ICCJ. Decizia nr. 1055/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1055/2014
Dosar nr. 6216/118/2012
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 6216/118/2012 reclamanţii N.C., C.E.R. şi P.V.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Constanţa, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 417 mp.
În motivarea cererii s-a arătat imobilul litigios a fost dobândit de către autoarea reclamantelor cu titlu de moştenire, fiind preluat de stat în baza Sentinţei penale nr. 493/1960 a Tribunalului Popular Constanţa, a Decretului nr. 417/1958 şi a Deciziei nr. 773/1960 emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa. Reclamanţii au susţinut că preluarea imobilului este abuzivă, că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamanţilor.
La termenul din 27 februarie 2013 a fost invocată de pârâţi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Soluţionând excepţia invocată, prima instanţă a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1205 din 6 martie 2013 a Tribunalului Constanţa prin care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă acţiunea reclamanţilor N.C., C.E.R. şi P.V.I. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la acţiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a reţinut că între concursul dintre legea specială şi cea generală, se aplică legea specială. În această situaţie, acţiunea întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă. S-a avut în vedere că nici în raport de jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului acţiunea nu este întemeiată pentru că reclamanţii nu au un bun în înţelesul Convenţiei şi nici măcar o speranţă legitimă de a li se recunoaşte un astfel de bun.
În termen legal, împotriva Sentinţei civile nr. 1205 din 6 martie 2013 au declarat apel reclamanţii N.C., C.E.R. şi P.V.I. pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 67/C din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanţii reclamanţi N.C., C.E.R. şi P.V.I. împotriva Sentinţei civile nr. 1205 din 6 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în Dosarul nr. 6216/118/2012.
În pronunţarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin acţiunea formulată la data de 28 mai 2012 reclamanţii au dedus judecăţii încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 417 mp şi au pretins, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., recunoaşterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Anterior solicitării de restituire de faţă reclamanţii nu au mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanţa de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Sub acest aspect, decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ. S-a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme - prin care s-a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - şi că în acest sens este şi Decizia nr. LIII din 4 iunie 2997, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanţii au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor lor - şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în 2012, deci după intrarea în vigoare a Legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
S-a argumentat că o astfel de concluzie se impune şi din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi - din care rezultă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare deoarece şi-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat dosar după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire şi numai potrivit reglementării legii speciale.
S-a apreciat a fi neîntemeiată susţinerea referitoare la existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. şi cel prevăzut de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 - care nu se pot confunda şi care vizează, în cazul revendicării, compararea titlurilor exhibate de părţi şi a originii acestora - pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susţine cu temei că se încalcă accesul la justiţie prin recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.
De altfel, a considera că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire de restituire faţă de dispoziţiile generale ale C. civ., chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 2008).
S-a avut în vedere pe de altă parte că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei, "recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei".
Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dau dacă nu se poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. - iar în raport de elemente se constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că reclamanţii nu s-au prevalat de un bun în contextul arătat şi că acţiunea lor în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu în baza căruia au dobândit proprietatea imobilului.
În egală măsură, reclamanţii nu au nici "o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea naţională - că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005). În cuprinsul aceleiaşi decizii instanţa europeană a statuat că simpla pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective".
Din cele ce expuse s-a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind "concret şi efectiv" şi că în cauză nu s-a dovedit că reclamanţii au mai beneficiat de un bun sau cel puţin o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare, a cărei respingere ca inadmisibilă, pe acest considerent, nu aduce atingere liberului său acces la justiţie şi nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Constatând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor generale de drept şi a normelor de drept material incidente cauzei, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.E.R., P.V.I. şi N.C..
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că, în mod netemeinic şi nelegal a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, şi respins apelul, prin raportare la principiul specialia generalibus derogant şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atunci când legea specială vine în concurs cu normele dreptului comun.
