ICCJ. Decizia nr. 1017/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1017/2014
Dosar nr. 8967/3/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 36198/3/CA/2008, reclamanta SC I. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi H.G., constatarea nulităţii parţiale a dispoziţiei din 238 septembrie 2007 emisă în baza Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de 507,62 mp teren situat în sector 2, Bucureşti.
Prin încheierea de şedinţă din 27 ianuarie 2009, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea în vederea repartizării secţiilor civile ale tribunalului.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 8967/3/2009 pe rolul secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 30 iunie 2009 reclamanta SC I. SA a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. x şi a protocolului de predare-primire nr. x pentru suprafaţa de teren atribuită în folosinţă specială, temeiul de drept al acţiunii fiind dispoziţiile art. 966, 968, 948 C. civ. şi art. 291 din Legea nr. 10/2001.
La termenul de judecată din 19 mai 2011 reclamanta SC I. SA a formulat cerere completatoare de chemare în judecată a numiţilor G.M., M.R.G.E. şi M.D., cerere ce a fost disjunsă în conformitate cu art. 135 C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2010 tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată prin întâmpinare şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.G.M.B. - A.F.I.
Prin Sentinţa civilă nr. 935 din 19 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta SC I. SA, a constatat nulitatea parţială a dispoziţiei din 28 septembrie 2007 în ce priveşte terenul în suprafaţă de 507,62 mp atribuit în folosinţă specială pârâtului H.G. şi a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată a numiţilor G.M., G.E. şi M.D., acordând termen la 8 septembrie 2011. Totodată, a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii completatoare formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 8807 din 28 septembrie 2007 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtului H.G., a apartamentelor B, E, F, G şi K din imobilul situat în sector 2, Bucureşti. Prin aceeaşi dispoziţie i-a fost atribuit în folosinţă specială pârâtului H.G. terenul în suprafaţă de 507,62 mp pe care este edificată construcţia din str. N..
Această dispoziţie contravine Legii nr. 10/2001, care la art. 21 prevede că restituirea în natură se poate dispune pentru imobilele deţinute de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă sau de către orice altă persoană juridică de drept public.
Or, în speţă, terenul se afla la data intrării în vigoare a legii speciale în proprietatea societăţii reclamante, astfel cum rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus la dosar şi nu în posesia Primăriei Municipiului Bucureşti, aceasta nefiind în posesia terenului pentru a putea dispune în mod legal de acest bun aflat în administrarea altuia.
Nu poate fi primită susţinerea pârâtului H.G. potrivit căreia, certificatul de atestare a dreptului de proprietate x a fost anulat prin Decizia nr. 2208 din 30 septembrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor s-a recunoscut reclamantei SC I. SA dreptul de proprietate asupra terenului situat în strada N. în suprafaţă totală de 2631,07 mp. Prin Decizia nr. 1666 pronunţată la 6 mai 2003 în Dosarul 1919/2002 C.S.J. a admis contestaţia la titlu şi a lămurit înţelesul şi întinderea dispozitivului deciziei nr. x, în sensul că anularea certificatului operează parţial şi doar pentru terenul situat în str. N. în suprafaţă de 1420 mp. Prin urmare, diferenţa de teren de 1211,07 mp era şi este deţinută cu titlu de reclamanta SC I. SA, astfel că nu poate face obiectul restituirii între terţe persoane.
Prin Decizia civilă nr. 187 A din 28 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii pârâţi H.G. împotriva Sentinţei civile nr. 935 din 19 mai 2011 şi a încheierii de şedinţă de la 2 iunie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 8967/3/2009, şi de Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Sentinţei civile nr. 935 din 19 mai 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 8967/3/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC I. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
În ce priveşte apelul formulat de Municipiul Bucureşti prin primarul general, s-a reţinut că este nefondat şi în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins ca atare, pentru următoarele motive:
S-a susţinut că motivarea tribunalului în sensul că terenul în litigiu s-ar afla în patrimoniul contestatoarei cu titlu de proprietate ar fi superficială şi că, de fapt, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv, adresa din 26 octombrie 2006 a SC F. SA, rezultă că SC I. SA deţinea terenul în baza unui contract de închiriere.
