ICCJ. Decizia nr. 1218/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1218/2014

Dosar nr. 37806/3/2012

Şedinţa publică din 10 aprilie 2014

Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2012 (Dosar nr. 55132/3/2011), disjunsă la 26 septembrie 2012 (Dosar nr. 37806/3/2012), reclamanta SC I.M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.M.Ş.A., S.Ş.C.A., S.D.G., F.R.F. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum şi a protocolului de predare-primire încheiat la 15 ianuarie 2011.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 962 şi urm., art. 966-968 C. civ., art. 21, 35 şi 36 din Legea nr. 7/1996.

Reclamanta a susţinut că atâta vreme cât prima dispoziţie emisă în procedura Legii nr. 10/2001, nr. 11853 din 16 iunie 2009, nu a fost contestată în 30 de zile de la comunicare, ea nu mai putea fi revocată de către instituţia care a emis-o. De asemenea, primăria nu mai putea dispune de acel bun, care se afla în proprietatea reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 339 din 13 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile privind tardivitatea formulării acţiunii în constatarea nulităţii absolute şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar, pe fond, acţiunea, ca neîntemeiată.

În privinţa tardivităţii formulării acţiunii - raportat la termenul reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a avut în vedere faptul că, deşi textul de lege reglementează posibilitatea pe care o are persoana îndreptăţită de a ataca în 30 zile de la comunicarea dispoziţie ori decizie prin care i s-a soluţionat notificarea, o astfel de posibilitate se recunoaşte şi terţelor persoane străine de această procedură, cum este şi cazul reclamantei de faţă; acţiunea prin care se tinde însă, de către aceasta, la desfiinţarea unei dispoziţii de restituire în natură, având drept temei reglementările dreptului comun, terţul interesat are posibilitatea de a uza de acţiune în constatarea nulităţii absolute a unei astfel de dispoziţii.

Deşi reclamanta şi-a întemeiat cererea şi pe prevederile legii speciale, raportat la cele de mai sus, aceasta are caracterul unei acţiuni în nulitate absolută, imprescriptibilă, reclamantei nefiindu-i aplicabil termenul de 30 de zile de contestare a dispoziţiei primarului.

În ceea ce priveşte motivele de nulitate pe care reclamanta a înţeles să le invoce în sprijinul acţiunii ce vizează Dispoziţia nr. 13253 din 16 noiembrie 2010, de revocare a Dispoziţiei nr. 11853/2009, prin care, iniţial, pârâţilor le fuseseră acordate măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul a reţinut că s-a ţinut cont de împrejurarea că apartamentul situat la parterul imobilului din sector 3 făcuse obiectul vânzării potrivit Legii nr. 112/1995.

În urma comunicării primei dispoziţii către persoanele îndreptăţite, a corespondenţei dintre pârâţi şi entitatea notificată şi sesizării referitoare la desfiinţarea pe cale judecătorească a contractului al cărei beneficiar fusese C.A., s-a propus revocarea Dispoziţiei nr. 11853/2009 şi emiterea uneia de restituire în natură, întrucât prin hotărâre irevocabilă - sentinţa civilă nr. 15179/2000 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti - s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat în favoarea soţilor C., foştii chiriaşi. Această măsură a fost dispusă la cererea Primăria Municipiului Bucureşti.

Dispoziţia de propunere de măsuri reparatorii în echivalent are acelaşi caracter, de act administrativ de putere, reparator, însă urmare a imposibilităţii de restituire în natură a bunului, restituirea, respectiv reparaţia, se face sub formă de echivalent. Or, cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, actele administrative sunt supuse revocării atâta vreme cât nu au intrat în circuitul civil şi nu au produs efecte juridice, cum este şi cazul în speţă.

Pe de altă parte, normele metodologice privind punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 fac referire la caracterul revocabil al dispoziţiei de primar, de restituire în natură, act administrativ de putere, care atestă restituirea proprietăţii, atâta vreme cât nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară şi dispoziţia nu a intrat în circuitul civil, devenind titlu de proprietate în favoarea celui faţă de care s-a emis, opozabil erga omnes.

În consecinţă, reclamanta nu are la îndemână contestaţia propriu-zisă reglementată de legea specială în favoarea persoanei îndreptăţite.

Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate, constând în împrejurarea că reclamanta a devenit proprietar al bunului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu foştii chiriaşi, tribunalul a apreciat că în procedura Legii nr. 10/2001 urmată de pârâţii acest aspect nu prezintă relevanţă, măsura restituirii fiind în strânsă legătură cu anularea contractului de vânzare-cumpărare ce fusese încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 în favoarea foştilor chiriaşi cumpărători. Astfel, câtă vreme acest contract fusese considerat încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În plus, situaţia reclamantei, terţ faţă de această procedură, nu făcea obiectul analizei, iar aceasta a înţeles, aşa cum rezultă şi din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu C.A., să-şi asume anumite riscuri, implicit pe acelea decurgând din împrejurarea că imobilul făcea obiectul procedurii derulate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurare cunoscută părţilor contractante ale contractului din 18 iulie 2007 şi menţionată în chiar cuprinsul acelui act.

Oricum, măsura restituirii în natură este prioritară faţă de măsurile subsecvente privind compensarea şi, respectiv, restituirea prin echivalent prevăzute de legea specială şi care se stabilesc doar cu acordul persoanei îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001.

În măsura în care primăria, parte reclamantă în dosarul ce a avut ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea chiriaşilor în 1997, avea cunoştinţă de desfiinţarea acestuia prin hotărâri irevocabile, avea obligaţia de a oferi cu prioritate persoanelor îndreptăţite restituirea în natură, solicitarea despăgubirilor în echivalent de către aceştia prin notificarea din 2001 fiind determinată de faptul existenţei contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dar aflat în litigiu pentru anularea sa, litigiu în care persoanele notificatoare nu au fost însă părţi.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta SC I.M. SRL, dezvoltand urmatoarele critici:

Prin Dispoziţia nr. 11853 din 16 iunie 2009 (prin care s-au acordat măsuri reparatorii), entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, în baza actelor doveditoare, a situaţiei juridice, precum şi a întregii documentaţii întocmite de direcţiile specializate, a finalizat procedura administrativă, s-a dezinvestit de soluţionarea notificării pârâţilor.

Dispoziţia în cauză nu a fost contestată în termenul şi în cadrul special - al contestaţiei - în faţa tribunalului competent, instituit de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât, pentru intimaţii, dar şi pentru emitent, Dispoziţia nr. 11853/2009 a rămas definitivă şi a intrat în circuitul civil.

Unitatea emitentă nu mai putea emite o nouă dispoziţie, care să modifice întru-totul măsura dispusă, procedura administrativă fiind finalizată prin împlinirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3), aceasta cu atât mai mult cu cât Primăria Municipiului Bucureşti nu a revocat, nu a invalidat prima dispoziţie. Mai mult, atributul eventualei invalidări a unei dispoziţii de respingere a măsurii de restituire în natură revine exclusiv C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P., în temeiul art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - aceasta desigur dacă dispoziţia nu a fost contestată.

Dispoziţia nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 este lovită de nulitate şi având în vedere faptul că la data emiterii imobilul nu se mai regăsea în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti, apelanta fiind proprietar tabular încă din anul 2007, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate îi aparţine acestaia, fiind consolidat erga omnes.

Instanţa de fond reţine, în plus, în sarcina reclamantei şi o culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, în sensul că s-a cunoscut faptul că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001. Această constatare este superficială şi nu îşi găseşte logica în motivarea hotărârii.

În cauză, reclamanta a luat la cunoştinţa, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de faptul că apartamentul pe care îl cumpără face obiectul unei notificări, dar nu şi-a putut asuma riscul pierderii bunului, deoarece, potrivit Legii nr. 10/2001, imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natura foştilor proprietari. Or, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul figura înscris la cartea funciara cu proprietar C.A., menţiunea anularii contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nefiind înscrisă sau comunicată reclamantei. Oricum, aceasta constatare nu are legătură cu cauza.

Prin Decizia civilă nr. 224/A din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta SC I.M. SRL prin administrator judiciar Crist Vest audit I.P.U.R.L., a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantei, a fost constatată nulitatea Dispoziţiei nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emise de Primăria Municipiului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, deşi nu există o dispoziţie expresă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent din 2009 putea fi revocată de organul emitent, în orice formă, atâta timp cât nu îşi produsese efectele juridice şi nu intrase în circuitul civil, aceasta în aplicarea principiului general desprins din interpretarea prevederilor Legii nr. 554/2004, dar şi având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care permit - e adevărat unui alt organ, anume C.C.S.D. - să reanalizeze măsura.

În speţă, Dispoziţia nr. 13252/2010 face menţiune expresă despre revocarea Dispoziţiei nr. 11853/2009, fiind nereală susţinerea apelantei în sens contrar.

Curtea a constatat fondată a doua critică formulată, referitoare la nelegalitatea Dispoziţiei nr. 13252/2010 din perspectiva faptului că dispune asupra unui bun care nu se mai afla în patrimoniul emitentului.

