ICCJ. Decizia nr. 1018/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1018/2014
Dosar nr. 26967/3/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 2 iunie 2010, reclamanta P.A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren şi construcţie.
În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că a primit imobilul în litigiu cu titlu de dotă de la tatăl său, I.I.. Pe teren s-au aflat nişte construcţii distruse în timpul războiului, la bombardament. Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 452/1966, fără plata de despăgubiri, iar notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 10237 din 15 aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Reclamanta a susţinut că nu a primit despăgubirile cuvenite potrivit legii, că deşi legislaţia în vigoare stabileşte declarativ principiul despăgubirii integrale, aceste prevederi nu sunt aplicate în practică, iar în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, mecanismul reparator stabilit prin Fondul Proprietatea nu are caracter efectiv.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1009 din 24 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantei suma de 279.361 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti nr. 10237 din 15 aprilie 2008 a fost soluţionată notificarea din 13 august 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren. Constatându-se imposibilitatea restituirii în natură - întrucât construcţia a fost demolată, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare, fiind ocupat de stradă, carosabil, policlinică, spaţiu verde aferent policlinicii, teren afectat de reţele edilitare subterane - s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Până în prezent reclamanta nu a beneficiat de nici un fel de despăgubire şi nu a primit nicio înştiinţare cu privire la desfăşurarea procedurii prevăzute de lege. Posibilitatea de acordare a despăgubirilor în numerar, introdusă prin O.U.G. nr. 81/2007, care până în prezent a fost foarte rar aplicată, a fost suspendată prin O.U.G. nr. 62/2010 pentru o perioadă de 2 ani, timp în care valorificarea titlurilor de despăgubire se face doar prin conversia lor în acţiuni la Fondul «Proprietatea» (art. III alin. (1) şi (2)). Ca urmare, din această dispoziţie legală, coroborată cu împrejurarea că Fondul «Proprietatea» nu este funcţional şi nu există nicio perspectivă reală, certă şi credibilă ca începutul funcţionării sale să se situeze în viitorul apropiat, rezultă ineficacitatea mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, ineficacitate de altfel notorie şi incontestabilă.
Tribunalul a constatat că Statul Român, reprezentat în proces de Ministerul Finanţelor Publice conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, este în culpă pentru că, pe de-o parte, a instituit legislativ regula despăgubirii integrale, prin echivalent, a persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, iar pe de altă parte, prin ramura executivă a puterii sale, nu a luat măsurile necesare pentru aplicarea efectivă a legislaţiei, încălcând astfel drepturile subiective ale persoanelor îndreptăţite la despăgubiri efective, între care se află şi reclamanta.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta P.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin încheierea din data de 17 noiembrie 2011 Curtea a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză pentru motivele expuse în încheierea respectivă şi a admis excepţia tardivităţii formulării apelului declarat de apelanta-reclamantă.
În şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2011, Curtea a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia nulităţii apelului pentru lipsa semnăturii.
Prin Decizia civilă nr. 30 A din 26 ianuarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins ca tardiv apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în tot sentinţa apelată, respingând acţiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta reclamantă P.A., Curtea a constatat că prin încheierea din data de 17 noiembrie 2011 s-a admis excepţia tardivităţii formulării apelului declarat de aceasta, motivat de faptul că hotărârea primei instanţe a fost comunicată reclamantei la data de 10 iunie 2011, termenul de apel fiind, potrivit art. 284 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Termenul, calculat potrivit art. 101 C. proc. civ., pe zile libere, s-a împlinit la data de 26 octombrie 2011, iar apelul declarat de parte a fost formulat la data de 1 iulie 2011, cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege.
În consecinţă, în temeiul art. 103 teza 1 C. proc. civ., Curtea a respins ca tardiv formulat apelul declarat de apelanta-reclamantă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a constatat că acesta a criticat hotărârea primei instanţe, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În dezvoltarea apelului a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspect faţă de care Curtea a pus în discuţie calificarea acestor critici ca echivalând cu invocarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, apelantul pârât, prin reprezentant, susţinând în cadrul concluziilor pe fond inadmisibilitatea acţiunii în raport cu criticile menţionate.