Arată recurenţii că acţiunea în revendicare promovată vizează un imobil trecut abuziv în patrimoniul statului fără titlu valabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, prin încălcarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării, statul neavând vreun titlu valabil asupra imobilului litigios. Susţin că în calitate de moştenitori ai fostului proprietar pot formula acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, acţiunea lor fiind admisibilă, în condiţiile în care deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Arată că bunul revendicat reprezintă un bun actual, întrucât acesta nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor printr-un titlul valabil, iar posesia deţinută de pârâţi este una abuzivă. Consideră că era necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, apreciind asupra necesităţii verificării pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare are la rândul său un bun în sensul Convenţiei.
Învederează că, instanţa de apel în mod netemeinic şi nelegal apreciază ca acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoz. art. 480 C. civ. poate fi formulată doar dacă există o hotărâre judecătorească de restituire sau o decizie de restituire. Invocă că jurisprudenţa Curţii Europene a reţinut că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept. În speţă, din actele dosarului rezultă că pârâtul nu deţine un bun în sensul Convenţiei, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil şi, întrucât deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, opinează asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare.
Susţin recurenţii că prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, acţiunea în revendicare a fost respinsă de plano, fiindu-le îngrădit dreptul la un proces echitabil în sensul art. 21 din Constituţie şi art. 6 pct. 1 din Convenţie, întrucât instanţa de fond şi de apel nu au avut în vedere particularităţile cauzei, nu au analizat fondul cauzei. Existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, susţinând admisibilitatea acţiunii întrucât consideră că deţin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, situaţie în care trebuie să li se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, în raport temeiurile de fapt şi de drept invocate, în acord cu practica instanţelor naţionale şi europene solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate şi dispoziţiile legale de drept intern şi reglementările europene, Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat având în vedere următoarele considerente:
În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanţii C.E.R., P.V.I. şi N.C. invocă soluţionarea greşită a acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun sub aspectul respingerii acesteia ca inadmisibilă, neanalizarea comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, dar şi reţinerea eronată a necesităţii utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 faţă de situaţia juridică a imobilului.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a realizat o aplicare corectă a dispoziţiilor legale în materie, în consens cu interpretarea obligatorie dată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa Curţii Europene.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 mai 2012, reclamanţii C.E.R., P.V.I. şi N.C. au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că imobilul litigios ce a aparţinut autoarei C.V. a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv şi ilegal, prin confiscare. Recurenţii au solicitat aplicarea regulilor clasice ale comparării titlurilor exhibate de părţi conform doctrinei şi jurisprudenţei în materie, conturată însă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În contextul în care reclamanţii au pretins că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, aspect necontestat în cauză, în mod corect instanţa de apel a reţinut că imobilul intră sub domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 C. civ. invocate de reclamanţi în acţiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, procedură specială care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a realizat o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită în raport de circumstanţele factuale concrete ale speţei, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenţi de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta.
Astfel, soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă statuând asupra divergenţelor de jurisprudenţă de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată şi problema neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în această materie. Astfel cum susţin şi recurenţii, în cuprinsul deciziei de îndrumare se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare. S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, contrar criticilor formulate, posibilitatea reclamanţilor C.E.R., P.V.I. şi N.C. de a recurge la acţiunea în revendicare a fost analizată şi funcţie de măsura în care aceştia se prevalează de "un bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care acestora le-a fost pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunţate de instanţa supremă, Înalta Curte va constata că instanţa de apel a examinat corect acţiunea în revendicare raportat la situaţia juridică a imobilului, verificând (funcţie de particularitatea cauzei) existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, în raport de titlul exhibat de aceştia.
