ICCJ. Decizia nr. 1173/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1173/2014
Dosar nr. 76277/3/2011
Şedinţa publică din 08 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 decembrie 2011, pe rolul acestui tribunal sub nr. 76277/3/2011, reclamanţii C.V.I. şi C.G. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P., solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând preţul de piaţă al imobilului din str. D.C.I., sector 4, Bucureşti, ce a făcut obiectul Contractului din 7 octombrie 1999, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu P.M.B. prin S.B. SA, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că cauză sunt îndeplinite condiţiile principiului răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, astfel cum a fost instituit prin Legea nr. 1/2009, prin restituirea preţului de piaţă al imobilului, în condiţiile în care prin Sentinţa civilă nr. 2007/2004 a Judecătoriei Sectorului nr. 4 Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta T.E. şi obligaţi pârâţii (reclamanţii din cauză) C.G. şi C.V.I. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din str. D.C.I., sector 4.
Prin Sentinţa civilă nr. 460/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor C.G. şi C.V.I. împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 439.600 RON, cu titlu de valoare de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. D.C.I., sector 4, şi la 1.500 RON, cheltuieli de judecată, reţinându-se următoarele considerente:
Conform Contractului de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1999, reclamanţii au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D.C.I., sector 4.
Prin Sentinţa civilă nr. 2007 din 7 aprilie 2004 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti în Dosarul nr. 11642/2002, irevocabilă prin admiterea recursului şi respingerea apelului reclamanţilor, prin Decizia civilă nr. 5854 din 1 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de numita T.E., dispunându-se obligarea reclamanţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în cauză.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive, tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prevederile legale anterior menţionate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.), impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei şi Finanţelor - în prezent Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de restituire a preţului vânzării.
Astfel, în prezenta cauză justifică calitate procesuală pasivă doar Ministerul Finanţelor Publice, şi nu D.G.F.P., care potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare participă în faţa instanţelor de judecată doar în ceea ce priveşte activitatea proprie sau când legea dispune.
Pentru considerentele expuse, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. şi a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu aceasta.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că art. 501 din Legea nr. 1/2009 prevede la alin. (1) că "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Deşi textul art. 501din Legea nr. 10/2001 vizează situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, tribunalul a reţinut că prin norma menţionată s-a avut în vedere ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi proprietari au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor. Acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menţionat pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziţia legală menţionată la principiile şi regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susţine o asemenea soluţie juridică, astfel încât tribunalul a constatat că o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenţiei legiuitorului avute în vedere la edictarea respectivei norme juridice.
În plus, interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă cu scopul producerii de efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ.
Imobilul a fost evaluat prin expertiza efectuată în cauză, anume la suma de 439.600 RON, conform concluziilor expuse de expert tehnic autorizat C.M. Expertul a indicat legislaţia şi normativele avute în vedere la evaluarea imobilului, coeficienţii de scădere, cât şi cei de majorare, starea actuală a imobilului.
Faţă de cele expuse, tribunalul a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat acest pârât la plata către reclamanţi a sumei de 439.600 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie pentru imobilul din Bucureşti, str. D.C.I., sector 4.
În baza art. 274, alin. (1) C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert în cuantum de 1.000 RON şi onorariu avocat de 500 RON.
În ceea ce priveşte reducerea onorariului de avocat, instanţa a avut în vedere atât prevederile art. 274, alin. (3) C. proc. civ., cât şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.) şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 24 mai 2006 în cauza Weisman şi alţii v. România, Hotărârea din 5 aprilie 2005 din cauza Monory v. România, Hotărârea din 24 mai 2005 din cauza Buzescu v. România etc.), care a statuat că acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura în care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. Prin urmare, faţă de munca depusă de apărător, complexitatea redusă a cauzei şi numărul redus al termenelor de judecată, se apreciază că onorariul de 500 RON este proporţional şi în limita unui cuantum rezonabil.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 297/A din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul, reţinându-se următoarele considerente:
Reclamanţii au cumpărat imobilul în litigiu prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1999 în baza Legii nr. 112/1995. Actul nu a fost desfiinţat în pofida faptului că prin Sentinţa civilă nr. 2007/2009 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea în revendicare a foştilor proprietari ai imobilului, iar reclamanţii au fost obligaţi să lase acestora imobilul în proprietate şi posesie.