Faţă de procedura specială menţionată mai sus, instituită de Legea nr. 247/2005 (Titlul VII), instanţa a reţinut că nu poate fi primită cererea de obligare a statului la plata despăgubirilor băneşti în temeiul prevederilor dreptului comun (art. 998 - 999 C. civ.), având în vedere principiul de drept specialia generalibus derogant.
În acest sens sunt pe deplin aplicabile, pentru identitate de raţiune, precizările şi distincţiile referitoare la raportul dintre legea specială şi cea generală, astfel cum acestea sunt redate în decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, prin care s-a statuat asupra admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin această decizie s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate.
Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere faptul că o acţiune directă îndreptată împotriva statului, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, solicitate cu suprimarea procedurilor stabilite în acest sens, nu-şi poate avea temei suficient în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Convenţia Europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanţă), ci sancţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta. Astfel, în măsura în care nu face dovada unui bun actual în patrimoniu, reclamanta nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pe motiv că i-ar fi fost nesocotit un drept. Aceasta s-ar prevala doar de un pretins drept de creanţă, care nu poate fi considerat bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă a fost constatat sau stabilit printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. O astfel de decizie constatatoare a dreptului de creanţă se poate realiza în procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 247/2005, iar instituirea unei proceduri prealabile nu constituie încălcarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme ea este supusă controlului judiciar.
Faptul că Fondul «Proprietatea» nu este funcţional, nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale, în cadrul căreia se pot valorifica pretenţiile legate de despăgubiri.
Pentru aceste considerente, reţinând că reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, având în vedere şi cele statuate prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a realizat controlul de convenţionalitate asupra sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea a constatat că, în mod greşit a admis prima instanţă acţiunea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta P.A., solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea apelului declarat de pârât, respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea hotărârii tribunalului ca legală şi temeinică. Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea recursului a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi solicitat obligarea statului la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi cererea dedusă judecăţii a fost una în dezdăunare întemeiată pe dispoziţiile art. 998 -999 C. civ., ca urmare a faptului că dreptul său, recunoscut printr-o dispoziţie emisă în procedura Legii nr. 10/2001, nu a putut fi fructificat, în absenţa unui mecanism de realizare efectivă a unui drept prevăzut de lege, că lipsa unor reglementări adecvate sau adoptarea unor reglementări culpabile nu poate feri statul de răspundere civilă.
De asemenea, a susţinut că nu se poate concepe ca Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să nu aibă calitate procesuală pasivă, deoarece statul este unul singur şi are calitate, indiferent de mandatar, iar citarea greşită la un alt mandatar determină o lipsă de procedură ce conduce la casarea cu trimitere spre rejudecare, nicidecum la inadmisibilitate. A susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, invocată de mandatarul său, Ministerul Finanţelor Publice. Respingând acţiunea ca inadmisibilă, Curtea a judecat un alt apel, care nu s-a promovat, astfel încât sub aspectul admisibilităţii hotărârea primei instanţe este irevocabilă. Aşadar, există autoritate de lucru judecat asupra acestei chestiuni, de care instanţa de apel era ţinută, motiv pentru care recurenta-reclamantă a înţeles să invoce, pe cale de excepţie, autoritatea de lucru judecat, susţinând că instanţa de apel trebuia să se pronunţe doar asupra motivelor de apel, nefiind în situaţia prevăzută de art. 3041 C. proc. civ.
Mai mult, excepţia inadmisibilităţii nu a fost invocată nici măcar formal, de instanţă din oficiu ori de pârât şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
O altă critică priveşte deturnarea de către instanţa de apel a sensului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a drepturilor conferite de aceasta, în principal prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, care apără dreptul de proprietate, prin redarea fragmentară şi abuzivă a hotărârii pilot Maria Atanasiu vs. România, contrar susţinerilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. În situaţia în care statul nu-şi îndeplineşte obligaţiile impuse, prevederile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sunt aplicabile, acest lucru neputând fi echivalent cu încălcarea previzibilităţii, ci chiar cu prezervarea ei.
