ICCJ. Decizia nr. 1114/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1114/2014
Dosar nr. 476/117/2010
Şedinţa publică din 2 aprilie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 164 din 22 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 476/117/2010, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâţi, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC R. SA împotriva pârâţilor M.A.E., F.T.C., F.K.J. şi a fost dispusă restituirea taxei de timbru în sumă de 13.008 RON, achitată de reclamantă cu chitanţa din 9 septembrie 2010.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că acţiunea formulată de reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este inadmisibilă, deoarece calea legii speciale pentru revendicare este aleasă de persoana îndreptăţită la restituirea unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În lipsa declanşări procedurii prevăzută de legea specială, alte persoane nu pot invoca dispoziţiile şi procedura acestei legi în susţinerea unor drepturi proprii, aceştia având deschisă calea dreptului comun. Imobilul situat în Sighişoara, a fost revendicat şi s-a admis acţiunea de revendicare pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi nu în baza Legii nr. 10/2001.
Aşa cum corect au sesizat pârâţii, câtă vreme imobilul situat în Sighişoara, le-a fost restituit în urma admiterii unei acţiuni în revendicare şi rectificare Cf de drept comun, reclamanta SC R. SA nu poate fi socotită unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 250/2007, întrucât fiind o societate comercială privatizată integral la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici nu exercită vreun drept în numele statului asupra imobilului din litigiu, şi nici nu era o entitate învestită cu soluţionarea notificării, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate, entitatea învestită cu soluţionarea notificării fiind Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care îşi întemeiază acţiunea reclamanta, se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Din textul legal invocat, rezultă că unitatea deţinătoare care a dispus restituirea bunului este îndreptăţită la plata despăgubirilor, or reclamanta nu are această calitate. Astfel fiind, excepţia lipsei calităţii procesuale active este întemeiată şi a fost admisă la fel ca excepţia inadmisibilităţii, care a fost structurată pe acelaşi mod de abordare.
Prin Decizia civilă nr. 68A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
Reclamanta SC R. SA a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâţilor în solidar la plata unor despăgubiri în cuantum de 889.625 RON, reprezentând valoarea de piaţă, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, a construcţiilor autorizate, edificate ulterior preluării, constând în construcţii compuse din restaurant, spaţii de birouri şi magazii, în suprafaţă de 414,82 mp, amenajare grădină de vară, în suprafaţă de 670,89 mp.
În drept, acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 112 C. proc. civ. şi art. 274 C. proc. civ.
Reclamantei i s-a pus în vedere să timbreze acţiunea, a şi timbrat cu suma de 13.008 RON, însă având în vedere temeiul juridic pe care l-a invocat, în şedinţa publică din 2 februarie 2011, a formulat oral cerere de restituire a taxei judiciare de timbru achitate. S-a înregistrat cerere de restituire a taxelor judiciare de timbru invocându-se dispoziţiile art. 15 lit. p) coroborat cu dispoziţiile art. 50 alin. (1) Legea nr. 10/2001 şi art. 50.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Coroborând aceste înscrisuri, se constată că în mod corect instanţa de fond a considerat că a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a şi admis cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitate de reclamantă.
Susţinerea reclamantei în apel, potrivit căreia temeiul de drept al acţiunii se grefează pe dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu dispoziţiile art. 492 - 494 C. civ., nu are suport probator.
În răspunsul la întâmpinare alin. (1) (dosar fond), reclamanta a arătat, textual, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 guvernează raporturile dintre părţi, reclamanta având calitatea de unitate deţinătoare. În alin. (2), al aceluiaşi înscris, reclamanta a citat un fragment din Decizia nr. 4724/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, în care se face referire la dispoziţiile accesiunii imobiliare, art. 492 - 494 C. civ., pentru a se putea verifica dacă construcţiile, edificate după preluarea terenului solicitat, au fost construite cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv în baza unor autorizări, deoarece dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă la construcţii autorizate. Acest citat, dintr-o hotărâre judecătorească, nu a putut fi avut în vedere de către instanţa de fond ca o precizare a temeiului de drept invocat în susţinerea acţiunii, când prin acelaşi înscris reclamanta a arătat expressis verbis că raporturile dintre părţi sunt guvernate de Legea nr. 10/2001. Mai mult, în continuarea răspunsului la întâmpinare, reclamanta a precizat că pârâţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 492 alin. (2) C. civ., deci nu reclamanta, care a concluzionat că "dispoziţiile Legii nr. 10/2001 trasează ferm obligativitatea persoanei îndreptăţite - pârâţii de a despăgubi unitatea deţinătoare - reclamanta".
