ICCJ. Decizia nr. 990/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 990/2014
Dosar nr. 8989/62/2009
Şedinţa publică de la 13 martie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 204/ C din 02 aprilie 2012, Tribunalul Braşov, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte, astfel cum a fost modificată, acţiunea formulată de reclamanţii-pârâţi M.A.O. şi M.V. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B.C.R. SA, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în pct. 5 teza finală din contractele de credit bancar din 18 iulie 2007, din 20 octombrie 2007, din 09 noiembrie 2007 şi din 09 noiembrie 2007 şi în pct. 9.3 din Condiţiile generale de creditare, a anulat aceste clauze, a constatat că dobânda este formată din indicele Euribor + 1,2 p.p. pentru contractele de credit, ambele din data de 09 noiembrie 2007 şi din indicele Euribor + 1,5 p.p. pentru contractele de credit din 18 iulie 2007 şi din 20 octombrie 2007, începând cu data expirării duratei pentru care, conform pct. 5 teza I, dobânda a fost fixă, a obligat pârâta-reclamantă să comunice reclamanţilor graficele de rambursare conform celor stabilite prin prezenta hotărâre, a respins cererea reclamanţilor-pârâţi privind obligarea pârâtei-reclamante la încheierea unor acte adiţionale, ca nefondată şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B.C.R. SA în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi M.A.O. şi M.V., ca nefondată.
În motivare, s-a reţinut că, faţă de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, în esenţă, clauza de la pct. 5 din contract nu este definită într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul uşor inteligibil, la aceeaşi concluzie ajungându-se şi dacă se au in vedere dispoziţiile art. 93 alin. (1) lit. g). din O.G. nr. 21/1992 cu privire la marja bănci, s-au mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 983 C. civ. care prevăd că, în caz de dubiu, clauzele unui contract trebuie interpretate în favoarea debitorului, în speţă, în favoarea împrumutatului, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".
În privinţa clauzei prevăzute de pct. 9.3, instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că susţinerile reclamantei-pârâte sunt fondate, caracterul abuziv fiind determinat, mai ales, de dezechilibrul semnificativ pe care l-a creat clauza inserată la punctul anterior menţionat, între drepturile băncii şi obligaţiile reclamanţilor, pentru aceleaşi considerente fiind respinsă şi cererea reconvenţională.
În privinţa petitului referitor la obligarea pârâtei-reclamante B.C.R. să încheie acte adiţionale potrivit hotărârii, instanţa a apreciat ca nefondată această cerere, întrucât, atâta vreme cât au fost admise petitul referitor la constatarea caracterului abuziv al unor clauze şi petitul referitor la comunicarea graficelor de rambursare, nu se mai impune şi încheierea unor acte adiţionale care să transpună, practic, cele stabilite pe cale judecătorească.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 178/ Ap din 4 decembrie 2012, a respins apelul declarat de pârâta B.C.R., reţinând că reclamanţii au calitatea de consumatori, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 şi Directivei nr. 93/13/ CEE, iar varianta ratei dobânzii, astfel cum rezultă din clauzele inserate în acest sens în contractul de credit, este dependentă de voinţa băncii, neexistând niciun criteriu sau element de referinţă susceptibil de verificare din partea împrumutatului pentru a calcula dacă majorarea este necesară şi proporţională cu scopul urmărit de creditor, astfel că simpla inserare a clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă nu îndeplinesc cerinţele mai sus reţinute, fiind constatate corect de instanţa de fond ca fiind abuzive.
Caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele de credit referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului este corect reţinut de prima instanţă ca urmare a dezechilibrului creat de aceste clauze între drepturile băncii şi obligaţiile reclamanţilor, atâta vreme cât instituţia de creditare pentru orice caz de culpă şi pentru încălcarea oricăror obligaţii contractuale poate declara scadenţa anticipată. Or, orice risc al instituţiei de creditare a fost eliminat prin constituirea de către reclamanţi a garanţiilor imobiliare care, în această situaţie, nu îşi mai găseşte eficienţa, reclamanţii fiind într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă, fiind privaţi de orice posibilitate de negociere şi constrânşi să adere la propunerile acesteia.