Un al treilea motiv de recurs vizează greşita interpretare a actului dedus judecăţii de către instanţa de apel, atunci când reţine că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se garantează un drept, ci se sancţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta. Susţine că instanţa nu a avut în vedere faptul că Fondul «Proprietatea» nu este funcţional, că Guvernul a blocat prin ordonanţă de urgenţă emiterea de titluri de despăgubire pentru o perioadă de şase luni, dar că există riscul permanentizării acestei stări de fapt. Cât priveşte decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, invocată de instanţa de apel, susţine că judecătorul naţional are obligaţia înlăturării de la aplicare a acelor norme juridice ori hotărâri contrare dreptului comunitar sau Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată şi sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice pentru Statul Român şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii apelului astfel semnat, în absenţa unei delegări exprese, prin mandat autentic, conform dispoziţiilor art. 67 şi următoarele C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a înţeles să invoce excepţia nelegalităţii ordinelor Ministerului Finanţelor Publice nr. 1227/2006 şi 349/2007.
În susţinerea excepţiei, reclamanta a susţinut că actele administrative contestate încalcă dispoziţiile Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale art. 67 şi urm. din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, date fiind susţinerile mandatarului statului - Ministerul Finanţelor Publice, potrivit cărora în acest litigiu statul nu ar avea calitate procesuală pasivă. Mai mult, Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 349/2007 este semnat de o persoană neidentificată şi care nu are mandat legal pentru exercitarea acestei prerogative. De asemenea, ordinele încalcă dispoziţiile Legii nr. 5272003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, pentru că nu au fost publicate în M. Of.
Prin încheierea din 22 noiembrie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a trimis cauza secţiei de contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate şi a suspendat judecata recursului până la soluţionarea excepţiei, constatând că soluţia ce se va da pe fond recursului pendinte depinde şi de actul administrativ cu privire la care s-a formulat excepţia de nelegalitate.
Această excepţie a fost soluţionată prin încheierea din 30 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a luat act de cererea reclamantei de renunţare la judecata, hotărârea rămânând definitivă prin nerecurare.
Cauza a fost repusă pe rol la solicitarea recurentei-reclamante.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., invocate de reclamantă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., verificând hotărârea atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De altfel, acest motiv a fost invocat în mod generic prin cererea de recurs, fără ca reclamanta să facă vreo referire concretă la criticile ce îi sunt subsumate.
Nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut. Referirea legiuitorului la "actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles "lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat, priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică. În niciun caz nu pot fi subsumate acestui motiv de recurs critici referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ori cu privire la modul de interpretare a problemei funcţionalităţii Fondului «Proprietatea».
Răspunzând mai întâi criticilor privind chestiuni de procedură, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă a susţinut că în cauză pârâtul Statul Român a fost greşit citat prin alt mandatar, ceea ce reprezintă o lipsă de procedură, care conduce la soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.
Lipsa de procedură este sancţionată, însă, cu nulitatea relativă, ce poate fi invocată numai de partea ocrotită prin norma încălcată, nu şi de partea adversă sau de instanţă din oficiu.
Eventuala citare a unei părţi printr-un alt reprezentant decât cel care are mandat de reprezentare, nu constituie o problemă de lipsă de procedură, ci de lipsă a dovezii calităţii de reprezentant.
Din verificarea hotărârii atacate se constată că la ultimul termen de judecată a fost pusă în discuţie excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii apelului din această perspectivă, invocate de reclamanta P.A. în şedinţa publică din 17 noiembrie 2011 (dosar apel).
Astfel, în Decizia nr. 30 A din 26 ianuarie 2012, este consemnată concluzia Curţii cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţie ce a fost respinsă ca neîntemeiată, constatându-se că prin mandatul depus la dosar, dar şi prin actele depuse la termenul de judecată din 26 ianuarie 2012, s-a făcut dovada că această Direcţie a primit mandat pentru exerciţiul dreptului de a promova calea de atac. Pe cale de consecinţă, a fost respinsă şi excepţia nulităţii apelului pentru lipsa semnăturii, având în vedere că apelul a fost semnat de reprezentantul Direcţiei, mandatată în acest sens.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a soluţionat în mod corect cele două excepţii, din moment ce apelul a fost declarat de Statul Român prin reprezentantul său - Ministerul Finanţelor Publice (dosar apel), iar în acelaşi dosar se află împuternicirea pe care Ministerul Finanţelor Publice a dat-o Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, în vederea reprezentării intereselor sale în Dosarul nr. 26967/3/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti. Dovada calităţii de reprezentant fiind, astfel, pe deplin făcută, excepţiile invocate de reclamantă nu puteau a fi decât respinse, fiind lipsite de orice temei.