A considerat că opţiunea reclamantei a fost clară şi lipsită de echivoc în ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii - Legea nr. 10/2001. În aceste circumstanţe nu se poate imputa instanţei că nu a respectat dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi nu a pus în discuţia părţilor un temei juridic pe care, practic, reclamanta nu l-a invocat niciodată. De altfel, reclamanta a şi beneficiat de scutirea de taxa judiciară de timbru care era incidentă numai pentru acţiunile decurgând din legea specială.
Or, nu este posibil ca în una şi aceeaşi acţiune să te prevalezi de legea specială când este vorba de timbraj şi de dispoziţiile de drept comun în materia accesiunii imobiliare (pe care nici nu le-a invocat) pentru soluţionarea fondului cauzei, această atitudine vizând, eventual, exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credinţă.
A apreciat instanţa de apel că prima instanţă a aplicat corect principiul disponibilităţii reglementat de art. 129 C. proc. civ. şi a soluţionat cererea reclamantei în baza Legii nr. 10/2001, temeiul de drept invocat de aceasta.
Pârâţii au revendicat imobilul înscris în CF Sighişoara, prin acţiunea înregistrată în 20 ianuarie 1998, cu mult înainte de apariţia Legii nr. 10/2001. Faptul că litigiul a fost finalizat doar în 2007 nu poate fi imputat acestora, iar din considerentele Deciziei civile nr. 324/R din 29 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, rezultă că au fost comparate titlurile reclamantei şi pârâţilor, instanţa dând prioritate titlului intimaţilor din prezenta cauză. Deşi în acţiunea de revendicare a fost împrocesuată şi reclamanta, aceasta a dobândit imobilul în 2000, cunoscând caracterul litigios al bunului, faptul că acesta face şi obiectul Legii nr. 10/2001. Buna sau reaua-credinţă nu se analizează numai în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă, reglementată de art. 1898 fiind un principiu aplicabil tuturor raporturilor juridice de drept civil.
Nu poate fi primită susţinerea reclamantei potrivit căreia justificarea promovării prezentei acţiuni pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 derivă din faptul că reclamanta a formulat şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât retrocedarea imobilului s-a făcut pe dreptul comun, ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor.
Nici al doilea motiv de apel, vizând ordinea în care au fost soluţionate excepţiile invocate, nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Din această reglementare legală rezultă ordinea în care se soluţionează excepţiile: întâi cele de procedură, apoi excepţiile care vizează fondul cauzei.
În cazul de faţă pârâţii au invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. Ambele excepţii vizează fondul cauzei, situaţie în care ordinea soluţionării stabilită în art. 137 C. proc. civ. nu este lămuritoare, deoarece nu s-au stabilit criterii care să stabilească prioritatea soluţionării acestor excepţii.
Astfel că doctrina şi jurisprudenţa au statuat că judecătorul este cel care trebuie să stabilească ordinea în care se vor soluţiona excepţiile în funcţie de caracterul şi efectele pe care le produc în cadrul procesului civil.
Instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea dar şi pentru lipsa calităţii procesuale a reclamantei. Critica vizând ordinea în care trebuiau soluţionate excepţiile este lipsită de interes practic, întrucât ambele excepţii fiind admise, soluţia este aceeaşi şi se soldează cu respingerea acţiunii reclamantei.
