ICCJ. Decizia nr. 1197/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1197/2014
Dosar nr. 30020/3/2009
Şedinţa publică din 9 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 46 din 4 februarie 2002, numiţii C.I.Ş. şi C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafeţe de 0,5 ha teren curţi şi a unor construcţii situate în intravilanul comunei Coteşti, judeţ Vrancea, menţionând însă că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă şi de locuit, cu circa 7 încăperi (cuprinzând locuinţă personală, sală distilat vin, dormitoare).
Prin notificarea din 04 februarie 2002, numiţii C.I.Ş. şi C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafeţe de 0,, ha teren curţi şi a unor construcţii situate în intravilanul comunei Coteşti, judeţ Vrancea, menţionând că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă şi de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri şi două camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie şi grajd.
Prin notificarea din 04 februarie 2002, numiţii C.I.Ş. şi C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafeţe de 0,5 ha teren curţi şi a unor construcţii situate în intravilanul comunei Coteşti, jud. Vrancea, menţionând că obiectul notificării îl reprezintă doar fundaţia pentru cramă vinicolă, construită din beton armat cu adâncime de peste 10 m, compartimentată.
Prin Decizia nr. 160378 din 17 iunie 2009, A.D.S. Bucureşti a respins notificările din 2012, motivat de faptul că notificatorii nu au făcut dovada preluării abuzive de către stat a construcţiilor indicate în cuprinsul notificărilor.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă şi notificarea din 2002 formulată de C.I.Ş. şi C.D.M. având ca obiect o construcţie demolată, motivat de faptul că, astfel cum s-a reţinut şi prin sentinţa civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului municipiului Bucureşti, soluţionarea acesteia nu este în competenţa A.D.S. Bucureşti ci a primarului Comunei Coteşti, jud. Vaslui.
Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2009, reclamanţii C.I.Ş. şi C.D.M. au solicitat anularea Deciziei nr. 160378/2009 şi obligarea pârâtei A.D.S. Bucureşti să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 5.000 mp situat în comuna Coteşti, jud. Vrancea şi pentru construcţiile edificate pe acest teren şi, respectiv, să fie obligată să comunice această dispoziţie A.N.R.P. Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că notificările formulate au avut ca obiect terenuri şi construcţii situate în com. Coteşti, jud. Vrancea şi nu în com. Cotnari, jud. Buzău, cum eronat s-a reţinut în considerentele deciziei contestate, sens în care înţeleg să invoce excepţia nulităţii deciziei contestate.
Pe fondul pretenţiilor, reclamanţii au susţinut că, potrivit probatoriilor administrate, au dovedit că autorul lor C.I. a fost declarat chiabur şi că a fost deposedat în mod abuziv de stat de imobilele deţinute, printre care şi construcţiile indicate în notificări, în perioada 1951-1952, şi, respectiv, faptul că aceste construcţii au intrat în patrimoniul G.A.S. Coteşti, care s-a reorganizat, în anul 1967, ca I.A.S. Coteşti, şi ulterior, ca SC R. SA Coteşti, societate care le deţine în prezent.
Reclamantul C.D.M. a decedat la data de 27 noiembrie 2009, procesul fiind continuat de moştenitorii acestuia, C.D.Ş. şi C.C.M.
Prin sentinţa civilă nr. 992 din 28 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea, ca nefondată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că nu poate primi excepţia nulităţii Deciziei nr. 160378 din 17 iunie 2009 emisă de pârâta A.D.S. Bucureşti, întrucât indicarea com. Cotnari din jud. Buzău ca loc al situării imobilelor reprezintă o eroare materială, din cuprinsul deciziei rezultând că analiza pretenţiilor s-a realizat în legătură cu imobilele situate în com. Coteşti, jud. Vrancea, care au făcut obiectul notificărilor.
Pe fondul cauzei, tribunalul a statuat că pretenţiile reclamanţilor nu pot fi primite, întrucât, potrivit probatoriilor administrate, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor construcţii, pretins edificate de autor, în condiţiile impuse de prevederile art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că declaraţiile de martori administrate nu sunt suficiente pentru a proba existenţa unui atare drept.
