ICCJ. Decizia nr. 1016/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1016/2014
Dosar nr. 11949/3/2008*
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 25 martie 2008, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate calitatea reclamantului de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii, să oblige pârâţii să-i restituie, prin compensare, un imobil compus din teren echivalent cu cel care a fost expropriat şi să-i achite, cu titlu de despăgubiri, contravaloarea construcţiilor demolate, astfel cum sunt identificate în procesul-verbal de constatare întocmit la data de 20 mai 1982.
În cursul procesului, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia din 11 aprilie 2008, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă actualizată, pentru terenul în suprafaţă de 360 mp, situat în Bucureşti, imposibil de restituit în natură, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
Pe parcursul desfăşurării procesului, reclamantul a solicitat ca, în locul terenului expropriat, afectat de elemente de sistematizare, să i se acorde teren în compensare, în Bucureşti şi în Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 1803 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât şi a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul este unicul moştenitor al defuncţilor B.I. şi B.E., astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor depuse la dosar şi că în patrimoniul autorilor s-au aflat terenul în suprafaţă de 360 mp situat în comuna suburbană D.C., actualmente în Bucureşti şi construcţia edificată pe acesta ulterior, ambele imobile făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă deoarece acesta este afectat în totalitate de detalii de sistematizare.
S-a constatat că nu există posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât terenul la care face referire reclamantul, situat în Bucureşti, deşi nu constituie obiectul unei notificări sau al unei acţiuni în revendicare, face parte dintr-o suprafaţă mare de teren care se afla în posesia Întreprinderii de Antrepriză în Construcţii, aşa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti din 28 noiembrie 2005.
În ce priveşte construcţia, aceasta nu a făcut obiectul notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu există dovezi că ar fi existat şi că ar fi fost demolată.
Prin Decizia civilă nr. 782 din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul V.S. împotriva acestei sentinţe, a schimbat în parte sentinţa, a anulat dispoziţia din 11 aprilie 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea precizată în apel.
A dispus restituirea în natură de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a suprafeţelor de 93 mp teren din str. X, Bucureşti şi de 210 mp teren din str. Y, Bucureşti, astfel cum au fost identificate în schiţele anexă la raportul de expertiză, în compensare pentru suprafaţa de 360 mp teren, situată în str. Z, Bucureşti.
Au fost menţinute dispoziţiile din sentinţă privind respingerea cererii pentru acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi la data introducerii acţiunii, unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu emisese dispoziţie privind soluţionarea acesteia, ulterior, pe parcursul litigiului, a emis dispoziţia din 11 aprilie 2008, prin care a acordat măsuri reparatorii în echivalent constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă actualizată, pentru terenul în suprafaţă de 360 mp, afectat în totalitate de elemente de sistematizare, situat în Bucureşti.
Curtea de apel a apreciat că, în condiţiile emiterii pe parcursul desfăşurării litigiului a acestei dispoziţii, instanţa este legal învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece a dispărut refuzul de soluţionare a notificării care ar fi îndrituit instanţa să se pronunţe ea însăşi asupra fondului notificării, în condiţiile Deciziei nr. XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Raportul de expertiză tehnică judiciară (înaintat şi pârâtului, care nu a formulat obiecţiuni), a identificat lotul de 277 mp teren în str. N., Bucureşti, ce a făcut obiectul Deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, dar şi suprafaţa de 93 mp învecinată, despre care pretinde că este liberă şi nu este afectată de detalii de sistematizare sau reţele edilitare.
Expertul a identificat şi suprafaţa totală de 210 mp din str. A., Bucureşti, despre care a pretins că este teren viran şi nu este afectat de detalii de sistematizare sau reţele edilitare.
Referitor la acelaşi teren, Primăria Municipiului Bucureşti, cu adresa din 18 ianuarie 2006, a făcut cunoscut reclamantului că terenul din str. A., Bucureşti nu figurează în evidenţele comisiei constituite în baza Legea nr. 10/2001.
Curtea de apel a reţinut că, în mod nejustificat, prin dispoziţia emisă de primar pe parcursul procesului s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 3 din Legea nr. 10/2001 instituie pentru persoana îndreptăţită dreptul de a obţine alte bunuri sau servicii în compensare pentru imobilul preluat abuziv.
S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii, sau după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare. Reclamantul nu a făcut dovada că terenurile expertizate din str. N. şi str. A. ar fi cuprinse în vreun tabel afişat la loc vizibil de către primar sub titulatura de bunuri disponibile, dar nici pârâtul Municipiul Bucureşti nu a înţeles să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expert.