Corect a statuat prima instanţă că imobilul a reintrat în patrimoniul pârâţilor ca urmare a unei acţiuni promovate pe dreptul comun anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, este inadmisibilă acţiunea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile legii speciale în materia imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Dacă reclamanta doreşte valorificarea unor eventuale drepturi, aceasta se face uzând de dispoziţiile de drept comun. De altfel, poziţia reclamantei este oscilantă şi cu privire la obiectul cererii, dacă prin acţiune a solicitat despăgubiri pentru construcţiile edificate ulterior preluării imobilului de către Statul Român, în concluziile scrise arată că solicită echivalentul îmbunătăţirilor şi extinderilor pe care le-a adus imobilului. Evident că această schimbare a obiectului cererii în apel şi după închiderea dezbaterilor este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, aceasta a fost corect admisă pe procedura instituită de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta nu are calitatea de unitate deţinătoare, aceasta fiind o societate comercială integral privatizată, ipoteză în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este entitatea obligată să soluţioneze notificarea.
Reclamanta a solicitat aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., însă, raportat la obiectul cererii, prestaţia apărătorului intimaţilor care a fost prezent în instanţă la ambele termene de judecată, a formulat întâmpinare şi concluzii scrise, curtea a apreciat că nu se impune reducerea onorariului avocaţial, motiv pentru care, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta să plătească intimatei M.A.E., suma de 8.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 13 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, a susţinut următoarele :
1. Instanţa de apel este în eroare atunci când reţine că indicarea drept temei legal al cererii deduse judecăţii a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 492 - 494 C. civ., nu are suport probator.
Instanţa de apel a ignorat înscrisurile depuse de părţi, referitoare la notificarea nr. 939/2009 expediată pârâţilor, în care se indică temeiul de drept ca fiind art. 494 alin. (1), (2) şi (3) C. civ.
Notificarea menţionată face parte integrantă din demersul său juridic, context în care dispoziţiile art. 484 C. civ., la care face trimitere, nu sunt simple aserţiuni şi consolidează poziţia sa procesuală sub aspectul temeiului de drept invocat.
Instanţa de judecată nu se poate substitui intenţiei/voinţei sale reale, de a invoca dispoziţiile dreptului comun, înlăturând în mod inechitabil şi injust un temei de drept care leagă instanţa fondului, chiar în condiţiile precarităţii invocării acestuia, întrucât tehnica juridică nu poate înfrânge litera şi spiritul legii.
Instanţa de apel ignoră cu desăvârşire teza susţinută în cuprinsul acţiunii, potrivit căreia, pretinzând despăgubiri pentru construcţiile noi autorizate, în baza îmbogăţirii pârâţilor fără justă cauză, reclamanta înţelege să se prevaleze de accesiunea imobiliară (acţiune).
- reţinând inadmisibilitatea acţiunii sale, determinat de faptul că imobilul a reintrat în patrimoniul pârâţilor ca urmare a unei acţiuni promovate pe dispoziţiile dreptului comun, anterior intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat principiul preemţiunii dreptului şi principiul protecţiei efective a dreptului patrimonial invocat, privând-o de analiza pe fond a cererii sale şi oferirea unui remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, care garantează exerciţiul unei căi de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne, în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
În baza acestei norme, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege, respectiv Legea nr. 10/2001, în detrimentul dreptului comun, ci este obligat să aplice legea existentă în lămurirea principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Instanţa de apel acreditează în mod nelegal ideea deschiderii unei căi paralele legii speciale, respectiv dreptul comun, ceea ce contravine exigenţelor art. 13 din Convenţie, sus invocat.
Reţinerea incidenţei Legii nr. 10/2001, asupra pricinii soluţionată irevocabil în primul litigiu purtat între părţi, este un factor important, nesocotit de instanţa de apel, care nu dă eficienţa cuvenită excepţiei puterii de lucru judecat invocată în cauză.
- prin decizia recurată, instanţa de apel încalcă principiul specialia generalibus derogant, principiu în virtutea căruia prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sunt obligatorii de la data intrării în vigoare.