Sub acest aspect, a considerat greşite consideraţiile tribunalului care analizează acest motiv de nulitate exclusiv din perspectiva art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu ignorarea esenţei acestei legi şi a dispoziţiilor fundamentale ale art. 21 şi urm. din lege.

Din ansamblul legii se desprinde concluzia că unitatea notificată nu poate soluţiona o notificare în sensul restituirii în natură decât în situaţia în care imobilul se afla în deţinerea sa (cu singura excepţie prevăzută de art. 28, care nu este incident în cauză). Aceasta nu reprezintă decât o aplicare a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său, principiu general aplicabil oricărui act juridic, atunci când se analizează capacitatea dispunătorului. Or, la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 13252/2010 imobilul în discuţie se afla în patrimoniul apelantei-reclamante SC I.M. SRL, care îl cumpărase de la C.A. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007.

Pe de o parte, desfiinţarea pe cale judecătoreasca şi cu efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între soţii C. şi Primăria Municipiului Bucureşti prin hotărârea judecătorească în anul 2000 a avut ca efect reîntoarcerea imobilului în patrimoniul Primăriei, materializare a principiului întoarcerii prestaţiilor ca urmare a declarării nulităţii unui act juridic. Pe de altă parte, nu poate fi ignorată realitatea juridică a înstrăinării de către C.A. a imobilului către reclamantă în anul 2007 - acest contract de vânzare-cumpărare a fost înscris în cartea funciară, a fost făcut public şi opozabil erga omnes, prin încheierea din 26 iulie 2007. prin urmare, formele de publicitate imobiliară au fost efectuate anterior atât primei dispoziţii emise de Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi anterior dispoziţiei atacate în prezenta cauză.

Pentru aceste motive, dispoziţia atacată este nulă, întrucât a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu vătămarea drepturilor reclamantei.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu prezintă relevanţă condiţiile încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre C.A. şi reclamantă, atâta timp cât nu face obiectul cererii prezente o pretenţie în acest sens, precum şi că atitudinea de rea-credinţă a vânzătoarei C.A., care, deşi cunoştea că îi fusese desfiinţat titlul, a vândut 7 ani mai târziu, nu influenţează deznodământul juridic al cauzei, căci nu schimbă realitatea juridică creată prin încheierea acestui contract cu reclamanta.

Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs pârâţii.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâţii S.C., S.M.Ş.A., S.Ş.C.A. au arătat următoarele:

1) Au fost încălcate prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei de drept al cererii reconvenţionale disjunse, precizat în fapt şi în drept de reclamantă pe parcursul judecării pricinii de faţă, întrucât doar persoanele îndreptăţite la restituire în condiţiile legii speciale puteau formula o cale de atac împotriva deciziei/dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare ori de entitatea învestită cu soluţionare notificării.

Cererea pendinte a fost soluţionată în fond potrivit legii speciale, aşa încât, raportat şi la dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu avea calitate procesuală activă. În plus, faţă de temeiul juridic indicat de reclamantă, calea de atac ce putea fi exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond era recursul, iar nu apelul.

În cauză, anularea Dispoziţiei nr. 13252/2010 s-a făcut în mod greşit, întrucât imobilul s-a întors în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti urmare a anulării în mod irevocabil a contractului de vânzare cumpărare din 20 mai 1997, încheiat între SC T.A. SA Bucureşti şi C.A., C.M. (prin sentinţa civilă nr. 15179 din 20 noiembrie 2000 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă). Aşadar, imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătoarei C.A. (care recunoaşte acest lucru în declaraţia depusă la dosar în primă instanţă), astfel că reclamanta a cumpărat un bun de la un „non dominus”, care nu putea să transmită mai multe drepturi decât avea el însuşi (nemo plus juris ad altium transfere potest quam ipse haberet), situaţiei de fapt şi de drept create fiindu-i aplicabil principiul de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipienti.

În speţă, în mod greşit se reţine în apel că reaua-credinţă a vânzătoarei C.A. nu influenţează deznodământul juridic al cauzei. Instanţa de apel ignoră menţiunile din contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamantă, prin care aceasta declara că are cunoştinţă de situaţia juridică, dar şi de faptul că apartamentul a fost înstrăinat, cumpărătorul insistând la perfectarea actului că înţelege să dobândească în condiţiile existente şi pe riscul său.

Instanţa de apel mai face o confuzie, în sensul că deciziile ori dispoziţiile emise de unităţile deţinătoare sau entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor sunt verificate/analizate de către Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubirilor, însă dacă se constată de către această comisie nereguli în soluţionarea notificărilor dosarul este restituit acelei unităţi ori entităţi cu îndrumările de rigoare, în vederea completării ori soluţionării deficienţelor constatate de comisie; nu comisia anulează ori revocă decizia/dispoziţia prin care s-a soluţionat notificarea, ci aceasta se rezolva local în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare aplicabile speţei.