Prin Decizia civilă nr. 252/A din 9 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat sentinţa, în sensul că a constatat că aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, sens în care a obligat pe pârâta A.D.S. Bucureşti să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005, pentru imobilele construcţii ce fac obiectul notificărilor din 4 februarie 2002.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au dovedit, prin probele administrate, preluarea de către stat în mod abuziv, fără un titlu valabil, în anii 1951-1956, a întregii moşii ce a aparţinut autorului lor C.I., inclusiv a construcţiilor în litigiul pendinte, prin evacuarea forţată a întregii familii.
Referitor la construcţiile în litigiu, instanţa de apel a reţinut că, potrivit declaraţiilor martorilor, au fost edificate de autorul reclamanţilor pe terenul proprietatea sa, situaţie în care, în conformitate cu prevederile art. 492 C. civ., este prezumat a fi proprietarul acestora.
În consecinţă, tribunalul a statuat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi, în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, să primească măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005, pentru construcţiile indicate în notificările din 2002.
Prin Decizia civilă nr. 2019 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâta A.D.S. Bucureşti, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a statuat că soluţia de casare cu trimitere se impune în raport de prevederile art. 314 C. proc. civ., întrucât împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, fapt ce împiedică exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Anume, instanţa de recurs a reţinut că reclamanţii nu au depus la dosar un act doveditor al dreptului de proprietate asupra construcţiilor în litigiu, prima instanţă apreciind corect, în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, faptul că declaraţiile notariale şi declaraţiile martorilor, prin care se atestă că autorul reclamanţilor ar fi deţinut aceste construcţii, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Instanţa de recurs a constatat însă că la judecata în fond nu au fost cercetate toate condiţiile prescrise de dispoziţiile art. 24.1 şi 24.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la dosar nefiind depuse negaţiile referitoare la actele de proprietate, iar informaţiile furnizate de autorităţile locale nefiind analizate în contextul hotărârilor judecătoreşti obţinute cu privire la alte imobile aflate în patrimoniul autorului reclamanţilor la momentul deposedării abuzive şi nici coroborate cu înscrisurile de care aceştia s-au folosit în acele dosare pentru realizarea drepturilor pretinse.
Aşa fiind, instanţa de recurs a stabilit că se impune completarea probatoriilor în rejudecare, în vederea stabilirii cu exactitate a situaţiei de fapt şi de drept a construcţiilor în litigiu, inclusiv prin valorificarea a tot ceea ce s-a stabilit până în acest moment procesual atât în acest dosar, cât şi în dosarele anterioare.
Instanţa de recurs a statuat, totodată, că nu pot fi primite critica referitoare la omisiunea instanţei de apel de a se fi pronunţat asupra solicitării reclamanţilor de fi despăgubiţi pentru suprafaţa de teren revendicată, întrucât ignoră pretenţia dedusă judecăţii, astfel cum aceasta a fost reconfigurată de reclamanţi în contextul pronunţării sentinţei civilă nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea şi nici critica referitoare la nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat, prin raportare la sentinţa civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, întrucât nu este dată identitatea de obiect şi de cauză juridică.
Prin Decizia civilă nr. 251/A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat sentinţa primei instanţe, a admis cererea şi a modificat Decizia nr. 160378 din 17 iunie 2009 emisă de pârâta A.D.S. Bucureşti, în sensul că a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru următoarele construcţii: clădire administrativă şi de locuit, ce fac obiectul notificării din 2002, clădire administrativă şi de locuit, magazie şi grajd, ce fac obiectul notificării din 2002 şi fundaţia cramă ce face obiectul notificării din 2002.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctului C.I. şi în acord cu prevederile art. 3. alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, calitate recunoscută şi de pârâtă prin decizia dată asupra notificărilor.