Împotriva acestei decizii, pârâta B.C.R. a formulat recurs, solicitând, în principal, admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, iar, în subsidiar, admiterea cererii reconvenţionale pentru ipoteza constatării de către instanţă a admisibilităţii modificării clauzei privind dobânda, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa de apel rezumându-se la a confirma soluţia instanţei de apel, fără a dezvolta raţionamentul său propriu; că s-a intervenit în mod nepermis în raporturile juridice dintre părţi şi s-a fixat un cuantum al dobânzii, care nu este rezultatul acordului părţilor, încălcându-se, astfel, principiul pacta sunt servanda; în mod greşit s-a apreciat că se poate proceda la controlul caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 5 din contractele de credit deduse judecăţii, această clauză neputând face obiectul controlului caracterului abuziv, din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi, neîndeplinind condiţiile prevăzute de actul normativ anterior menţionat pentru a fi calificată ca fiind abuzivă, în mod netemeinic s-a statuat ca având caracter abuziv clauza privind declararea scadenţei anticipate a creditului; instanţa de apel nu a luat în considerare experienţa profesională a reclamantei în ceea ce priveşte contractele de credit bancar, aplicând legislaţia consumeristă unei persoane care nu îndeplineşte criteriile legale pentru a putea fi considerată consumator profan, precum şi că decizia instanţei de apel încalcă principiile statuate de C.J.U.E. în cauza C 618/10 şi contrazice jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind respingerea cererilor clienţilor băncilor de modificare a preţului contractelor de credit în temeiul legislaţiei consumeriste.
Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, înţelegând să invoce şi excepţia puterii de lucru judecat motivat de faptul că, în faţa instanţei de apel, B.C.R. SA nu a cerut admiterea cererii reconvenţionale, astfel încât se impune admiterea acestei excepţii, mijloc procesual pe care instanţa îl califică ca fiind apărare de fond şi pe care o va analiza în cadrul recursului.
Înalta Curte, examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, acesta constituind un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
Este însă important de reţinut că judecătorul are obligaţia să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere şi nu să răspundă, separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere, neconstituind motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument, admiţându-se, în mod constant, posibilitatea motivării implicite, globale.
Instanţa de apel a motivat decizia recurată, reţinând calitatea de consumator a reclamanţilor şi caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele de credit referitoare la cuantumul dobânzii şi la declararea scadenţei anticipate a creditului, cu trimitere la actele normative incidente în cauză, respectiv Directiva nr. 93/13/ CEE, art. 93 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000 modificată.
Referitor la motivele de recurs potrivit cărora instanţa a intervenit în mod nepermis în raporturile juridice dintre părţi, fixând un cuantum al dobânzii, care nu este rezultatul acordului părţilor şi constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contractele de credit în condiţiile în care aceste clauze nu pot face obiectul controlului judiciar, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 abilitează instanţele de judecată, să cenzureze contractul, iar jurisprudenţa C.J.U.E. recunoaşte, de asemenea, dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întăreşte concluzia posibilităţii exercitării controlului judiciar al clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, C.J.C.E. - 27 iunie 2000).
De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii C.J.U.E. - C -484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări.care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".
Aşadar, în materia protecţiei consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că acestea sunt abuzive, iar o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.
Cum jurisprudenţa C.J.U.E. este obligatorie pentru instanţele româneşti rezultă că acestea au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a şi petrecut, astfel încât se impune şi respingerea acestor motive de recurs.
Nefondat este motivul de recurs potrivit căruia clauza prevăzută la art. 5 din contractele de credit deduse judecăţii nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a fi calificată ca abuzivă, deoarece art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie caracter abuziv clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:
a) Natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia;
b) Toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c) Alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Conform art. 6 din aceeaşi lege, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În ce priveşte încheierea contractului, instanţa de apel a apreciat în mod corect că reclamanţii, în calitate de consumatori, au acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca.
Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din Lege.
Reclamanţii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Cu privire la critica potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea ratei dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, se reţine că, potrivit art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
Modalitatea de exprimare folosită de bancă face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
În speţă, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieţei financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu intimaţii consumatori şi a fost încălcat principiul bunei credinţe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ.
Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienţilor, libertatea de voinţă a clienţilor rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabileşte profilul clientului, elemente în funcţie de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Având în vedere aceleaşi argumente, Înalta Curte consideră că şi această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanţilor care s-ar putea găsi în situaţia de a li se activa clauza în discuţie, fără ca, în prealabil, să cunoască în concret situaţiile care determină scadenţa anticipată şi să-şi poată adapta conduita în raport de natura acestor situaţii.
În ceea ce priveşte noţiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată, a preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva nr. 93/13/ CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.
Se reţine, astfel, că protecţia consumatorului este asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care, acţionează în afara activităţii sale profesionale şi care nu urmăresc obţinerea unui profit, urmărindu-se protejarea consumatorului ce se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.
Or, raportat la contractele de credit încheiate între părţi, reclamanta are calitatea de consumator, fiind persoană fizică, contractele de credit ce fac obiectul prezentului dosar fiind în afara activităţii sale profesionale, astfel încât şi acest motiv de recurs este nefondat.
Cu privire la susţinerea potrivit căreia decizia contrazice jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a principiilor statuate de C.J.U.E., instanţa de recurs reţine că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept substanţial şi nu la jurisprudenţa, deoarece aceasta nu constituie izvor de drept.
Reţinând că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.C.R. - sucursala Braşov împotriva Deciziei nr. 178/ Ap din 4 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.C.R. - sucursala Braşov împotriva Deciziei nr. 178/ Ap din 4 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 968/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 992/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