Curtea a constatat total nefondate aceste susţineri, motivarea tribunalului neputând fi reţinută ca superficială, atâta timp cât se întemeiază pe un certificat de atestare a dreptului de proprietate intabulat în cartea funciară şi care, în mod evident, reprezintă titlul de proprietate în condiţiile legii pentru reclamantă.
Dimpotrivă, pretenţia apelantului pârât Municipiul Bucureşti că dovada dreptului său de proprietate la momentul soluţionării notificării era făcută pe baza adresei emisă de SC F. SA mai sus menţionată, este superficială; această adresă nu valorează niciodată şi după niciun fel de criteriu, oricât de puţin exigent, dovada vreunei proprietăţi, şi nu scutea pe recurentul-pârât de verificări mai complexe asupra modalităţii în care este deţinut terenul.
În apel s-a făcut o expertiză topografică care a concluzionat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate x emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC I. SA acoperă şi suprafaţa de teren obiect al Dispoziţiei nr. 8807/2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, rezultând, în consecinţă, că susţinerile apelantului pârât Municipiul Bucureşti sunt neîntemeiate.
Curtea a constatat, totodată, că celelalte susţineri din motivele de apel nu au nicio legătură cu cauza, fiind făcute la modul general fără să se concretizeze la speţă.
În ce priveşte apelul formulat de apelantul - pârât H.G., a fost respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
A fost înlăturată, ca fiind neîntemeiată, critica referitoare la necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care prezenta acţiune reprezintă, într-adevăr, astfel cum însuşi apelantul-pârât arată, o acţiune de drept comun, iar nu o contestaţie întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi atâta timp cât obiectul cererii a fost evaluat de către reclamantă la data de 2 iunie 2010, la suma de 510.000 RON, situaţie în care competenţa materială revenea tribunalului, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ. Curtea nu a înţeles la ce alt demers se referă apelantul-pârât atunci când susţine mai departe că instanţa de fond nu a mai întreprins nimic în sensul de a verifica competenţa sa şi că instanţa era obligată să interpreteze adecvat cererea, întrucât în raport de dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., competenţa materială se determină raportat la evaluarea obiectului cererii făcută de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cauza prezentă neexistând, de altfel, nici un fel de contestare a acestei evaluări.
Curtea a constatat nefondată şi critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Încălcarea rolului activ al instanţei nu constituie, în sine, motiv de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti, ci numai anumite măsuri concrete ale instanţelor pot să atragă netemeinicia sau nelegalitatea. Nu era necesar ca tribunalul prin încheiere să-şi constate în mod expres competenţa generală, materială şi teritorială, cum pretinde apelantul-pârât, ci, de vreme ce nu a pus în discuţie această chestiune şi a procedat la soluţionarea pe fond a cererii, rezultă implicit că s-a considerat competent.
Curtea a constatat, totodată, corectă soluţia dată de tribunal excepţiei tardivităţii cererii precizatoare depusă de către SC I. SA la data de 3 iunie 2009, nefiind în prezenţa unei aplicări greşite a art. 132 C. proc. civ. S-a reţinut însă, în soluţionarea acestei chestiuni, alte argumente decât cele invocate de prima instanţă. S-a apreciat că argumentele primei instanţe sunt într-adevăr greşite, întrucât în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., pârâtul H.G. a invocat în termen excepţia tardivităţii, la primul termen după ce această cerere precizatoare îi fusese comunicată.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că prin cererea precizatoare depusă de SC I. SA la 3 iunie 2009 (dosar fond), s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. x/2007 şi a protocolului de predare-preluare nr. x/2007 şi desfiinţarea măsurii restituirii în natură a terenului.
Or, Curtea a constatat că prin cererea iniţială se solicitase nulitatea parţială a aceleiaşi dispoziţii şi a aceluiaşi protocol de predare-preluare, nefiind, aşadar, câtuşi de puţin în prezenţa unei modificări de cerere care să cadă sub incidenţa art. 132 C. proc. civ., ci a unei cereri precizatoare.
Menţionarea în cadrul acestei cereri precizatoare a unei solicitări de "desfiinţare a măsurii restituirii în natură a terenului" nu constituie o adăugare la obiectul cererii iniţiale, ci reprezintă, prin conţinutul ei, doar explicitarea măsurii din dispoziţia atacată a cărei anulare se solicită, în condiţiile în care această dispoziţie conţine şi alte măsuri (de restituire în natură a unor părţi de construcţie şi alte dispoziţii), precizare, de altfel, necesară în condiţiile în care în discuţie era nulitatea parţială a dispoziţiei, pentru o corectă delimitare a obiectului cererii cu care fusese investită instanţa.