Evaluând probatoriile administrate, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au făcut dovada că autorul lor, C.I., a fost considerat chiabur (potrivit menţiunilor din „Tabelul - Nominal de chiaburi din Comuna Coteşti”- extras) şi a fost deposedat, potrivit menţiunilor procesului verbal de preluare în proprietatea statului datat 12 iunie 1959, pe lângă o suprafaţă de teren, şi de mai multe construcţii şi anume de o cramă, o casă de locuit, precum şi de alte două case pentru muncitori, bucătărie şi magazie, deposedare abuzivă în condiţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
În atare condiţii, în aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor se prezumă a fi cea recunoscută în actul prin care s-a dispus punerea în executare a măsurii preluării abuzive, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, se prezumă dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor asupra imobilelor menţionate în procesul verbal de preluare în proprietatea statului întocmit la 12 iunie 1959, printre care se evidenţiază şi construcţiile în litigiu.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că reclamanţii s-au conformat dispoziţiilor legale menţionate şi că au fost îndeplinite obligaţiile statuate prin decizia de casare, la dosarul cauzei fiind depuse declaraţiile olografe prin care reclamanţii atestă că nu mai deţin alte acte de proprietate cu privire la construcţiile notificate, precum şi adresa din 14 martie 2013 emisă A.N.S.J. Vrancea potrivit căreia, în urma cercetărilor efectuate, nu au fost identificate documente cu privire la aceste imobile, altele decât cele depuse la dosarul cauzei şi adresa din 12 septembrie 2008 emisă de Primăria comunei Coteşti, prin care s-a făcut cunoscut că în arhiva acestei autorităţi nu există decât rolurile agricole din perioada 1951 - 1955.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că toate imobilele construcţii notificate au fost identificate de către pârâtă, în conţinutul deciziei contestate reţinându-se că acestea se regăsesc în incinta SC R. SA Coteşti.
Instanţa de apel a observat, totodată, că pentru construcţia casă de locuit edificată în anul 1918 (în prezent demolată), indicată în notificarea din 2002 transmisă Primăriei com. Coteşti, construcţie preluată de stat în aceleaşi împrejurări ca şi cele din prezentul litigiu, reclamanţilor le-au fost acordate despăgubiri prin sentinţa civilă nr. 7/2010 a Tribunalului Vrancea, rămasă irevocabilă.
Ca atare, constatând şi că SC R. SA Coteşti a fost privatizată din anul 2000, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a statuat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi, în acord cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea de după soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, să primească pentru construcţiile în litigiu despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.D.S. Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea recursului, pârâta susţine că hotărârea instanţei de apel fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale relative la comunicarea actelor de procedură, fapt sancţionat cu nulitatea acesteia prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi care atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Anume, pârâta susţine că reclamanţii au depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 10 octombrie 2013 mai multe înscrisuri doveditoare pe care instanţa de apel a omis să i le comunice în vederea formulării apărărilor şi pe care, ulterior, şi-a fundamentat soluţia pronunţată, încălcând astfel principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi al dreptului la apărare.
Pârâta susţine că necomunicarea către reprezentantul pârâtei a înscrisurilor depuse de reclamanţi în rejudecarea cauzei a condus la imposibilitatea prezentării lor comisiei speciale constituite în structura organizatorică a pârâtei în scopul soluţionării notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, la imposibilitatea formulării unor apărări adecvate în legătură cu acestea, pârâta fiind astfel vătămată, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Pârâta mai arată că printre înscrisurile depuse de reclamanţi şi necomunicate de instanţă se află şi procesul verbal datat 12 iunie 1959, înscris cu privire la care îşi exprimă îndoiala că ar face dovada preluării de către stat a construcţiilor în litigiu, astfel cum a reţinut instanţa de apel, întrucât se constată existenţa unor inadvertenţe între menţiunile sale şi menţiunile altor înscrisuri depuse la dosarul cauzei (pe care le detaliază) în legătură cu momentul deposedării efective a autorului reclamanţilor de bunurile sale de către stat, fie anul 1952 sau anul 1959, fie perioada 1951-1955 sau perioada 1950-1952.
În dezvoltarea criticii de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta susţine că instanţa de apel, în rejudecare, a pronunţat soluţia în baza aceloraşi înscrisuri doveditoare (cu excepţia procesului verbal din data 12 iunie 1959), înscrisuri cu privire la care, într-un ciclu procesual anterior, instanţa de recurs statuase că nu fac dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor asupra construcţiilor în litigiu, în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Pârâta susţine că, procedând astfel, instanţa de apel a ignorat îndrumările date de instanţa de recurs prin decizia anterioară de casare, contrar prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., caz în care se impune reţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi casarea acesteia.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, principiul contradictorialităţii dezbaterilor se constituie într-un principiu de bază al procesului civil care garantează respectarea dreptului la apărare al părţilor şi impune instanţei de judecată ca toate elementele procesului să fie supuse discuţiei, astfel încât fiecare parte să aibă posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere cu privire la orice chestiune care vizează pretenţiile deduse judecăţii şi să îşi formuleze apărările pe care le apreciază adecvate.
