ICCJ. Decizia nr. 1170/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1170/2014
Dosar nr. 11692/3/2007
Şedinţa publică din 8 aprilie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea formulată la 25 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, contestatorii V.E.M., P.Z.E. şi M.P.N. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, a se constata nulitatea Deciziei din 26 aprilie 2005 emisă de intimatul Serviciul de Informaţii Externe, prin care li s-a respins cererea având ca obiect restituirea în natură a imobilului - teren în suprafaţă de 10.494,70 mp şi construcţia aferentă - situat în com. Tunari, str. E.I.N., jud. Ilfov şi a fi obligat intimatului la plata daunelor-interese în cuantum de 50 RON pe zi de întârziere.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 769 din 6 iunie 2006 a anulat contestaţia formulată de contestatorul M.P.N. şi, a respins, ca tardiv introdusă, contestaţia formulată de contestatoarele V.E.M. şi P.Z.E., ambele în contradictoriu cu intimatul Serviciul de Informaţii Externe.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatorii, iar la termenul de judecată din 8 noiembrie 2006, instanţa de control judiciar a calificat calea de atac ca fiind recurs, potrivit dispoziţiilor art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 137 din 24 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis recursul declarat de contestatorii M.P.N., V.E.M. şi P.Z.E., a fost casată Sentinţa civilă nr. 769 din 6 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În rejudecare după casare, prin Sentinţa civilă nr. 624 din 31 august 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatorii sus-menţionaţi în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Informaţii Externe.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, pe aspectul situaţiei de fapt, că prin Decizia din 26 aprilie 2005 de respingere a cererii de restituire în natură şi oferta privind acordarea altor măsuri reparatorii prin echivalent emisă de Serviciul de Informaţii Externe a fost soluţionată notificarea din 13 februarie 2002 formulată de contestatori, în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în comuna Tunari, str. E.I.N., judeţul Ilfov.
Notificarea a fost soluţionată prin respingerea cererii de restituire în natură, motivat de faptul că imobilul face parte din domeniul public şi este necesar pentru continuarea activităţilor de interes public, iar construcţia a fost transformată în totalitate, astfel încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 18 pct. c, din Legea nr. 10/2001, iar pe terenul în suprafaţă de 10.494,70 mp s-au realizat investiţii de amploare, stabilindu-se valoarea imobilului imposibil de restituit la suma de 9.479.473.031 RON.
S-a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 403 din 3 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 5347/1999, a fost admisă irevocabil acţiunea reclamanţilor din prezenta cauză împotriva pârâtului Serviciul de Informaţii Externe, acesta fiind obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor suprafaţa de teren de 20.820,81 mp, pentru diferenţa de teren de 10.494,72 mp rezultată din acelaşi act de proprietate al autoarei reclamanţilor, reclamanţii restrângându-şi pretenţiile.
Această din urmă suprafaţă de teren şi corpul de construcţie (veche) de pe acest teren pentru care au renunţat la judecată în Dosarul nr. 5347/1999 fac obiectul prezentei dispoziţii emise de Serviciul de Informaţii Externe.
Tribunalul a înlăturat ca nefondată, apărarea intimatei în sensul că, atât timp cât reclamanţii au renunţat în Dosarul nr. 5347/1999 la revendicarea suprafeţei de teren de 10.494,72 mp, nu mai pot contesta dispoziţia emisă şi nici solicita restituirea în natură a acesteia.
Instanţa de fond mai reţinut din dispozitivul Sentinţei civile nr. 403 din 3 aprilie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 5347/1999 că reclamanţii nu au renunţat la dreptul asupra acestei suprafeţe de teren, ci doar şi-au restrâns petitul acţiunii la acel moment, astfel încât, acea restrângere a obiectului acţiunii în revendicare nu îi împiedică pe aceştia, să solicite restituirea în natură.
Au fost apreciate, ca fiind irelevante, consemnările făcute de expert la acel moment în raportul de expertiză, cum că reclamanţii ar fi de acord cu cedarea suprafeţei de teren de 10.494,72 mp către Serviciul de Informaţii Externe, atât timp cât instanţa nu a luat act de renunţarea la drept, ci doar de restrângerea obiectului acţiunii.