Nu se poate vorbi, aşadar, de un obiect juridic diferit faţă de obiectul juridic sau material al cererii iniţial formulate, în raport de care această cerere precizatoare să reprezinte o modificare a cererii iniţiale.
În ce priveşte indicarea în această cerere precizatoare a unor temeiuri de drept, neinvocate într-adevăr, prin cererea iniţială, Curtea a apreciat că nu era vorba în cauză de o modificare a cererii, ci, iarăşi, de o precizare a cererii iniţiale, care nu fusese întemeiată în drept, decât cu referire generală la Legea nr. 554/2004 şi Legea nr. 167/1958.
Textele de lege pe care se fundamentează o pretenţie în instanţă, care intră în conţinutul cauzei juridice a unei cereri de chemare în judecată, pot fi arătate oricând pe parcursul judecăţii fără a se constitui în modificare de cerere, atâta timp cât nu se modifică modul în care a fost construită cererea iniţială. De altfel, indicarea unor texte legale de către parte nici nu se dovedeşte obligatorie în sistemul procedural român (după cum instanţa însăşi poate aplica texte legale neinvocate de parte, în condiţiile art. 129 C. proc. civ.), ceea ce este esenţial din partea reclamantului fiind doar să circumstanţieze obiectul şi cauza juridică a cererii. Această circumstanţiere nu presupune în mod absolut necesar, în orice situaţie, indicarea unor texte legale, ci poate rezulta din modul în care reclamantul redactează cererea şi susţine anumite motive.
Or, analizând cererea iniţială, se constată că aceasta a fost motivată foarte sumar pe ideea că, prin dispoziţia nr. x/2007, Primăria Municipiului Bucureşti a dispus în mod abuziv asupra terenului proprietatea reclamantei, aşadar motivul de nulitate invocat îl reprezenta faptul că s-a emis dispoziţia de către o persoană care nu era deţinător, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei. Aceasta circumstanţia cererea de chemare în judecată în privinţa motivului de nulitate invocat.
Prin cererea precizatoare nu s-a adăugat de către reclamantă un alt motiv de nulitate faţă de cel invocat iniţial, ci s-a susţinut exact aceeaşi idee.
Aşa fiind, faptul că prin această cerere precizatoare s-a indicat de către reclamantă anumite texte legale care, în opinia reclamantei, îi întemeiază cererea, este irelevant, atâta timp cât motivul de nulitate în sine rămâne strict acela invocat de la bun început, fără ca obiectul sau cauza juridică a cererii iniţiale să fie câtuşi de puţin modificate.
Pentru aceste motive, care înlocuiesc motivarea tribunalului, Curtea a constatat că cererea precizatoare nu a reprezentat o modificare a cererii iniţiale şi deci nu a fost tardiv formulată.
În legătură cu soluţia dată de tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Curtea a constatat-o corectă, atâta timp cât SC I. SA şi-a justificat în dosar un drept asupra terenului care face obiectul dispoziţiei atacate, drept consfinţit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate intabulat în cartea funciară.
Reclamanta SC I. SA, deşi terţ faţă de dispoziţia nr. x/2007 şi de procesul-verbal de predare-preluare are calitate procesuală activă să conteste aceste acte care-i aduc atingere propriului drept recunoscut printr-un titlu, în condiţiile dreptului comun, pentru că, în raport de reclamantă aceste acte apar ca acte juridice de drept comun.
Nu este incident art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest text reglementează calea de atac a notificatorului împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de restituire, dar aceasta nu semnifică faptul că terţul nu are deschisă nicio cale de atac, ci doar că terţul nu are deschisă calea contestaţiei speciale reglementată de legea specială, rămânându-i însă deschisă calea dreptului comun. De altfel, practica judecătorească este absolut constantă în a recunoaşte această posibilitate terţilor, cu condiţia justificării unui drept care să fi fost vătămat prin emiterea unei dispoziţii/decizii în favoarea unei alte persoane.