În aplicarea acestui principiu, activitatea procesuală se concretizează în acte de procedură ce trebuie îndeplinite de instanţele de judecată în anumite forme legale şi, respectiv, în termenele prescrise de dispoziţiile procedurale.
Prin urmare, ori de câte ori partea interesată invocă încălcarea principiului contradictorialităţii la judecata în fond a procesului şi cauzarea, astfel, a unei vătămări în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ea are îndatorirea de a indica actele procedurale întocmite de instanţele de fond contestate şi formele de procedură ori termenele legale pretins încălcate.
Totodată, este de observat că dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., impun, în caz de casare, în sarcina instanţei de trimitere, obligaţia de a respecta dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept, precum şi obligaţia de a administra probele apreciate a fi necesare, indicate prin hotărârea de casare.
Aşa fiind, părţile interesate, în susţinerea criticii privind nerespectarea de către instanţa de trimitere a îndrumărilor statuate prin decizia de casare, au îndatorirea de a arăta, în concret, care anume îndrumări ale instanţei de casare nu au fost respectate în rejudecare şi de a dezvolta motivele care fundamentează o atare constatare.
În speţa supusă analizei, se constată că pârâta subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., omisiunea instanţei de apel de a-i fi comunicat, cu respectarea dispoziţiilor procedurale, înscrisurile probatorii ce au fost depuse de reclamanţi în rejudecare în scopul dovedirii, în condiţiile speciale prevăzute de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al autorului lor la momentul deposedării, printre care şi procesul verbal de preluare a imobilelor din data de 12 iunie 1959, înscrisuri despre care afirmă că au fost depuse la dosarul cauzei la data de 10 octombrie 2010.
Verificând lucrările dosarului se constată că înscrisul probator privind existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor cu privire la bunurile de care a fost deposedat de stat, anume procesul verbal din 12 iunie 1959, a fost depus la dosarul cauzei, împreună cu alte înscrisuri doveditoare, la data de 16 mai 2013 şi nu la data de 10 octombrie 2013, cum eronat se afirmă.
Verificările evidenţiază că la această din urmă dată, 10 mai 2013, la dosarul cauzei s-a depus doar un duplicat al procesului verbal din 12 iunie 1959, precum şi relaţiile transmise de A.N.S.J. Vrancea, prin care se atesta lipsa unor înscrisuri doveditoare cu privire la imobilele în litigiu, altele decât cele depuse la dosarul cauzei, relaţii care nu pot pune în discuţie încălcarea dreptului la apărare al pârâtei.
Potrivit menţiunilor încheierii de şedinţă din data de 16 mai 2013, primind înscrisul doveditor, procesul verbal din 12 iunie 1959, precum şi celelalte înscrisuri depuse de reclamant, reprezentantul pârâtei a solicitat acordarea unui termen de judecată, în vederea formulării apărărilor, solicitare încuviinţată de instanţă care a amânat procesul la data de 27 iunie 2013.
Lucrările dosarului instanţei de apel evidenţiază că procesul a fost amânat şi din data de 27 iunie 2013 pentru data de 10 octombrie 2013, în vederea transmiterii relaţiilor/negaţiilor susmenţionate de către A.N.S.J. Vrancea, dată la care instanţa a rămas în pronunţare, amânată la rândul său, pentru data de 17 octombrie 2013 şi, mai apoi, pentru data de 24 octombrie 2013, când s-a pronunţat hotărârea recurată.
Or, se constată că pârâta, deşi a luat cunoştinţă de procesul verbal din 12 iunie 1959 depus de reclamanţi din data de 16 mai 2013 ca, de altminteri, şi de celelalte înscrisuri doveditoare, aceasta nu şi-a formulat nicio apărare cu privire de cuprinsul acestora până la momentul finalizării judecăţii.
