ICCJ. Decizia nr. 1175/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1175/2014
Dosar nr. 9350/62/2007
Şedinţa publică din 08 aprilie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 26 februarie 2007, reclamanţii S.I.F., S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M., K.J.E., L.M., L.B.K. şi L.F. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii D.M., D.I., B.T., B.N., P.N., I.Ş., Ş.R., Ş.E., SC M. SRL, SC I.C. SRL, SC R. SRL, Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Braşov, reprezentat legal de Primar, să pronunţe o hotărâre, prin care să constate că pârâtul Statul Român a preluat fără titlu valabil cota de 1/2 parte din imobilul situat în Municipiul Braşov, str. R., înscris în cartea funciară nr. AA Braşov, sub nr. top. BB, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 333 mp, care a aparţinut defunctei L.E., născută A., să îi oblige pe pârâţii persoane fizice să le lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil şi să rectifice situaţia de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate ce a fost întabulat asupra acestui imobil în favoarea pârâtului Statul Român şi reînscrierea acestui drept în favoarea proprietarului iniţial.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt copiii şi moştenitorii sezinari ai defunctei S.J., născută L., decedată la data de 4 decembrie 1993, şi, respectiv, nepoţii părinţilor acesteia, adică ai defunctului L.F., decedat la data 25 iulie 1948, şi ai defunctei L.E., născută A., decedată la data de 29 octombrie 1971.
Din conţinutul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/1930 rezultă că bunicii reclamanţilor, L.F. şi L.E., au fost proprietarii tabulari ai imobilului situat în Municipiul Braşov, str. R., înscris în cartea funciară nr. AA Braşov, sub nr. top. BB.
Tot astfel, din Certificatul de moştenitor din 17 ianuarie 1949, eliberat ca urmare a decesului bunicului lor, L.F., rezultă că 1/2 parte din imobilul mai sus identificat a rămas în proprietatea bunicii lor, iar cealaltă cotă de 1/2 parte a fost moştenită de S.J., pe care au moştenit-o copiii acesteia, respectiv reclamanţii din prezenta cauză.
Această cotă de 1/2 din imobil, mai susţin reclamanţii, nu a fost naţionalizată, în timp ce cealaltă cotă de 1/2 parte, ce a aparţinut bunicii lor, a fost naţionalizată conform prevederilor Decretului nr. 92/1950, deşi aceasta a făcut parte din categoria micilor meseriaşi, faţă de care măsura naţionalizării nu putea opera.
În aceste condiţii, antecesorii lor şi mai apoi ei şi-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive a imobilului.
Or, imobilul ce a constituit obiectul dreptului de proprietate al antecesorilor lor a fost înstrăinat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, pârâţilor din cadrul prezentului litigiu, deşi el nu a intrat niciodată în patrimoniul vânzătorului.
Cum asupra imobilului din litigiu există două categorii de titluri de proprietate, conchid reclamanţii, ale lor şi ale "cumpărătorilor", care sunt pârâţii, se impune compararea celor două categorii de titluri, urmând a se da eficienţă titlurilor lor de proprietate, acestea fiind mai bine caracterizate, întrucât provin de la adevăratul proprietar al imobilului.
În drept, reclamanţii şi-au fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din H.G. nr. 20/1996, astfel cum acest act normativ a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, în art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi în Legea nr. 7/1996, ce a fost invocată în mod generic.
Învestită în primă instanţă, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale, prin Sentinţa civilă nr. 9770 din 9 noiembrie 2007, declinând în favoarea Tribunalului Braşov competenţa de soluţionare a cauzei, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar.
Prin Sentinţa nr. 30/S din 1 februarie 2013, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a respins acţiunea, reţinând în esenţă că aceasta a fost promovată la data de 26 februarie 2007, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează "în mod general" modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil, cât şi fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra achiziţiilor, şi nerestituite.
Or, procedura instituită de acest act normativ cu caracter special, se arată, cuprinde două etape distincte, şi anume: procedura prealabilă (care are un caracter obligatoriu) şi procedura judiciară, ulterioară, cu caracter facultativ, la îndemâna persoanelor nemulţumite de modul de soluţionare a cererilor vizând restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Ca atare, nu au fost primite susţinerile reclamanţilor în sensul că pot promova direct în instanţă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 6 al Legii nr. 213/1998 şi art. 480 - 481 C. civ., prima instanţă reţinând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat doar în condiţiile acestui act normativ, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, în natură ori prin echivalent.
Făcând trimitere atât la jurisprudenţa instanţei supreme, cât şi a celei de contencios constituţional, tribunalul a mai reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă.
Astfel, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ.
Instituirea acestei proceduri şi a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituite de lege, pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate.