Or, prin acest raport de expertiză s-a concluzionat că terenurile de la cele două adrese, de 93 mp şi de 210 mp, sunt libere de construcţii şi nu sunt afectate de elemente de sistematizare.
Prin Decizia civilă nr. 5992 din 3 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 782A din 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a casat decizia atacată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Curtea de apel a soluţionat cauza şi a dispus asupra măsurilor reparatorii fără să aibă o situaţie juridică clară a terenurilor atribuite în compensare. Astfel, instanţa s-a limitat la a constata că cele două suprafeţe de teren indicate de către reclamant şi solicitate a-i fi acordate în compensare sunt, potrivit raportului de expertiză, "libere de construcţii şi neafectate de detalii de sistematizare", folosind, totodată, ca element determinant, faptul că pârâtul nu s-ar fi opus pretenţiilor reclamantului şi nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.
O asemenea abordare nesocoteşte, însă, principiul rolului activ al instanţei reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Lămurirea situaţiei juridice a celor două terenuri prin administrarea de probe suplimentare era însă necesară, faţă de inadvertenţele rezultate din dosar.
De aceea, dispunând casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, Înalta Curte a îndrumat instanţa de apel ca, la reluarea judecăţii, să suplimenteze probatoriul pentru a stabili dacă terenurile sunt libere în accepţiunea dată acestei sintagme prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (art. 11 alin. (3), art. 10 alin. (2)) şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară conţinute de H.G. nr. 250/2007 (art. 10.3), dacă au făcut sau nu obiect al revendicării altor persoane (având în vedere că măsura compensării pretinsă este o formă de reparaţie prin echivalent, iar nu directă, aşa încât nu poate avea prevalenţă faţă de cererea de restituire a altui proprietar).
Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 280A din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul V.I. împotriva Sentinţei civile nr. 1803 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Obiectul cauzei prezente îl constituie o contestaţie împotriva dispoziţiei din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor.
Prin contestaţia formulată, contestatorul solicită să-i fie acordată, ca măsură reparatorie prin echivalent, compensarea cu două suprafeţe de teren, situate la adresele menţionate mai sus.
Prin Legea nr. 165/2013 s-au adus modificări importante Legii nr. 10/2001, una dintre aceste modificări constând în aceea că a fost exclusă măsura reparatorie prin compensare cu alte bunuri sau servicii.
Astfel, art. 1 alin. (2) din lege prevede că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, în procedura prevăzută în capitolul III din lege, iar în art. 50 din Legea nr. 165/2013 se menţionează că se abrogă orice dispoziţie referitoare la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent.
Art. 4 din lege prevede că dispoziţiile noii legi se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor, situaţie în care, Legea nr. 165/2013 devine incidentă şi în cauza prezentă.
Curtea de apel a considerat că aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 165/2013 nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii şi a constatat că excede competenţelor sale verificarea constituţionalităţii acestui act normativ.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că Legea nr. 165/2013 nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece în cauza-pilot Maria Atanasiu împotriva României, instanţa europeană, pe de o parte, a lăsat posibilitatea Guvernului Român să modifice cadrul legal referitor la restituirea proprietăţilor, iar, pe de altă parte, reclamantul nu are câştigat un drept la atribuirea prin compensare a unor bunuri care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În consecinţă, a apreciat curtea de apel, întrucât cadrul legal actual nu mai permite ca măsură reparatorie prin echivalent compensarea cu alte bunuri, singura soluţie posibilă asupra apelului este aceea a respingerii, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul V.I..
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
1. Instanţa de apel nu a analizat niciunul din motivele de apel invocate, nu s-a raportat la nicio probă administrată în cauză şi nu şi-a motivat în nici un fel hotărârea cu privire la obiectul dedus judecăţii şi la solicitările reclamantului.
Singurul aspect de fapt şi de drept luat în considerare de către instanţă în soluţionarea apelului a fost incidenţa Legii nr. 165/2013 în cauză, iar singura motivare în respingerea căii de atac a fost acest act normativ.
În atare situaţie, nefiind îndeplinite exigenţele dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunţată este în mod evident nemotivată, situaţie ce conduce la aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Hotărârea recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a Legii nr. 165/2013.
Acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată la data de 8 august 2008 şi a suferit mai multe amânări, parcurgând mai multe cicluri procesuale.
Întrucât Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare în anul 2013, conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, dispoziţiile acesteia nu pot fi aplicate cauzei de faţă, existentă pe rolul instanţelor de judecată încă din anul 2008.