Cu privire la temeinicia dispoziţiei atacate, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte terenul, că solicitarea contestatorilor de a li se restitui în natură acest teren sau numai a unei părţi este neîntemeiată.
Din raportul de expertiză topo efectuat în cauză a rezultat că terenul în suprafaţă de 10.494,72 mp situat în str. E.I.N., Voluntari este ocupat de construcţii în suprafaţă de 3.050 mp, din care construcţii vechi în suprafaţă aproximativă de 261 mp.
Din schiţa aferentă raportului de expertiză specialitate topo, se poate observa faptul că aceste construcţii noi, ocupă în mod uniform, întreaga suprafaţă de teren ce se solicită a se restitui în natură, neexistând nicio suprafaţă de teren liberă.
De asemenea, în răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză s-a arată faptul că, faţă de restricţiile de urbanism, de destinaţia de policlinică a imobilului, de conductele de alimentare cu apă, canalizare, gaze sau curent electric, nu este posibilă restituirea în natură.
Aceeaşi concluzie rezultă şi din raportul de expertiză construcţii, în care sunt detaliate construcţiile noi edificate în anii 1968 - 1973 şi modul dispunerii acestora, pe terenul în litigiu.
În raport de aceste constatări şi de dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură, fiind incidentă situaţia de excepţie expres prevăzută de lege, care stabileşte despăgubirea prin echivalent.
Referitor la construcţii, conform concluziilor raportului de expertiză, s-a reţinut că toate cele trei corpuri, A, B, D, se constituie într-un flux funcţional, ce deserveşte policlinica, accesul personalului medical precum şi al pacienţilor, construcţia veche B fiind legată funcţional de construcţia nouă D, prin construirea unei pasarele.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat recurs contestatorii, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în esenţă, contestatorii susţinând că instanţa a dat o interpretare greşită prevederilor art. 10 alin. (2) şi (3) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 1294 din 16 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorii P.Z.E., V.E.M. şi M.P.N. împotriva Sentinţei civile nr. 624 din 31 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că legea specială prevede clar că dacă pe terenurile preluate abuziv s-au edificat construcţii cu autorizaţie, nu se restituie în natură decât partea de teren rămasă liberă [art. 10 alin. (2)].
Norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) din lege, priveşte situaţia terenurilor pe care s-a construit fără autorizaţie după 1 ianuarie 1990, ipoteza exclusă în speţă, având în vedere recunoaşterea de către intimat a edificării construcţiilor în perioada 1968 - 1973.
Intimatul a formulat întâmpinare, invocând pe de o parte tardivitatea cererii de stabilire a accesiunii imobiliare, formulată de recurenţi la ultimul termen de judecată, faţă de prevederile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., dar şi inadmisibilitatea acesteia faţă de obiectul cauzei - contestaţie pe Legea nr. 10/2001.
Deşi principiul care guvernează dispoziţiile Legii nr. 10/2001, îl constituie restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul acestei legi de reparaţie, însă alin. (2) al art. 1 din acelaşi act normativ stabileşte excepţia, în sensul că, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă se aplică măsurile reparatorii prin echivalent.
O astfel de excepţie este instituită şi prin dispoziţiile art. 10 alin. (2), în sensul că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Dispoziţiile art. 10 alin. (3) reglementează modalitatea de restituire a terenurilor pe care s-au ridicat construcţii neautorizate, în condiţiile legii, după data de 1 ianuarie 1990.
Interpretarea sistematică a înţelesului unor norme legale se bazează pe coroborarea lor cu alte norme, fie aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, fie aparţinând unor instituţii sau ramuri diferite şi, nu în funcţie de modul de dispunere a articolelor sau a numerotării acestora în conţinutul actului normativ.
