ICCJ. Decizia nr. 1024/2014. Civil. Drepturi băneşti. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1024/2014
Dosar nr. 1495/54/2013
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 2000 din 26 februarie 2013 Tribunalul Dolj a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâtă şi a admis acţiunea formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâta SC C.I. SA Bucureşti.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 - 2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare al reclamantei din luna decembrie a anului respectiv, conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adiţional, precum şi ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Crăciun 2009 - 2010, Paşte 2010 şi Ziua Feroviarului 2010, echivalent fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin act adiţional, sume actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective plus dobânda legală aferentă, sumele cuvenite urmând a fi calculate şi cu respectarea prevederilor art. 41 alin. (3) lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008 - 2010.
A fost obligată pârâta la 100 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta SC Î.R.L.U. - C.I. SA.
Prin Decizia civilă nr. 7661 din 3 septembrie 2013 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis recursul şi a modificat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut cu privire la soluţia pronunţată pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, că motivele de recurs formulate sub acest aspect sunt nefondate, având în vedere natura drepturilor solicitate de reclamant, şi anume drepturi de natură salarială.
Potrivit dispoziţiilor art. 171 C. muncii, dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar acest termen de prescripţie este respectat în speţă.
Criticile referitoare la inaplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar sunt neîntemeiate, în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. b) şi art. 16 din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce priveşte salariul suplimentar, reclamanta se întemeiază pe disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar şi art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi.
Din prevederile contractuale mai sus amintite nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Art. 30 din Contractul Colectiv de munca încheiat la nivel de unitate precizează o condiţie esenţială pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Or, în contextul în care unitatea nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2009 - 2010, Curtea a considerat că nu exista obligaţia plăţii salariilor suplimentare aferente solicitate de reclamantă.
Pe de altă parte, pentru anul 2010, părţile contractante au convenit de comun acord că „salariul suplimentar menţionat nu se acordă pentru anul 2010”.
În ceea ce priveşte plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de Paşte pe anul 2010 şi respectiv de Crăciun pe anii 2009 - 2010, Curtea a reţinut că prima instanţă nu a efectuat o corectă corelare a prevederilor contractuale care reglementează modul de acordare al acestor ajutoare sau prime.
Potrivit art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, salariaţii beneficiază de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi de Crăciun, ajutor care se va stabili cel puţin la nivelul clasei I de salarizare. Se precizează în continuare că de acest ajutor nu vor beneficia salariaţii care au absentat nemotivat de la serviciu, cei care au fost sancţionaţi pentru consum de băuturi alcoolice sau cei care se află în concediu fără plată cu o durată de un an.
De asemenea, pentru ziua Feroviarului, clauzele contractuale dispun că se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administraţie, la nivelul clasei I de salarizare.
Prin urmare, nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestor „ajutoare” sau premieri, pentru că fie sunt prevăzute categoriile de salariaţi excluse de la primirea acestora, fie acordarea este condiţionată de acordul Consiliului de administraţie.
Caracterul de „drept condiţional” sau drept supus anumitor condiţii permite completarea prevederilor din contractul care stipulează aceste drepturi cu cele existente în contractul încheiat la nivel inferior, de unitate.
În contractul încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 s-a stipulat în art. 62 că plata primei de Ziua Feroviarului, a ajutorului de Paşte şi respectiv de Crăciun se vor acorda începând cu anul 2010, după care prin act adiţional, părţile au convenit de comun acord ca drepturile mai sus-menţionate să nu fie acordate pentru anul 2010.
În cauza pendinte nu se pune problema de interpretare a unor dispoziţii legale, ci a unor prevederi contractuale a căror existenţă depinde în primul rând de manifestarea de voinţă a părţilor semnatare ale contractului.
Prin urmare, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 şi ale actelor adiţionale la acesta reprezintă acordul de voinţă al părţilor care pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pentru anii 2009 şi 2010, conform art. 31 şi 33 din Legea nr. 130/1996, iar aceste prevederi ale contractelor colective de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părţilor care l-au semnat.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 38 C. muncii, potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin lege, în discuţie fiind numai efectele acordului de voinţă al părţilor unui contract colectiv de muncă.
Prin Decizia nr. 4 din 12 martie 2012 (Dosarul 1/2012) privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2012, Înalta Curte a respins recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel din Timişoara, pe motiv că nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate. Argumentul principal a fost acela că recursul respectiv nu priveşte interpretarea şi aplicarea Codului muncii, a Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă sau a Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi în domeniul feroviar.