În ce priveşte neverificarea de către tribunal a valabilităţii ori nevalabilităţii titlului statului, precum şi a valabilităţii ori nevalabilităţii titlului reclamantei, Curtea a constatat următoarele:
Aşa cum a rezultat din expertiza topografică efectuată în cauză de expertul D.A. (dosar apel), terenul obiect al dispoziţiei nr. x/2007 emisă de P.M.B. în condiţiile Legii nr. 10/2001 este inclus în cel pentru care reclamanta are emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1996.
Probatoriul administrat de către Curte în faza apelului a fost menit să stabilească dacă ne aflăm în prezenţa unei suprapuneri de titluri - al Municipiului Bucureşti şi al SC I. SA - care să justifice pretenţia Primăriei Municipiului Bucureşti de a fi unitate deţinătoare pentru acest teren.
Probele administrate nu au confirmat însă, o asemenea variantă, expertiza topografică întocmită de expert D.A.E. a confirmat faptul că întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea reclamantei, neexistând, aşadar, neclarităţi în acest sens, care să justifice poziţia Primăriei Municipiului Bucureşti, după cum s-a relevat şi faptul că terenul de sub construcţia restituită în natură (parţial) către pârâtul H.G. era amplasat în aşa fel, iar construcţia în sine fusese anterior cu destinaţia de birouri deţinute, de altfel, de reclamantă, încât, cu atât mai mult, devine necredibilă pretenţia Primăriei Municipiului Bucureşti de a fi fost unitate deţinătoare.
Primăria Municipiului Bucureşti s-a întemeiat în această consideraţie exclusiv pe Decizia nr. 3947/1961, care transmitea ca fond de bază al întreprinderii de administraţie locativă, imobilul situat în str. N., ocupat de Institutul pentru Proiectări de Laminoare (dosar apel), şi pe un contract de închiriere nr. y/1993 (dosar apel) prin care SC F. SA închiriase construcţia către SC I. SA, înscrisuri care, a constatat Curtea, nu pot constitui în niciun fel, în conflictul cu SC I. SA, dovada proprietăţii Primăriei asupra acestui teren sau a altui drept în raport de care Primăria Municipiului Bucureşti să poată fi considerată unitate deţinătoare în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Faţă de aceste considerente, singura concluzie care poate fi extrasă pe baza probelor administrate este că asupra terenului în discuţie numai reclamanta justifică un titlu de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită, în vreme ce Municipiul Bucureşti nu putea justifica această calitate la momentul emiterii dispoziţiei în discuţie. Chiar contractul de închiriere din anul 1993, prin care SC F. SA închiria numai construcţia, dar nu şi terenul, poate fi interpretat în sensul că asupra terenului nu se pretindea de către locator calitatea de proprietar.
Faţă de aceste considerente, actele atacate în prezenta cauză sunt nelegale cu privire la teren pentru simplul motiv că au fost emise de Primăria Municipiului Bucureşti, care nu era unitate deţinătoare şi pentru faptul că, în acest fel, au fost încălcate drepturile reclamantei, recunoscute până la acest moment printr-un certificat de atestare a dreptului de proprietate neanulat şi opozabil ca atare.
Conform art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/ 2001, decizia sau dispoziţia de soluţionare a notificării în sensul restituirii în natură poate fi emisă doar de unitatea deţinătoare, aplicaţie logică a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său.
Pentru aceste motive, este legală soluţia tribunalului de a declara nulitatea parţială a actelor emise de PMB cu privire la teren.
Nu prezintă în cauză nicio relevanţă valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, nicăieri în raţionamentul expus mai sus neintervenind acest aspect.
Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 invocate de apelantul-pârât pot prezenta relevanţă, dar aceasta în cu totul altă situaţie, anume în cadrul procedurii de soluţionare a notificării derulată între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare privatizată, aşadar în situaţia în care notificarea ar fi fost soluţionată în contradictoriu cu însăşi reclamanta ca unitate deţinătoare. În acest mecanism de soluţionare a notificării derulat (fie pe cale administrativă, fie pe calea instanţei) între reclamantă şi apelantul pârât H. dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ar face obiect de analiză. Însă, acest text nu poate fi invocat pentru a susţine că dispoziţia emisă de PMB ar fi legală, pentru că oricum reclamanta ar fi obligată la restituire în natură, esenţial fiind că prin dispoziţia emisă de PMB, care nu avea calitate de unitate deţinătoare, au fost încălcate drepturile reclamantei SC I. SA ca unitate deţinătoare.
