezervă minimă obligatorie restituit de pârâtă reclamanţilor în data de 11 octombrie 2010 şi la plata către reclamanţi a sumei de 272,98 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente sumelor restituite de pârâtă reclamanţilor în data de 20 octombrie 2010 cu titlu de sume percepute abuziv şi a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional la contract.
În motivare, s-a reţinut că ceea ce conferă un profund caracter abuziv clauzei contractuale privind comisionul de risc este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanţie", în condiţiile bunei credinţe contractuale, ar fi trebuit să fie dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutaţi, o dată cu plata integrală a ratelor de către aceştia, în condiţiile neîndeplinirii pretinselor riscuri. Garantarea obligaţiei constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia, care nu se poate transforma într-o obligaţie de plată suplimentară; odată executată obligaţia contractuală (în speţă restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinaţia de a garanta executarea acestei obligaţii trebuie restituite debitorului; aceste sume de bani nu pot fi însuşite de creditor, pentru că nu sunt parte a creditului (sau a accesoriilor acestuia) şi nici nu reprezintă, aşa cum s-a arătat anterior, contravaloarea unei alte prestaţii a creditorului.
Totodată, ca urmare a constatării caracterul abuziv al clauzei stipulate la punctul 5.1. lit. a) din „Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 22 februarie 2007" privind aplicarea comisionului de risc, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, a constatat ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv şi a dispus înlăturarea acesteia din contract, cu consecinţa derulării raporturilor contractuale în continuare, cu excluderea respectivei clauze, iar, în privinţa prestaţiilor deja efectuate, se impune restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc de către reclamanţi, dat fiind că s-a constatat caracterul abuziv, aceasta nefiind aptă de a-şi produce efectele, încă de la momentul încheierii contractului.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor restituite de pârâtă reclamanţilor, s-a apreciat că este întemeiat, faţă de recunoaşterea implicită a pârâtei în sensul perceperii abuzive a acestor sume.
Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 151 din data de 25 octombrie 2012, a respins apelul declarat de către pârâtă SC V.R. SA, reţinând că art. 5.1 lit. a) din contractul încheiat între părţi stabileşte o clauză abuzivă care creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind stabilit caracterul abuziv al clauzei; în mod corect s-a dispus restituirea comisionului reţinut, iar evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de-o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC V.R. SA a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a susţinut că dreptul intimaţilor de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc pentru perioada de 22 februarie 2007- 22 decembrie 2007 este prescris, instanţele de fond şi de apel au interpretat şi au aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod nelegal, au reţinut că art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit este o clauză abuzivă în înţelesul Legii nr. 193/2000 şi că este admisibilă restituirea prestaţiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc, fără a lua în considerare caracterul succesiv al convenţiei de credit şi în mod eronat a obligat recurenta la plata sumei de 2.650 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere că acestea nu sunt necesare şi rezonabile.
Înalta Curte, examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la motivul de recurs privind prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc pentru perioada 22 februarie 2007 - 22 decembrie 2007, înalta Curte reţine că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond a dat eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestaţiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc fiind imprescriptibil.
Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ anterior menţionat instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
În ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În acest sens se reţine că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Lege, cât şi în legislaţia comunitară se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul.
În acest sens, se constată că banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Lege, prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată.
În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că este vorba de un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.
Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.
Referitor la raţiunea perceperii comisionului de risc, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.
Consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond a dat eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestaţiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc.
Nefondat este şi motivul de recurs privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile în care recurenta a căzut în pretenţii, iar cheltuielile de judecată au fost dovedite de intimaţi cu documente justificative, instanţa având facultatea şi nu obligaţia cenzurării cuantumului acestora.
Reţinând că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 151 din 25 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea pârâtei SC V.R. SA la plata sumei de 2.260 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţii S.V. şi S.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 151 din 25 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă pârâta SC V.R. SA la plata sumei de 2.260 lei către reclamanţii S.V. şi S.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 990/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1000/2014. Civil. Rezoluţiune contract.... → |
|---|