Pe cale de consecinţă, părţile contractante sunt suverane în a aprecia limitele în care se aplică contractele care derivă din manifestarea lor de voinţă, iar, în condiţiile în care acestea convin asupra interpretării unor clauze contractuale, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de acordul de voinţă al părţilor.
În ceea ce priveşte Protocolul încheiat în data de 11 aprilie 2011, acesta se referă la persoanele care beneficiază deja de titluri executorii şi care au fost de acord să primească drepturile în mod eşalonat.
De altfel, dacă reclamanta s-ar enumera printre persoanele care beneficiază în mod eşalonat de drepturile care fac obiectul acţiunii pendinte, atunci prezentul demers procesual ar deveni lipsit de interes.
Împotriva acestei decizii reclamanta M.A. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii atacate şi rejudecarea recursului.
Cererea a fost înregistrată la Curtea de Apel Craiova sub nr. 1495/54/2013.
În motivarea cererii a susţinut că decizia pronunţată de instanţa de recurs este contrară Deciziilor nr. 6224 din 6 iunie 2013, 6225 din 6 iunie 2013, 6626 din 6 iunie 2013, 6223 din 6 iunie 2013 şi 5343 din 21 mai 2013, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, în cauze ale unor persoane ce sunt salariaţi ai aceleiaşi societăţi pârâte, în care s-au solicitat aceleaşi drepturi salariale, indicându-se acelaşi temei de drept şi beneficiind de aceeaşi apărare calificată. Cum în dosarele în care s-au pronunţat aceste decizii acţiunile reclamanţilor au fost admise, apreciază că instanţa nu a respectat principiul egalităţii în drepturi al tuturor cetăţenilor, aşa cum este el consfinţit de Constituţia României, dar şi de practica CEDO, privând-o pe reclamantă de un proces echitabil.
Prin Decizia civilă nr. 9220 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cererea de revizuire în raport de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a o respinge, pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care constituie temei al cererii de revizuire, reglementează un remediu procesual pentru situaţia în care, nesocotindu-se autoritatea de lucru judecat, instanţa pronunţă o hotărâre contrară.
Pentru ca o hotărâre să se impună însă cu efectul autorităţii de lucru judecat într-un al doilea proces, este necesar să fie vorba despre una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Altfel spus, tripla identitate de elemente - părţi, obiect, cauză - la care face referire art. 1201 C. civ., reglementând conţinutul excepţiei autorităţii de lucru judecat, trebuie să se regăsească în al doilea proces, iar instanţa să fi statuat în sens contrar primei judecăţi.
În speţă, însă, revizuenta nu invocă o asemenea situaţie, ci aspecte de practică judiciară neunitară, în sensul pronunţării de către instanţa de recurs a unor soluţii diferite în pricini similare.
Astfel, identitatea de părţi, ce vizează prezenţa juridică a aceleiaşi persoane, în acelaşi raport juridic dedus judecăţii în ambele procese, nu se verifică în cauza de faţă. Aceasta deoarece revizuenta nu invocă faptul că în contradictoriu cu ea s-ar mai fi desfăşurat o judecată care ar fi ajuns la un rezultat contrar celui pronunţat prin decizia atacată, ci împrejurarea că în raport de alte persoane, salariaţi ai aceleiaşi intimate, soluţia a fost diferită.
Nefiind vorba, deci, de hotărâri potrivnice care să o vizeze pe revizuentă, aceasta nu poate pretinde că ar fi fost nesocotită, prin decizia atacată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare.
Faptul că unor salariaţi ai societăţii pârâte le-a fost admisă acţiunea, în timp ce altora pretenţiile referitoare la drepturile salariale le-au fost respinse, se poate constitui - în condiţii de identitate a situaţiei juridice a părţilor care au acţionat separat în valorificarea unor drepturi din contractul colectiv de muncă - într-un aspect de jurisprudenţă neunitară, iar nu de nesocotire a autorităţii de lucru judecat.
Mecanismul prin intermediul căruia sunt înlăturate situaţiile de practică neunitară îl reprezintă, însă, recursul în interesul legii, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, iar nu revizuirea pe temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În consecinţă, văzând că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate reglementate de textul procedural care a constituit fundamentul căii de atac promovate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta M.A. împotriva Deciziei civile nr. 7661 din 3 septembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1023/2014. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1025/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