În ce priveşte nevalabilitatea titlului SC I. SA şi condiţiile în care acest titlu a fost eliberat, în mod evident că acest titlu reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi privit în cadrul cererii prezente decât ca valabil, atâta timp cât nu a fost anulat. Nu a făcut obiectul cauzei prezente şi nu putea fi considerată în cauza prezentă o chestiune incidentală care să poată fi, totuşi, cercetată de instanţă, valabilitatea acestui titlu de proprietate, în raport de modul în care a fost investită instanţa, exclusiv cu cererea SC I. SA de declarare a nulităţii celor două acte emise de Primăria Municipiului Bucureşti.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii H.G. şi Municipiul Bucureşti prin primar general.
Pârâtul H.G. a criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică vizează modul în care instanţa de apel a statuat asupra chestiunii competenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă de fond, în soluţionarea pricinii.
Se susţine în acest sens că în mod greşit instanţa de apel, prin decizia atacată, a considerat că nu era necesar ca tribunalul prin încheiere să-şi constate expres competenţa generală, materială şi teritorială, atâta timp cât a procedat la soluţionarea pe fond a acţiunii, considerându-se implicit instanţă competentă. Nu se poate accepta o asemenea motivare, faţă de dispoziţiile art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., care instituie obligaţia judecătorului ca la prima zi de înfăţişare, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. În speţă, acest fapt nu s-a realizat, iar instanţa superioară de control judiciar a considerat că nu era necesar ca Tribunalul să înfăptuiască aceste lucruri, încălcând astfel obligaţia impusă de lege în sarcina judecătorului, şi care face parte dintre acele activităţi esenţiale pe care judecătorul trebuie să le exercite în virtutea rolului activ de care trebuie să dea dovadă în timpul soluţionării procesului.
O altă critică priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 şi ale art. 108 alin. (3) C. proc. civ., menţionate în încheierea din data de 2 iunie 2010 pronunţată de tribunal, ca temei de drept pentru respingerea: (b1) excepţiei tardivităţii cererii precizatoare şi (b2) lipsei calităţii procesuale active invocate de pârât.
Curtea de apel, prin decizia civilă recurată, a schimbat motivarea tribunalului (motivare criticată de apelant) şi pe o nouă motivare a păstrat soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Acordând o atenţie deosebită acestui aspect (astfel cum reiese din considerente), Curtea de apel a arătat în continuare, în mod sumar, că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 ale Legii nr. 10/2001, şi pe cale de consecinţă, nu se impunea verificarea valabilităţii ori nevalabilităţii titlului statului.
Art. 29 al Legii nr. 10/2001 a fost arătat şi invocat ca temei de drept de chiar reclamanta SC I. SA, însă acest temei de drept a fost înlăturat de instanţă, considerându-se că instanţa însăşi poate aplica texte legale în condiţiile art. 129 C. proc. civ.
Totodată, deşi instanţele anterioare au constatat că nu sunt incidente acestei speţe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, motivările acestora sunt întemeiate atât pe dispoziţiile acestei legi, cât şi pe dispoziţiile de drept comun.
Astfel, în temeiul rolului său activ, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, intervenind, fără a pune în dezbaterea părţilor, în favoarea uneia dintre părţi, în sensul invocării temeiurilor de drept în susţinerea cererii acesteia.
Recurentul-pârât consideră că pentru aflarea adevărului instanţa trebuia, din oficiu, să verifice şi să stabilească valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, respectiv al Primăriei Municipiului Bucureşti asupra terenului ce i-a fost retrocedat în baza Dispoziţiei nr. 8807 din 28 septembrie 2007 emisă conform Legii nr. 10/2001 - de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Deşi întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei nr. 8807 din 28 septembrie 2007, precum şi la baza emiterii Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. x emis de către Ministerul Industriilor la data de 18 noiembrie 1996 a fost depusă la dosarul cauzei, aceasta nu a fost verificată/analizată/luată în considerare de către instanţa de fond.
Se critică în continuare că, deşi Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, concluziile expertului fiind clare în ceea ce priveşte istoricul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului de la fosta adresă sector 2, Bucureşti, acestea nu au fost reţinute de către instanţă.