Câtă vreme s-a adoptat o lege specială pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se poate susţine, fără a se încălca principiul menţionat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Or, instanţa de apel nu-şi motivează în fapt şi în drept opţiunea pentru dreptul comun.
Stabilind prevalenţa dreptului comun în raport cu legea specială, instanţa de apel nesocoteşte profund cele deja statuate irevocabil în ce priveşte imobilul în litigiu, respectiv împrejurarea că acţiunea pârâţilor a fost admisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar şi constatările instanţelor din acea cauză care au analizat în operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor, buna sau reaua-credinţă a acestora, cu trimitere la art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar în analiza modului de preluare a imobilului de către stat a făcut aplicarea prevederilor art. 2 din aceeaşi lege.
În acest fel, problema restituirii imobilului, atât sub aspectul caracterului abuziv al preluării de către stat, cât şi sub aspectul calităţii de persoane îndreptăţite, a fost rezolvată în considerarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Or, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (parag. 61, cauza Brumărescu c. României).
A recunoaşte posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenţii care fac obiectul de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală şi cea specială, consacrarea unei discriminări între pârâţii care şi-au valorificat pretenţiile în baza Legii nr. 10/2001, şi reclamanta care s-a adresat instanţei pentru realizarea dreptului său. În acest fel a procedat instanţa de apel cu încălcarea art. 14 din Convenţie, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.
Instanţa de apel înfrânge, aşa cum s-a arătat mai sus, autoritatea de lucru judecat a celor irevocabil stabilite prin hotărârile pronunţate în primul litigiu purtat între părţi, Decizia nr. 324/R din 29 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, dar şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, ale cărei considerente îi sunt străine.
Aplicarea legii speciale se impunea şi în raport de faptul că intimaţii-pârâţi au parcurs procedura prealabilă obligatorie a notificării sale, obţinând decizia din 11 iulie 2001 emisă de SC R. SA, societate implicată în privatizare.
- instanţa de apel nu cenzurează criticile referitoare la calitatea procesuală activă, nu cercetează dacă există sau nu un raport juridic concret din care să rezulte această obligaţie de despăgubire pretinsă de reclamantă. Legitimarea procesuală a reclamantei nu este conferită exclusiv de calitatea sa de unitate deţinătoare, întrucât raportul de drept procesual se leagă valabil între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii ca şi din existenţa unei legături de conexitate cu un astfel de raport (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia civilă nr. 1366 din 8 aprilie 2008).
În acest context, este nelegală şi "motivarea instanţei de apel" privind ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate, sens în care a susţinut că prioritate avea dezlegarea legitimării procesuale active, prevalentă excepţiei admisibilităţii, care ar fi împiedicat astfel analizarea temeiniciei încadrării juridice.
- greşit au fost încuviinţate şi acordate cheltuieli de judecată în cuantum de 8.000 RON în sarcina sa, întrucât judecata în apel s-a desfăşurat pe parcursul a două termene de judecată, apărarea în cauză fiind asigurată de un apărător în substituirea celui angajat, care a reluat cele expuse în cuprinsul întâmpinării.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei tribunalului, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Recursul nu este fondat.
Constituie cel de-al 7-lea motiv de recurs cazul în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat drept motiv de recurs în cauză, sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acestuia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Or, nu poate fi subsumat acestui caz de nelegalitate, în una din cele trei ipoteze ale sale, astfel cum sunt reglementate de norma legală enunţată, critica vizând nesocotirea unor înscrisuri ori a voinţei părţilor în stabilirea cadrului procesual, chestiuni care se vădesc a aparţine unor alte motive de recurs, anume art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (în prezent abrogat), respectiv a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de asemenea invocat în cauză şi din a cărui perspectivă vor fi analizate şi aceste critici alăturat celor încadrate în acest motiv de recurs.
Cât priveşte aceste critici, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Indubitabil, aşa cum de altfel a reiterat şi în recurs (inclusiv cu prilejul dezbaterii cauzei), temeiul juridic al cererii deduse judecăţii îl constituie prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a căror aplicare, constant, reclamanta a solicitat-o.