Aşa fiind, cum instanţa de apel a dispus comunicarea către pârâtă a înscrisurilor doveditoare, cu respectarea principiului contradictorialităţii, şi cum dispoziţiile procedurale nu stabilesc în sarcina instanţelor de judecată obligaţia de a comunica şi eventualele duplicate ale înscrisurilor deja comunicate, Înalta Curte urmează a constata că susţinerile pârâtei privind omisiunea instanţei de apel de a îi fi comunicat toate înscrisurile depuse de reclamanţi este nefondată.
Cât priveşte conduita pârâtei de a nu îşi fi formulat apărările cu privire la toate elementele procesului, îndeosebi, cu privire la procesul verbal din 12 iunie 1959, pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, deşi perioada de timp ce s-a scurs între momentul comunicării şi momentul pronunţării hotărârii, 16 mai - 24 octombrie 2013, a fost rezonabilă, urmează se reţine că nu poate fundamenta susţinerea acesteia privitoare la încălcarea dreptului la apărare de către instanţa de apel.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte nu poate primi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În acest context al analizei, este de menţionat şi că evaluarea probatoriilor în scopul stabilirii situaţiei de fapt a procesului este în sarcina exclusivă a instanţelor de fond, motiv pentru care criticile formulate de părţi cu privire la astfel de constatări, de fapt, ale procesului (cum sunt cele prin care pârâta contestă evaluarea probatoriilor ce au fundamentat constatarea calităţii autorului reclamanţilor de proprietar al construcţiilor în litigiu şi a faptului deposedării sale abuzive de către stat de acestea), urmare a abrogării prevederilor art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta invocă nerespectarea de către instanţa de apel a îndrumărilor statuate, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs într-un ciclu procesual anterior al cauzei.
Anume, pârâta afirmă că instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia, cu o excepţia procesului verbal încheiat la data de 12 iunie 1959, pe o reapreciere a probatoriilor administrate la judecata în fond din primul ciclu procesual, probatorii în legătură cu care instanţa de casare statuase că nu fac dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor cu privire la construcţiile în litigiu, fapt care conduce, în opinia sa, la concluzia nerespectării, în rejudecare, a prevederilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ.
Or, mai întâi că, astfel cum arată chiar pârâta prin recurs, instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe probatoriile administrate la judecata în fond din primul ciclu procesual, ci, în acord cu îndrumările date prin decizia de casare, a procedat la suplimentarea probatoriilor, printre altele cu un înscris nou, esenţial cauzei în absenţa unui act de proprietate şi a unor probe contrare, anume cu actul prin care s-a dispus de stat măsura preluării abuzive a imobilelor deţinute de autorul reclamanţilor, respectiv cu procesul verbal de preluare din 12 iunie 1959.
Apoi, este de observat că instanţa de recurs, prin decizia de casare, nu a înlăturat, ca nefiind pertinente, probatoriile administrate la judecata în fond din primul ciclu procesual al cauzei, ci a statuat cu privire la necesitatea suplimentării acestor probatorii în acord cu prevederile art. 24.1 şi 24.2 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi, totodată, cu privire la obligaţia instanţei de trimitere de a le corobora cu informaţiile necesar a obţinute suplimentar de la autorităţi, precum şi cu înscrisurile ce au stat la baza recunoaşterii dreptului reclamanţilor la despăgubiri, prin hotărâre judecătorească, cu privire la alte imobile de care autorul lor a fost deposedat în aceleaşi condiţii.
De altminteri, este de observat că instanţa de apel, în considerentele deciziei pronunţate, detaliază, cu trimitere la indicaţiile date prin hotărârea de casare, atât probatoriile suplimentare administrate în rejudecare, cât şi aprecierea dată acestor probatorii, apreciere ce a stat la baza aplicării prezumţiei instituite prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor la momentul preluării abuzive a bunurilor sale de către stat.
În atare situaţie, critica pârâtei, formulată în termeni generali, privind nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dovedeşte a fi străină lucrărilor dosarului instanţei de apel şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi primită.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.
Totodată, în baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a obliga pe pârâta recurentă să plătească reclamantului intimat C.I.Ş. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată, conform chitanţei anexate la dosar de această parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva Deciziei nr. 251/A din 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta să plătească intimatului C.I.Ş. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1180/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1199/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