Instanţa de apel s-a rezumat să constate că este o suprapunere de terenuri, în sensul că terenul ce face obiectul Dispoziţiei nr. 8807 din 28 septembrie 2007 emisă conform Legii nr. 10/2001 de Primarul General al Municipiului Bucureşti este cuprins în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. x emis de către Ministerul Industriilor la data de 18 noiembrie 1996. Ori pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel nu era nevoită să dispună efectuarea unei astfel de expertize, atâta timp cât terenul situat la adresa poştală str. N. este aferent imobilelor apartamente restituie în baza aceleiaşi dispoziţii.
Recurentul pârât susţine şi că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept care implică şi examinarea efectivă a cererilor, lucru care nu s-a realizat în cauză, având în vedere motivele expuse mai sus.
Examinând recursul declarat de pârâtul H.G. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce urmează:
Referitor la prima critică formulată de recurentul pârât, care vizează modalitatea în care instanţa de apel a răspuns motivului de apel legat de modul în care s-a statuat asupra competenţei materiale a tribunalului, ca primă instanţă de fond, în soluţionarea pricinii, Înalta Curte constată că nu poate fi primită din următoarele considerente:
Potrivit art. 1591alin. (4) C. proc. civ.: "La prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizată."
Verificarea obligatorie de către instanţă a propriei competenţe, prevăzută de art. 1591alin. (4) C. proc. civ., nu echivalează cu invocarea din oficiu şi soluţionarea excepţiei de necompetenţă, aspect care rezultă, de altfel, din alineatul imediat următor.
Potrivit art. 1591alin. (5) C. proc. civ.: "Verificarea competenţei conform alin. (4) nu împiedică formularea excepţiilor de necompetenţă în cazurile şi condiţiile prevăzute la alin. (1) - (3), asupra cărora judecătorul se va pronunţa în condiţiile legii."
Prin urmare, dacă partea interesată nu a invocat excepţia de necompetenţă în condiţiile art. 1591alin. (2) şi (3) C. proc. civ., ea este decăzută din acest drept şi nu va mai putea să invoce necompetenţa în căile de atac.
În speţă, recurentul pârât interesat nu a invocat excepţia de necompetenţă în condiţiile legale procedurale mai sus arătate, iar tribunalul a solicitat reclamantei precizarea valorii obiectului material al cererii, în verificarea propriei competenţe materiale. În raport de normele de drept comun, pe care şi-a întemeiat acţiunea reclamanta, şi atâta timp cât obiectul cererii a fost evaluat de către aceasta la data de 2 iunie 2010, la suma de 510.000 RON, competenţa materială revenea tribunalului, în baza art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde, printre alte elemente, obiectul şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, în cauză neexistând, de altfel, nici un fel de contestare a evaluării făcute de reclamantă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
În aceste condiţii, faptul că tribunalul nu a constatat/consemnat în încheiere - în mod expres - competenţa sa generală, materială şi teritorială şi a procedat la soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă implicit, că s-a considerat competent, măsură concretă a instanţei care nu determină încălcarea rolului activ al judecătorului, astfel cum în mod greşit susţine recurentul pârât în cauză. Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private; rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilităţii şi contradictorialităţii; în cauză, părţile au avut posibilitatea să invoce în condiţiile legii şi să formuleze apărări cu privire la chestiunea competenţei materiale a primei instanţe de fond, ceea ce nu s-a întâmplat, cauza fiind, de altfel, în mod corect soluţionată în primă instanţă de tribunal.
Referitor la susţinerea recurentului pârât privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 şi ale art. 108 alin. (3) C. proc. civ., ca temei de drept pentru respingerea excepţiei tardivităţii cererii precizatoare şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Înalta Curte constată că nu este vorba despre o veritabilă critică de nelegalitate, deoarece nu se arată, în concret, cum şi-au încălcat obligaţiile ce le reveneau în baza art. 129 C. proc. civ., judecătorii din apel, şi în ce constă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 şi ale art. 108 alin. (3) C. proc. civ. în soluţionarea celor două excepţii.
Motivarea criticii astfel formulate, înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală. Pentru a conduce la modificarea hotărârii, motivul de recurs nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiţia legală a dezvoltării motivului de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează. Trebuie menţionat că, în general, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului pârât nu constituie o veritabilă critică a argumentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă, de respingere a celor două excepţii invocate de pârât în cauză.