Potrivit acestei norme legale, "se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Această normă ce nu are o existenţă de sine stătătoare/autonomă de conţinutul integral al textului art. 10 din legea specială, Legea nr. 10/2001, reglementează, aşa cum legal au reţinut instanţele fondului, una dintre modalităţile de restituire a imobilelor, terenuri şi construcţii vizate de lege, ipoteza normei menţionate constituind-o situaţia în care pe terenul preluat de stat a fost edificată o construcţie autorizată ce "nu mai este necesară unităţii deţinătoare", dacă este achitată o despăgubire corespunzătoare.
Or, părţile nu se află într-o atare ipoteză.
Pe de o parte, norma menţionată este, aşa cum s-a arătat mai sus, edictată în realizarea dreptului la restituire recunoscut de legea specială, într-o anumită modalitate, aşa cum este stipulată de art. 10 alin. (5) sus citat, în favoarea beneficiarilor/destinatarilor acestei legi, persoanele îndreptăţite care, în concepţia legii, sunt cele limitativ prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, în care, cum corect s-a reţinut în cauză, nu se încadrează şi reclamanta.
Pe de altă parte, restituirea bunului litigios, desăvârşită într-o procedură judiciară distinctă şi anterioară celei de faţă, s-a dispus, astfel cum, de asemenea, corect a reţinut, în baza dispoziţiilor de drept comun, art. 480, 481 C. civ. invocate drept temei al cererii de chemare în judecată, promovată în anul 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, trimiterea la Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul soluţionării acelei cauze în recurs, fiind făcută cu referire la buna/reaua-credinţă a reclamantei (din cauza de faţă) prin raportare la dispoziţia ce o reglementează din legea specială şi aceasta ca un argument suplimentar în analizare preferabilităţii titlurilor părţilor supuse operaţiei juridice a comparării impusă, în mod necesar, de prevederile dreptului comun în materie, art. 480, 481 C. civ.
Ca urmare, judecarea acelei cauzei nu s-a făcut, cum eronat susţine recurenta, în baza legii speciale, intrată în vigoare cu mult după data promovării cererii de chemare în judecată, ci în baza dreptului comun, context în care orice trimitere la dezlegările din acea cauză cu pretinse consecinţe în pricina de faţă, se vădeşte a fi irelevantă.
În condiţiile în care restituirea bunului litigios nu a operat în modalitatea impusă de norma legală citată (în baza unei dispoziţii emisă de unitatea deţinătoare), reclamanta nu poate pretinde, pe temeiul acesteia, plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul bunului, cum legal au reţinut instanţele fondului.
În acest context, corect s-a reţinut atât lipsa de legitimare activă a reclamantei, care nu a restituit bunul litigios în baza procedurii reglementate de legea specială, ci în temeiul dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost obligată în acest sens, neavând calitatea de unitate deţinătoare în sensul legii şi fiind, astfel, lipsită de exerciţiul unei căi prevăzute de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins, dar şi în corelare cu această constatare, inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii pentru motivele deja expuse.
Referirea la temeiul de drept comun, pretins a fi invocat în cauză, respectiv art. 494 C. civ., s-a făcut în primă instanţă în conţinutul răspunsului la întâmpinarea formulată de pârâtă pentru ca, ulterior, în căile de atac, reclamanta să oscileze între cele două temeiuri, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 494 C. civ., instanţa considerându-se legal sesizată, astfel cum, de altfel, impun şi normele procesuale, cu pretenţiile şi temeiul juridic invocate în cererea de chemare în judecată, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (reiterate de altfel şi cu prilejul concluziilor orale în recurs), din a cărui perspectivă a analizat raportul juridic litigios.
Nu sunt incidente, şi astfel nu se poate susţine că au fost încălcate, principiile de drept evocate, întrucât judecarea cauzei s-a făcut prin raportare la norma legală invocată de parte, dar care nu-i recunoaşte exerciţiul dreptului pretins, ceea ce face să devină inoperante principiile invocate, respectiv specialia generalibus derogant, al preeminenţei dreptului ori al securităţii raporturilor juridic civile.