Acţiunea (întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, text de lege adoptat prin Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001) a fost introdusă la 15 decembrie 2011, astfel încât raportat la data apariţiei actului normativ care a instituit dreptul pretins prin acţiunea de faţă, s-a constatat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prescripţiei dreptului la acţiune prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, invocată de pârât.
În ce priveşte critica privind reaua-credinţă a reclamanţilor la data încheierii actului, a fost înlăturată, pe de o parte motivat de faptul că nu au fost probate aceste susţineri, iar pe de altă parte pentru că actul încheiat de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat formal, prezumându-se că a fost încheiat în condiţiile legii.
S-a mai reţinut că, deşi actul nu a fost formal desfiinţat, totuşi din perspectiva aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001, acesta nu îşi mai produce niciun fel de efecte juridice, din momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 2007/2004, hotărâre prin care reclamanţii au fost evinşi prin compararea titlului lor cu cel al vechilor proprietari.
În legătură cu valoarea reţinută prin expertiză s-a constatat că pârâtul nu a avut obiecţiuni, deşi raportul a fost înmânat reprezentantului pârâtului, la termenul din data de 5 noiembrie 2012 - fond, tocmai pentru formularea unor eventuale obiecţiuni.
Sub un alt aspect, expertiza efectuată în cauză a avut în vedere preţurile medii ale zonei şi starea imobilului.
În ce priveşte valoarea stabilită prin expertiză, de la momentul litigiului, s-a apreciat că această valoare nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză, ci o valoare la zi, de înlocuire a locuinţei vechi, cu privire la care reclamanţii au fost evinşi.
Referitor la cheltuielile de judecată s-a constatat că în mod corect au fost aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., faţă de pârâtul căzut în pretenţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Recurentul susţine că hotărârea este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 501din Legea 10/2001.
Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă era necesară îndeplinirea a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie, ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, condiţii neîndeplinite însă în cauză.
Or, de vreme ce reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar S.B. SA, nu este justificată obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în cauză.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, art. 501 din Legea 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, nu sunt incidente dispoziţiile imperative prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză nu reflecta preţul real al imobilului în discuţie.
Astfel, suma stabilită în raportul de expertiză este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţei, motiv pentru care se solicită o diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală.
Recurentul mai învederează că evaluarea preţului de piaţă al imobilului în cauză ar fi trebuit să ia în calcul, în cadrul factorilor de individualizare, şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi oferta aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată de recurent la 30%.
Prin urmare, susţine recurentul, suntem în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanţii să încaseze în 2012 o diferenţă de sute de ori mai mare faţă de valoarea achitată, valoarea imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
În ce priveşte aplicarea corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare, se arată că se impune luarea în calcul a următorilor indicatori: - stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi); - stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; - diferenţa între valoarea de piaţa a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Ca atare, susţine recurentul, având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile arătate mai sus, în caz contrar ar fi lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Astfel, în ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criteriile de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza Legii nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar fi îndreptăţită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Din această perspectivă se susţine că, numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă şi pierdut ca urmare a evicţiunii, şi nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În situaţia în care din acest patrimoniu nu a ieşit o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea prejudiciului şi limitele obligaţiei de garanţie nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus.
Mai mult, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care face parte (împreună cu dispoziţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) din blocul de convenţionalitate la care face referire Constituţia României în art. 20, reclamanta avea obligaţia să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, susţine recurentul, trebuie examinat în ce măsură jurisprudenţa instanţei europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulaţie a imobilului, în situaţia în care aceştia sunt evinşi, prin admiterea acţiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.
Sub acest aspect se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Raicu c. României, Tudor Tudor c. României, Velikovi şi alţii c. Bulgariei, Pincova şi Pinc c. Republicii Cehe.
Din perspectiva celor expuse se susţine că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi că situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă, aşadar, la valoarea de piaţă.
O altă critică vizează faptul că în mod eronat instanţa de judecată a acordat cheltuieli de judecată, atâta timp cât în cauză nu există culpa procesuală a Ministerului Finanţelor Publice.