În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, dar şi al contextului actual al jurisprudenţei europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanţii C.E.R., P.V.I. şi N.C. nu deţin în patrimoniul lor un "bun actual" în sensul Convenţiei, care să le permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu au obţinut recunoaşterea dreptului în procedura legii speciale.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenţii au invocat şi greşita aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte va constată netemeinicia criticilor formulate, întrucât instanţa de apel a procedat în mod judicios la soluţionarea acţiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor Deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăşi analiza principiului securităţii raporturilor juridice. Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanţii C.E.R., P.V.I. şi N.C. nu au făcut dovada existenţei în patrimoniul lor a unui "bun actual" pentru a putea beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Or, instanţa de contencios european, în raţionamentul expus în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, arată că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143), aspect reţinut şi de instanţa de apel în analiza efectuată. Existenţa unui nou drept de proprietate îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din hotărârea-pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001, reclamanţii având posibilitatea de a urma calea efectivă şi concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privinţa imobilului preluat de stat, verificabilă în cazul concret dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie axată pe soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare şi a refuzului de a da prevalenţă titlului invocat nu poate fi primită atât timp cât dreptul de acces la justiţie nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speţă, a fost asigurat pe deplin. Susţinerile recurenţilor referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanţei de apel care a analizat şi soluţionat acţiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamanţilor, în aplicarea criteriilor indicate în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare, a existenţei unui bun actual în sensul Convenţiei Europene. Soluţia obţinută de reclamanţi în proces, care nu le este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului lor de acces la justiţie, ci este rezultatul aplicării dispoziţiilor legale la situaţia concretă în speţă.
Edificator este faptul că, la momentul sesizării instanţei, respectiv 28 mai 2012, reclamanţii nu deţineau un bun în patrimoniul lor în sensul Convenţiei Europene întrucât nu li se recunoscuse printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorităţi dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994. Prin urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenţie şi pretinsa încălcare decurgând din actul preluării imobilului de către stat, contrar celor susţinute de recurenţi cu privire la existenţa dreptului lor de proprietate. În absenţa unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurenţii la data promovării acţiunii în revendicare nu au dovedit că sunt beneficiarii unui bun actual şi nici a unei creanţe consolidate de natură a le permite a se prevala de o speranţă legitimă, pentru a se afla sub protecţia prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană, context factual în care respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare pe acest considerent nu aduce atingere liberului acces la justiţie. Din această perspectivă, se observă legalitatea constatărilor instanţei de apel care a înlăturat - motivat - susţinerile apelanţilor referitoare la lipsa oricărui titlu al statului asupra imobilului litigios, în sensul că preluarea imobilului de către stat nu ar fi întrerupt titlul de proprietate al reclamanţilor, atât timp cât în prezenta cauză nu s-a pus problema comparării titlurilor exhibate de părţi pe temeiul criteriilor clasice, cristalizate în aplicarea art. 480 - 481 C. civ., în doctrina şi în practica judiciară, ci s-a făcut aplicarea deciziei în interesul legii, în sensul verificării dacă legea internă intră în conflict cu prevederile Convenţiei, dacă reclamanţii au un "bun actual", astfel cum a fost conturat în hotărârea Curţii Europene în cauza Maria Atanasiu.
Critica recurentului axată pe motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată. Hotărârea instanţei de apel cuprinde în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei şi răspunde exigenţelor legale înscrise în art. 261 C. proc. civ., raţionamentul instanţei fiind expus pe larg în cadrul considerentelor deciziei pronunţate, astfel încât motivul de nelegalitate invocat este neîntemeiat şi nu poate fi reţinut ca incident în cauză.
În ceea ce priveşte motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. indicat în cererea de recurs, acesta vizează situaţia în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura, ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. În cauză, recurenta nu a precizat în cererea de recurs care ar fi actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea acestuia şi nu dezvoltă alte critici în sensul art. 304 pct. 8 pentru a fi susceptibil de analiză, fiind indicat doar formal.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o judicioasă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, acţiunea în revendicare fiind soluţionată în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. sunt nefondate, drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamanţilor C.E.R., P.V.I. şi N.C. împotriva Deciziei nr. 67/C din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.E.R., P.V.I. şi N.C. împotriva Deciziei nr. 67/C din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1054/2014. Civil. Succesiune. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1056/2014. Civil. Divorţ. Contestaţie în... → |
|---|