Nici argumentul/critica constând în încălcarea art. 13 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu sunt fondate în contextul deja expus, inexistenţa (lipsa reglementării) căii procedurale alese pentru valorificarea dreptului pretins, ceea ce împiedică realizarea sa pe această cale (exerciţiul dreptului la un recurs efectiv nu este un drept subiectiv propriu, ci mai degrabă un mijloc de apărare a drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie), respectiv pentru faptul că nediscriminarea presupune, prin ipoteză, ca exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie să fie asigurată, în mod egal, fără nicio deosebire, adică persoane aflate în situaţii identice să beneficieze de un tratament nediferenţiat.
Dreptul la un recurs efectiv poate fi considerat un drept complementar, care nu are o existenţă independentă şi care nu poate fi invocat decât în legătură cu un alt drept recunoscut de Convenţie, deşi acestuia i se recunoaşte o anumită autonomie.
În concepţia convenţională, efectivitatea recursului se apreciază în funcţie de natura plângerii referitoare la dreptul substanţial şi nu depinde de "certitudinea unui rezultat favorabil" pentru reclamant.
Cu alte cuvinte, norma convenţională presupune existenţa unui remediu efectiv pentru valorificarea unui drept substanţial pretins încălcat, fără însă a garanta obţinerea unui anumit rezultat, dorit de reclamant.
Or, în speţă, împrejurarea că părţii i s-a recomandat valorificarea dreptului subiectiv pretins pe calea dreptului comun nu înseamnă/nu echivalează cu încălcarea normei enunţate, legea pretinzând existenţa/efectivitatea căii, iar nu o anumită modalitate/cale de realizare, astfel cum pretinde reclamanta.
În speţă, nu se regăseşte nici ipoteza normei sus evocate (art. 14) atâta vreme cât părţile în litigiu nu se află în situaţii identice pentru a putea pretinde aplicarea aceluiaşi tratament, pârâţii din cauza de faţă valorificându-şi dreptul, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, pe calea dreptului comun.
Cu alte cuvinte, nu se poate susţine că instanţele i-ar fi înfrânt reclamantei exercitarea unui drept recunoscut de lege în mod egal părţii adverse, atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, părţile litigante sunt în poziţii procedurale diametral opuse.
Nefiindu-i recunoscut dreptul pretins de norma invocată din textul legii speciale, reclamanta nu poate pretinde realizarea lui decât cu riscul încălcării legii, ceea ce, evident, nu este admisibil.
Nici critica privind ordinea greşită de soluţionare a excepţiilor nu este fondată, atâta vreme cât consecinţele sunt aceleaşi, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată. Cert este că, în contextul dat, există o legătură indisolubilă între cele două excepţii de fond, impusă de norma invocată de parte şi care implică, în mod necesar, soluţionarea lor deodată.
Critica este, de altfel, şi lipsită de interes în condiţiile în care deznodământul judiciar este identic.
Nici critica privind obligarea sa la acordarea cheltuielilor de judecată în integralitatea lor nu este fondată, atâta vreme cât, pe de o parte, după termenii art. 274 alin. (3) C. proc. civ., norma menţionată are un caracter dispozitiv, nefiind susceptibilă a face obiectul unui control de legalitate prin intermediul căii de atac extraordinare deduse judecăţii, dar şi pentru că, în cazul dat, complexitatea cauzei justifica acordarea onorariului de avocat în integralitatea sa.
Ca urmare, şi faţă de cele ce preced, în temeiul art. 315 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., determinat în recurs de volumul de activitate depus de avocatul intimatei care justifică reducerea cheltuielilor de judecată pretinse în prezenta etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei nr. 68A din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă recurenta reclamantă la plata către intimaţii pârâţi a sumei de 2.000 RON, reduse de la 8.000 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1113/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1116/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