În continuare, recurentul pârât susţine o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 29 ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deşi, a fost arătat şi invocat ca temei de drept de chiar reclamanta SC I. SA, acest temei a fost înlăturat de instanţa de apel care a concluzionat că nu se impunea verificarea valabilităţii ori nevalabilităţii titlului statului, încălcând astfel principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Critica astfel formulată nu este fondată. Întradevăr, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii. Cum în speţă, prin cererea precizată, formulată la data de 3 iunie 2009, reclamanta intimată a indicat ca temei de drept al acţiunii sale, printre alte dispoziţii de drept comun, şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanţele anterioare s-au pronunţat în limitele în care au fost învestite.
În acest context, în mod corect s-a reţinut că, nu prezintă în cauză nicio relevanţă valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului. Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 invocate ca temei de drept pot prezenta relevanţă, dar numai în cadrul procedurii de soluţionare a notificării derulată între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare privatizată, aşadar în situaţia în care notificarea ar fi fost soluţionată în contradictoriu cu însăşi reclamanta SC I. SA ca unitate deţinătoare. Doar în acest mecanism de soluţionare a notificării derulat (fie pe cale administrativă, fie pe calea instanţei) între reclamantă şi apelantul pârât H.G. dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 ar face obiect de analiză. Acest text de lege nu poate fi invocat, însă, pentru a susţine că dispoziţia emisă de Primărie ar fi legală, pentru că oricum reclamanta ar fi obligată la restituire în natură, esenţial fiind că prin dispoziţia emisă de PMB, care nu avea calitate de unitate deţinătoare, au fost încălcate drepturile reclamantei SC I. SA ca unitate deţinătoare.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, ca o garanţie a respectării principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Înalta Curte constată că în mod judicios cauza a fost analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte (şi în ceea ce priveşte criteriile de apreciere a titlurilor părţilor aflate în conflict), instanţa de judecată fiind ţinută de obiectul material al acţiunii şi cauza acesteia - situaţia de fapt calificată juridic -, iar nu neapărat de textul de lege indicat de către parte.
În speţă, în mod corect instanţele s-au pronunţat în limitele în care au fost învestite, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., făcând aprecieri asupra valabilităţii titlurilor de proprietate ale părţilor în conflict.
Critica vizând faptul că nu au fost reţinute de către instanţă concluziile expertizei de specialitate în ceea ce priveşte istoricul de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului de la fosta adresă sector 2, Bucureşti, deşi expertiza efectuată a fost dispusă chiar de către Curtea de apel în cauză, nu poate fi analizată, deoarece pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., căruia i se circumscrie această critică, era abrogat la data pronunţării deciziei recurate.
Nici susţinerea că nu s-ar fi respectat art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nu poate fi primită. Astfel, art. 6 al Convenţiei Europene garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să judece orice "contestaţie" privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Toate garanţiile prescrise de art. 6 parag. 1 din Convenţie formează dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil sau dreptul de acces la o instanţă nu implică şi soluţionarea cauzei în mod favorabil uneia din părţi. Împrejurarea că părţile s-au adresat instanţei pentru a obţine valorificarea drepturilor lor, că părţile au beneficiat de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii de egalitate, că au avut posibilitatea de a combate fiecare argumentele invocate de partea adversă, că, în fine, în limita marjei de apreciere de care se bucură, instanţele de fond au tratat părţile din proces în condiţii egale, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâtul H.G. în cauză.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general a criticat decizia atacată pentru următoarele motive:
Prin dispoziţia Primarului General nr. 8807 din 28 septembrie 2007 s-a dispus restituirea în natură în proprietatea pârâtului H.G. a apartamentelor B, E, F, G şi K din imobilul situat în sector 2, fiindu-i atribuit în folosinţă specială pârâtului şi terenul în suprafaţă de 507,62 mp pe care este edificată construcţia din str. N.
Or, prin Sentinţa civilă nr. 935 din 19 mai 2011, Tribunalul Bucureşti a constatat nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 8807 din 28 septembrie 2007, doar în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 507,62 mp, nu şi în ceea ce priveşte restituirea în natură a apartamentelor.
Prin urmare, situaţia descrisă de către instanţa de apel, potrivit căreia Primăria Municipiului Bucureşti nu este unitate deţinătoare nu poate fi susţinută.