S-a reţinut astfel că, instanţa de fond a realizat o interpretare raţională şi sistematică a textelor de lege enunţate, în raport de sediul materiei, de aşezarea lor sistemică şi de raţiunea reglementării, ajungând la concluzia corectă, că norma prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vine ca o completare şi o precizare a alin. (2) al aceluiaşi articol, prin consacrarea principiului restituirii în natură, doar pentru terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate după 1 ianuarie 1990.
În ceea ce priveşte construcţia, prima instanţă a apreciat în mod corect că sunt incidente dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "în situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent".
Aceste dispoziţii au fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că s-a precizat că acea construcţie căreia i-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeţei preluate, nu intră în ipoteza prevăzută de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva Deciziei nr. 1294 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii V.E.M., P.Z.E. şi M.P.N. invocând critici de nelegalitate, care au fost încadrate de aceştia, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., invocându-se greşita aplicare şi interpretare a legii, cu referire la dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, fiind practic reiterate aceleaşi critici ca şi în calea de atac precedentă.
Prin întâmpinare, intimatul Serviciul Român de Informaţii a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.
Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 11 ianuarie 2010, suspendarea judecăţii în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., ca urmare a decesului recurentului-contestator M.P.N. la data de 8 octombrie 2008.
De la data suspendării judecăţii (11 ianuarie 2010) cauza a rămas în nelucrare, fiind repusă pe rol, din oficiu, în vederea discutării perimării, conform rezoluţiei din 24 februarie 2014, deci după aprox. 4 ani şi o lună de la momentul suspendării judecăţii.
La termenul din 25 martie 2014, pentru când părţile au fost citate în vederea discutării excepţiei perimării, recurenta-contestatoare V.E.M. a depus în scris o cerere prin care a arătat că nu a fost dezbătută nici până în prezent, succesiunea defunctului M.P.N., existând neînţelegeri între moştenitori, fiind depusă la dosar încheierea de suspendare a procedurii succesorale din 14 mai 2009 (Dosar notarial nr. 17/2009).
Înalta Curte urmează să constate intervenită sancţiunea perimării, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, în materie civilă.
Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an şi această lăsare a pricinii în nelucrare, să se datoreze culpei părţii.
Această sancţiune a perimării operează, deopotrivă, şi în situaţia în care suspendarea s-a dispus în temeiul art. 243 din C. proc. civ., având în vedere că, potrivit art. 245 alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod, trebuie solicitată reînceperea judecăţii "prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor."
Altfel spus, perimarea este incidentă cu condiţia ca, timp de un an să nu se fi săvârşit în cauză niciun act de procedură în vederea judecării ei, situaţie datorată lipsei de diligenţă a părţii, care nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă.
Singura derogare pe care o face legiuitorul, pentru ipotezele reglementate de art. 243 din C. proc. civ., vizează suspendarea cursului perimării pe o perioadă de 3 luni, sub condiţia însă, ca respectivele situaţii având ca efect prorogarea termenului, să fi intervenit în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare (atunci când suspendarea judecăţii s-a dispus deci, pe un alt temei decât cel reprezentat de art. 243 din acelaşi cod).
În speţă, nu se regăseşte o altfel de situaţie, care să fi condus la prelungirea termenului de perimare, care a început să curgă de la data la care s-a oprit cursul judecăţii, ca urmare a decesului uneia dintre părţi.
Se va constata aşadar, că nu a avut loc o repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecăţii, în condiţiile art. 245 alin. (1) pct. 2 din cod şi că, lăsarea pricinii în nelucrare este imputabilă părţilor (care nu au invocat faptul că ar fi fost împiedicate de a stărui în judecată datorită unor împrejurări mai presus de voinţa lor, în sensul art. 250 alin. (3) din C. proc. civ.).
În consecinţă, în condiţiile în care, până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) din acelaşi cod, nu s-a înregistrat vreo cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecăţii, instanţa va reţine întrunirea în cauză a cerinţelor prevăzute de art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de contestatoarele V.E.M., P.Z.E. şi M.P.N. împotriva Deciziei nr. 1294 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1169/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1172/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