Or, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul său efectiv.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil.
De asemenea, conchide prima instanţă, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudenţa sa, că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale care, prin Decizia nr. 108/Ap din 23 octombrie 2013, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
În plus, instanţa de apel a mai reţinut că buna-credinţă a pârâţilor persoane fizice, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai poate fi pusă în discuţie întrucât valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a făcut obiectul unui litigiu anterior, în care s-au pronunţat hotărâri irevocabile ce au respins acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestora.
Tot astfel, s-a reţinut că obiectul acţiunii îl reprezintă cota de 1/2 naţionalizată de stat, ce a aparţinut bunicii reclamanţilor - L.E., născută A. - iar nu cota de 1/2 ce aparţine antecesoarei L.J., pretinsă pentru prima oară în apel, cerere inadmisibilă potrivit art. 294 C. proc. civ.
Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de control judiciar a arătat că, în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, instanţa europeană a reţinut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Tot astfel, instanţa europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului şi că transformarea într-o "valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea, de către partea interesată, a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Or, în speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu.
Speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Tot astfel, în cauza Pincova şi Pinc v Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, cu toate acestea însă consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
În cauză, împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M., K.J.E., K.A.M., S.R.E., S.J.G., S.T.E. şi S.E.P., care, făcând trimitere la temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de faţă, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- s-a reţinut greşit incidenţa prevederilor art. 294 C. proc. civ., în condiţiile în care, chiar de la fond, reclamanţii au revendicat întregul imobil, şi nu doar cota de 1/2, naţionalizată.
- instanţa de control judiciar a dat o interpretare greşită acţiunii în revendicare, prin comparare de titluri, atunci când a reţinut că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători nu ar mai putea fi pusă în discuţie, întrucât validitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu SC R. SRL a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă.
Or, în procedura comparării de titluri, buna sau reaua-credinţă a uneia din părţile care îşi dispută proprietatea asupra bunului este doar un element de natură să conducă în mod esenţial la acordarea atributului preferabilităţii.
- greşit au reţinut ambele instanţe că prevederile Legii nr. 10/2001 ar obstacula acţiunea în revendicare.
Astfel, autoarea reclamanţilor, S.J., a rămas proprietara tabulară asupra cotei de 1/2 din imobil, până în anul 1993, când a decedat, fiind evident că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile respectivei cote de proprietate.
- chiar dacă s-ar considera că naţionalizarea cotei de 1/2 din imobilul ce a aparţinut E.L. s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. II al Decretului nr. 92/1950, oricum în calitate de succesori legali ai S.J., reclamanţii sunt şi acum coproprietari ai bunului revendicat, calitate pe care o pot apăra oricând prin acţiunea în revendicare, bazată pe dreptul comun.
- având în vedere că proprietatea tabulară a antecesoarei lor asupra cotei de 1/2 din imobil nu a fost niciodată contestată, apare evident că reclamanţii se pot prevala de "un bun" în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi că trebuie să li se asigure accesul la acţiunea în revendicare, prin comparare de titluri.
- faptul că şi pârâţii cumpărători invocă propriul drept de proprietate nu este de natură să obstaculeze cererile reclamanţilor, buna-credinţă a pârâţilor fiind "infirmată suplimentar" şi de împrejurarea că, deşi se putea vinde cel mult 1/2 din imobil, s-a înstrăinat o cotă de peste 90%.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Dintru început se impune a preciza că obiectul acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi la 26 februarie 2007 şi precizate la 11 mai 2007 a fost indicat de aceştia - atât prin cererea introductivă, cât şi prin cea precizatoare - ca fiind cota de 1/2 din imobilul (construcţie şi teren în suprafaţă de 333 mp) situat în Braşov, sub nr. top BB, ce a aparţinut defunctei L.E. (născută A.), bunica reclamanţilor, şi a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950.
Abia în apel reclamanţii au înţeles să învedereze instanţei, în legătură cu extinderea pretenţiilor lor şi asupra celeilalte cote de 1/2 părţi din imobil, nesupusă exproprierii, ce a aparţinut antecesoarei L.J., context în care, în mod corect instanţa de control judiciar a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., text ce stabileşte imperativ imposibilitatea schimbării în calea de atac, a calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.
Celelalte motive de recurs vizează legalitatea soluţiei pronunţate pe fondul acţiunii în revendicare îndreptate atât împotriva Statului, prin reprezentanţii săi, cât şi împotriva subdobânditorilor la Legea nr. 112/1995, motive care de asemenea nu pot fi primite.