Totodată, s-a reţinut greşit de către instanţa de apel că probele administrate au confirmat că întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA. Că nu este aşa o dovedeşte contractul de închiriere nr. 83/1993 prin care SC F. SA a închiriat construcţia către SC I. SA. Nu se acceptă susţinerile instanţei de apel că acest înscris nu poate constitui în niciun fel dovada proprietăţii Municipiului Bucureşti asupra acestui teren sau a unui alt drept în raport de care Primăria Municipiului Bucureşti să poată fi considerată unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, pentru că prin acest contract se creează o situaţie de fapt existentă de care nu se poate face abstracţie, ajungându-se astfel la situaţia paradoxală în care SC I. SA plăteşte chirie Municipiului Bucureşti în baza contractului nr. 83/1993, (în prezent contractul din 10 mai 2012, conform adresei emisă de Administraţia Fondului Imobiliar pentru spaţiul cu altă destinaţie din str. N.), în timp ce asupra terenului invocă un drept de proprietate dobândit în baza H.G. nr. 834/1991.
Astfel, raportat la starea de fapt enunţată, se constată că Municipiul Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 8807/2007 cu respectarea dispoziţiilor legale, în calitate de unitate deţinătoare, astfel că se impunea admiterea apelului în cauză.
Examinând recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte constată că singura critică de nelegalitate adusă în susţinerea recursului formulat este aceea că, în mod greşit instanţa de apel a considerat că Primăria Municipiului Bucureşti nu este unitate deţinătoare pentru terenul în litigiu, în sensul Legii nr. 10/2001.
În speţă, s-a reţinut în mod corect că potrivit dispoziţiilor art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziţia de soluţionare a notificării în sensul restituirii în natură poate fi emisă doar de unitatea deţinătoare, aplicaţie logică a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său.
Prin urmare, în aplicarea Legii nr. 10/2001, entitatea obligată să primească şi să soluţioneze notificarea este atât proprietarul bunului solicitat, cât şi deţinătorul acestuia.
În speţă, entitatea cu personalitate juridică ce are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii, este reclamanta intimată SC I. SA.
În stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt instanţa de apel a administrat un probatoriu complex în cauză, menit să arate dacă există o suprapunere de titluri - al Primăriei Municipiului Bucureşti şi al SC I. SA - care să justifice pretenţia Primăriei de a fi unitate deţinătoare pentru terenul în litigiu. Probele administrate nu au confirmat însă, o asemenea variantă, expertiza topografică întocmită relevând faptul că întregul teren de la adresa str. N. cade sub acoperirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societăţii intimate reclamante, neexistând, aşadar, neclarităţi în acest sens, care să justifice pretenţia recurentului pârât de a fi fost unitate deţinătoare. Referirile la contractul de închiriere nr. 83/1993 prin care SC F. SA a închiriat construcţia către SC I. SA, nu pot fi primite deoarece se referă exclusiv la raporturile de locaţiune cu privire la construcţia de la adresa de mai sus, fără nicio referire la terenul în litigiu. Pe de altă parte, invocarea unui drept de proprietate dobândit în baza H.G. nr. 834/1991 cu privire la teren este în afara cadrului juridic fixat în speţa pendinte, iar hotărârea de guvern invocată este mult anterioară certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA, care este astfel şi proprietar şi deţinător al terenului în litigiu.
Faţă de aceste considerente, se poate concluziona că asupra terenului numai reclamanta intimată justifică un titlu de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită, în vreme ce Municipiul Bucureşti nu putea justifica această calitate sau cea de deţinător la momentul emiterii dispoziţiei a cărei anulare se solicită.
Prin urmare, nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind interpretarea şi/sau aplicarea greşită a legii în speţă, constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, situaţie în care Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâtul în cauză.
Faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 se va dispune darea în debit a apelanţilor pârâţi H.G. şi Municipiul Bucureşti cu 4.143,25 RON fiecare, taxă judiciară de timbru în apel şi a reclamantei SC I. SA cu 8.286,5 RON - taxă judiciară de timbru în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii H.G. şi de Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva Deciziei civile nr. 187 A din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Dispune darea în debit a apelanţilor H.G. şi Municipiul Bucureşti cu 4.143,25 RON fiecare - taxă judiciară de timbru în apel şi a reclamantei SC I. SA cu 8.286,5 RON - taxă judiciară de timbru în primă instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1016/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1018/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