3. Art. 4 din Legea nr. 165/2013 contravine atât art. 6 C. civ. cât şi drepturilor garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 6 şi art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
Totodată, extinzându-se aplicabilitatea şi asupra cererilor aflate pe rolul instanţelor începând cu data intrării în vigoare a legii, prin art. 4 şi art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013 se încalcă principiul fundamental al neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 din Constituţie.
4. Chiar dacă s-a considera că Legea nr. 165/2013 este incidentă în speţa de faţă, decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală.
Prin contestaţia formulată, contestatorul solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu două suprafeţe de teren.
În art. 50 din Legea nr. 165/2013 se menţionează că se abrogă orice dispoziţie referitoare la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent.
În realitate, Legea nr. 165/2013 dă o altă definiţie şi clasificare modalităţilor de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, păstrând însă principiul prevalenţei restituirii în natură.
În consecinţă, acţiunea recurentului reclamant este pe deplin admisibilă chiar în condiţiile Legii nr. 165/2013, întrucât există posibilitatea acordării în natură a terenurilor solicitate, iar această măsură echivalează cu o restituire în natură şi nu cu o măsură reparatorie a compensării cu alte bunuri.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestaţia formulată de reclamantul V.S. împotriva dispoziţiei din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti. Prin această dispoziţie s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă actualizată, pentru terenul în suprafaţă de 360 mp, situat în Bucureşti, teren care, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare, este imposibil de restituit în natură.
Prin contestaţia formulată, reclamantul a solicitat ca, în locul terenului expropriat, afectat de elemente de sistematizare, să i se acorde teren în compensare, în str. A., Bucureşti şi în str. N., Bucureşti.
Reclamantul a învestit instanţele de judecată la data de 25 martie 2008.
Soluţionând apelul în cel de-al doilea ciclu procesual, curtea de apel a reţinut că, prin Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul judecării cauzei, s-au adus modificări importante Legii nr. 10/2001, una dintre aceste modificări constând în excluderea măsurii reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii.
Instanţa de apel a apreciat că aplicarea Legi nr. 165/2013 direct în faza procesuală a apelului şi, pe cale de consecinţă, respingerea de plano a solicitării reclamantului de a beneficia de măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri, deşi legea în vigoare la data învestirii instanţelor permitea acordarea unei astfel de măsuri reparatorii, nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Însă, aplicarea unei norme legale nou intrate în vigoare în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul instanţelor, în condiţiile în care respectiva normă influenţează deznodământul judiciar al procesului prin reglementările aduse fondului raportului juridic, lipsind practic de sens acel litigiu, trebuie analizată din perspectiva dreptului de acces la justiţie şi al principiului egalităţii armelor, astfel cum acestea rezultă din cuprinsul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel trebuia să verifice dacă intervenţia legiuitorului prin Legea nr. 165/2013 nu constituie un obstacol în dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanţă, un element de imprevizibilitate ce poate atinge chiar substanţa acestui drept cât timp, noua lege, suprimând categoria de măsuri reparatorii pe care reclamantul o solicită, soluţionează practic fondul litigiului în care reclamantul cere aplicarea acelei măsuri reparatorii, împiedicând astfel examinarea pe fond a contestaţiei şi lipsind de sens continuarea litigiului.
Tot astfel, se impunea a fi analizat dacă, adoptarea unei legi pe parcursul soluţionării litigiului, a cărei aplicare face ca examinarea cauzei să fie lipsită de obiect şi care influenţează în mod decisiv deznodământul juridic al unui proces în care una dintre părţi este chiar Statul Român, nu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii armelor, astfel cum acesta rezultă din cuprinsul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, din perspectiva principiului preeminenţei dreptului şi a noţiunii de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuia analizat dacă ingerinţa puterii legiuitoare în administrarea justiţiei prin adoptarea unui act normativ care influenţează soluţia unui litigiu aflat pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, corespunde unor motive imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenţie.
Or, curtea de apel, prin decizia recurată, nu a verificat decât dacă legea nou adoptată, şi pe care a aplicat-o, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a se preocupa de analizarea acesteia din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Apreciind că o astfel de analiză se impunea a fi efectuată de instanţa de apel, astfel cum se susţine şi prin motivele de recurs formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte nu va mai analiza acele susţineri vizând fondul litigiului, legate de îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de măsura reparatorie a compensării cu alte terenuri şi de conţinutul acestei măsuri în cauza dedusă judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva Deciziei civile nr. 280 A din 8 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1015/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1017/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