Intimaţii C.G. şi C.V.I. au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţi, sub aspectul neîncadrării criticilor în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele aspecte:
Potrivit art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În cauză, însă, este de reţinut că, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ce pot fi încadrate în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care este de reţinut că recurentul s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Astfel, din perspectiva celor expuse, excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţi urmează a fi respinsă.
În ce priveşte criticile vizând greşita obligare a Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al imobilului, faţă de neîntrunirea în cauză a condiţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, sunt de reţinut următoarele aspecte:
Dispoziţiile art. 501din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiţii pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi ca acest contract să fie desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Contrar însă celor afirmate prin motivele de recurs, ambele condiţii sunt îndeplinite în cauză.
Astfel, referitor la prima condiţie, recurentul a susţinut că nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în reaua-credinţă la contractare, decurgând din faptul că la acel moment nu a depus minime diligenţe pentru a cunoaşte titlul statului vânzător.
Reaua-credinţă a reclamanţilor nu a fost reţinută însă în hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, care a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, hotărâre în raport de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşul-cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Aşa fiind, în contextul neanalizării, prin hotărârea irevocabilă dată în acţiunea în revendicare, a poziţiei subiective a chiriaşilor cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispoziţiile art. 1189 C. civ., potrivit cărora buna-credinţă se prezumă, urmează a se reţine că reclamanţii au fost de bună-credinţă la încheierea contractului.
Pe cale de consecinţă, nu poate fi primit argumentul recurentului privind reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Referitor la cea de-a doua condiţie instituită de art. 501 din Legea nr. 10/2001, recurentul a susţinut că admiterea unei acţiuni în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu semnifică o desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare al acestora, motiv pentru care în cauză nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Această susţinere a recurentului însă nu poate fi primită, întrucât s-ar ignora sensul real al termenului de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare din cuprinsul art. 501 al Legii nr. 10/2001, sens ce rezultă din analiza sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători au dreptul la restituirea preţului actualizat, iar art. 50 alin. (21) şi respectiv art. 501 din acelaşi act normativ prevăd că în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri irevocabile definitive şi irevocabile, se restituie preţul de piaţă al imobilelor.
De asemenea, este de reţinut că art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul (...)". Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009 explicitează, ca atare, termenul de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând expres că "desfiinţarea" poate fi urmarea atât a unei acţiuni în anularea contractului, cât şi a unei acţiuni în revendicare.
Din această perspectivă, interpretarea sistematică a normelor legale enunţate impune concluzia că termenul de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare, din cuprinsul art. 502 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu doar urmare a unei acţiuni în anulare, ci şi a unei acţiuni în revendicare.
În ce priveşte susţinerile recurentului potrivit cărora reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi la restituirea valorii actuale de piaţă a imobilului, motivat de o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, acestea sunt neîntemeiate raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, care determină întinderea despăgubirii la nivelul preţului de piaţă al imobilului.
Din această perspectivă, raportat la reglementarea din legea specială, susţinerile privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamanţilor după alte criterii decât valoarea de piaţă a imobilului nu pot fi primite.
Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de recurent, este de reţinut că trimiterile la cauzele Raicu c. României, Tudor Tudor c. României, Velikovi şi alţii c. Bulgariei, Pincova şi Pinc c. Republicii Cehe, nu se pliază pe situaţia de fapt dedusă judecăţii, iar pe de altă parte instanţa de contencios european, în aceste cauze, a verificat dacă remediile juridice interne confereau reclamanţilor posibilitatea obţinerii unor despăgubiri adecvate şi suficiente pentru a nu fi încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, este de reţinut că nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât timp legislaţia internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaţionale care să conţină dispoziţii mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Or, aşa cum deja s-a arătat, norma internă aplicabilă cauzei reglementează despăgubirea cumpărătorului evins cu valoarea de piaţă a imobilului, cum de altfel bine a reţinut şi instanţa de apel.
În ce priveşte critica legată de obligarea la plata cheltuielilor de judecată, este de reţinut că în cauză s-a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale consacrat implicit prin dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală fiind o noţiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligaţional, raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere obiectivă a statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, care au fost evinşi de foştii proprietari.
Faţă de cele expuse, cum niciuna din criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii C.G. şi C.V.I.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 297/A din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la 900 RON cheltuieli de judecată către intimaţii C.G. şi C.V.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1172/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1174/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