Se constată că Decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată de instanţa supremă, este pe deplin aplicabilă în speţă, fiind obligatorie potrivit art. 3307alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, iar instanţele în mod corect au ţinut seama de criteriile stabilite în cuprinsul acesteia, pentru soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, având în vedere cele statuate în cuprinsul acestei decizii în interesul legii, principiile generale de drept civil (a se vedea specialia generalibus derogant), dar şi dispoziţiile relevante din legislaţia specială în materie, concluzia care se impune este aceea că soluţionarea acţiunii în revendicare introdusă ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat în perioada de referinţă a acestei legi (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, cu consecinţa preferabilităţii titlului ce provine de la adevăratul proprietar.
Ca atare, în soluţionarea unor cereri în care atât reclamantul, cât şi pârâţii invocă existenţa unui titlu preferabil şi respectiv a unui "bun" în sensul Convenţiei, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică face trimitere instanţa de apel.
Soluţionând cauza Raicu împotriva României, Curtea Europeană a statuat cu titlu de principiu că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, instanţa europeană opinând în sensul că legislaţia naţională ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Distincţiile necesare lămuririi diferitelor situaţii juridice născute în timp, în legătură cu această controversată chestiune a imobilelor preluate abuziv de stat, sunt posibile în legislaţia naţională, care conţine soluţii diferite în legătură cu soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaş, ce a acţionat în baza unei abilitări legale atunci când a cumpărat bunul.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat pe numele adevăraţilor proprietari.
- recurenţii-reclamanţi, ca succesori în drepturi ai fostei proprietare, nu au formulat o acţiune în revendicare, anterior înstrăinării apartamentelor neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare.
Tot astfel, aceştia nu au notificat autorităţile deţinătoare ori pe chiriaşii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actul de vânzare-cumpărare.
Or, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului consacră existenţa unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanţii nu au obţinut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare dintre stat şi pârâţi (a se vedea în acest sens, cauzele Străin şi Păduraru împotriva României).
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene există diferenţe esenţiale între "simpla speranţă de restituire" chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi "speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- intimaţii-pârâţi au dobândit în proprietate apartamentele revendicate în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu SC R. SRL Braşov, la o dată la care, potrivit legislaţiei aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, preluările de imobile de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi respectiv nr. 224/1951, erau considerate ca fiind abuzive, dar "cu titlu".
- reclamanţii au ieşit din pasivitate abia la 7 noiembrie 2005, prin formularea unei acţiuni ce viza constatarea nulităţii absolute a celor şapte contracte de vânzare-cumpărare, demers precedat de formularea unei notificări în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv de iniţierea procedurii administrative prevăzute de acest act normativ.
- prin Sentinţa civilă nr. 3427 din 12 aprilie 2007, irevocabilă, Judecătoria Braşov a respins acţiunea în constatarea nulităţii reţinând că reclamanţii nu au respectat termenul imperativ prevăzut de legea specială - art. 46 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 - pentru a cere constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
- ulterior, înainte de finalizarea procedurii administrative declanşate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii s-au adresat instanţei - la 26 februarie 2007 - în baza dreptului comun, solicitând obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, pe calea litigiului soluţionat anterior.
- faţă de soluţia dată acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi în baza acestor contracte s-a consolidat. Pârâţii au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentele care, conform art. 18 lit. c), nu mai puteau fi restituite în natură foştilor proprietari.
Ca atare, în contextul redat, admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia nu este posibilă.
Faptul că reclamanţii au dobândit imobilul, în calitate de moştenitori, de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, ei neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, faţă de dispoziţiile legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.
Referitor la compatibilitatea dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Dreptului Omului, practica instanţelor a reţinut constant că, Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Or, în virtutea marjei de apreciere de care dispunea, Statul Român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.
În consecinţă, legislaţia internă respectă exigenţele Convenţiei, astfel că nu există motive pentru a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001.
Tot astfel, transpare din întreaga practică a Curţii Europene a Drepturilor Omului că parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de legea specială de reparaţie - procedură pe care, de altfel, reclamanţii au declanşat-o, pentru ca ulterior, fără să aştepte finalizarea acesteia, să sesizeze instanţa, pe calea dreptului comun - nu reprezintă, prin ea însăşi, o "problemă" din perspectiva Convenţiei, în condiţiile în care rezultatul final al acesteia este cel al unei despăgubiri efective.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.L., S.P.S., S.E.A., S.F.M., K.A.M., S.R.E., S.J.G., S.T.E., S.E.P. şi K.J.E. împotriva Deciziei nr. 108/Ap din 23 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenţi la 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii D.M., D.I., B.T., B.N. şi P.N., la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul I.Ş., la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii Ş.R. şi Ş.E. şi la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC M. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1174/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1176/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