Recurenta-reclamantă a mai invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei pronunţate de tribunal asupra chestiunii admisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că respingând acţiunea ca inadmisibilă, Curtea a judecat un alt apel, care nu s-a formulat, iar pe de altă parte excepţia inadmisibilităţii nu a fost pusă în discuţie.
În practicaua deciziei atacate (dosar apel) se consemnează susţinerea reprezentantului apelantului-pârât potrivit căreia invocarea ca temei de drept a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 face acţiunea inadmisibilă, ca urmare a faptului că există o procedură de soluţionare a notificărilor după emiterea dispoziţiei de către primar, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea, constatând că invocarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 echivalează cu invocarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a pus în discuţie această calificare.
Or, criticile formulate de apelantul-pârât în legătură cu incidenţa dispoziţiilor Titlului VII au fost cuprinse în motivele de apel comunicate recurentei-reclamante.
Împrejurarea că aceasta nu a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 289 alin. (2) C. proc. civ. sau că, deşi legal citată, nu s-a prezentat la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra apelurilor declarate împotriva sentinţei instanţei de fond, nu este de natură a o îndreptăţi să invoce nerespectarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a susţinut şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, invocată de mandatarul său, Ministerul Finanţelor Publice.
Nici această critică nu poate fi primită.
Într-adevăr, prin motivele de apel s-a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri, însă tot în raport de aplicabilitatea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. De altfel, în concluziile formulate de reprezentantul apelantului-pârât, ca urmare a acordării cuvântului asupra apelurilor, acesta a invocat inadmisibilitatea acţiuni şi numai în mod subsidiar a înţeles să susţină greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive de către instanţa de fond.
În acest context se constată că excepţia de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă este subsumată criticii referitoare la calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al statului în litigiile având ca obiect pretenţii-dezdăunări, întemeiate pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Înalta Curte observă că legalitatea unui act administrativ nu poate fi analizată în funcţie de poziţia procesuală a unei părţi, aşa cum susţine recurenta-reclamantă. În cauza de faţă, nu s-ar putea reţine că ordinele atacate sunt nelegale pentru că, deşi prevăd calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al statului în asemenea litigii, Ministerul înţelege să invoce în apărare lipsa calităţii procesuale pasive a statului. Aceasta ar echivala cu înfrângerea forţei obligatorii a unei norme de drept prin simpla contestarea a ei, ceea ce este de neacceptat.
Pe de altă parte, conduita procesuală a reclamantei, în ceea ce priveşte invocarea acestei excepţii de nelegalitate, îmbracă forma abuzului de drept, câtă vreme a urmărit suspendarea judecării recursului de faţă pentru soluţionarea excepţiei de către instanţa de contencios administrativ, pentru ca ulterior să renunţe la judecată în faţa acestei instanţe. Ca urmare, pricina a rămas în nelucrare din data de 22 noiembrie 2012 şi până la acest moment.
Ca nefondate se privesc şi criticile referitoare la greşita reţinere a temeiului de drept al cererii şi la deturnarea sensului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel nu a respins ca inadmisibilă acţiunea pentru că aceasta ar fi fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, aşa cum greşit susţine recurenta-reclamantă, ci a reţinut că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. nu poate fi primită în condiţiile în care există o procedură specială, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aşa cum corect a reţinut curtea de apel, în cauză sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a stabilit că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut în legea specială specială.
În egală măsură, cauzei de faţă îi sunt aplicabile şi dispoziţiile Deciziei nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Prin această decizie se reţine că în analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, raţionamentul este identic cu cel din Decizia nr. 33/2008, mai sus invocată.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, s-a constatat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale.
Este de subliniat că şi în hotărârea-pilot Curţii Europene a Drepturilor Omului a reamintit că «statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare».
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva Deciziei civile nr. 30 A din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1017/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1019/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