2) Din punct de vedere al dreptului comun, au fost încălcate dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., art. 2 din Legea nr. 146/1997, art. 1 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ.

În cauză, în faţa instanţei de apel, intimata a schimbat temeiul de drept şi a solicitat analizarea cererii potrivit dreptului comun, nu al legii speciale, cerere nemotivată în drept şi, în acelaşi timp, inadmisibilă. În condiţiile în care s-ar admite că era posibilă formularea unei cereri noi în sensul schimbării temeiului legal al acţiunii, instanţa de apel a ignorat solicitarea pârâţilor de a pune în vedere reclamantei să timbreze la valoare, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, actualizată.

De asemenea, la emiterea deciziei au fost încălcate şi neanalizate dispoziţiile din Legea nr. 554/2004, citate, în analizarea nulităţii/anularii Dispoziţiei nr. 13252/2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti. Potrivit acestor norme legale, reclamanta nu mai putea invoca vreo cauză de nulitate, deoarece dispoziţiile emise de către Primărie sunt acte administrative; prin Dispoziţia nr. 13252/2010 s-a revocat în mod legal Dispoziţia nr. 11853 din 16 iunie 2009, care nu a intrat în circuitul civil şi nu a produs efecte, de existenţa căreia SC I.M. SRL a luat la cunoştinţă la 16 august 2011.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia sub sancţiunea prescripţiei, prevăzută de art. 7 alin. (7) din acelaşi act normativ.

Or, reclamanta nu a făcut acest lucru nici până la momentul prezentei, astfel că nu se justifică schimbarea în apel a temeiului de drept; pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu se putea face o astfel de solicitare, întrucât dreptul material la acţiune era prescris pentru motivele arătate mai sus.

S-au încălcat, aşadar, dispoziţiile privitoare la competenţa după materie a instanţei, în sensul că cererea privind nulitatea/anularea actului administrativ aparţinea secţiei de contencios administrativ şi nu secţiei civile.

Pe de altă parte, în speţă, nici nu s-a identificat cauza de nulitate absolută ori relativă, de drept comun, apelanta nu a reliefat-o şi nici instanţa de apel. În plus, s-a dat prioritate contractului de vânzare cumpărare invocat de reclamantă, care a fost înscris în cartea funciară anterior celor două dispoziţii emise de Primăria Municipiului Bucureşti. Or, prin aceste afirmaţii, instanţa de apel nu face altceva decât să instige la săvârşirea de fapte ilicite şi la fraudarea legii.

În drept, au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul declarat, pârâtul F.R.F. a arătat următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC I.M. SRL a solicitat a se constata nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi a Protocolului de predare-primire încheiat la 15 ianuarie 2011, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi motivată în fapt pe considerente precum că dispoziţia este nulă câtă vreme nu a fost revocată prima dispoziţie de restituire (referire la Dispoziţia nr. 11852 din 16 iunie 2009).

Reclamanta a considerat că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, concluzii susţinute şi în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat, precizat şi susţinut acţiunea pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel, din oficiu, a reîncadrat obiectul acţiunii ca fiind nulitate absolută, acţiune prevăzută de dreptul comun. Mai mult o eroare judiciară s-a produs şi cu privire la recalificarea căii de atac, în apel, şi, nu în ultimul rând, referitor la timbraj, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 146/1997. În acest sens, instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu i s-a cerut, astfel încât a şi acordat mai mult decât s-a cerut.

Mai mult, aceeaşi instanţă a respins primul motiv de apel cu care fusese sesizată, respectiv motivul de nulitate a Dispoziţiei nr. 13253 din 16 noiembrie 2010 întrucât Primăria Municipiului Bucureşti nu a revocat prima dispoziţie de restituire şi a emis o noua dispoziţie, însă în mod nelegal a admis apelul în ceea ce priveşte nulitatea întemeiată pe motivul potrivit căruia la data emiterii dispoziţiei bunul nu se mai afla în patrimoniul unităţii emitente - Primăria Municipiului Bucureşti. Or, în acest caz nu se putea reţine decât o cauză de nulitate relativă, care însă nu a fost solicitată/invocată de reclamantă.

În cauză, titlul de proprietate al vânzătoarei C.A. a fost desfiinţat, iar cumpărătoarea, reclamanta de faţă, a luat cunoştinţă de notificările foştilor proprietari cu privire la retrocedarea imobilului, mai mult şi-a asumat riscul cumpărând pe răspunderea sa, în ciuda faptului că astfel de vânzări sunt lovite de nulitate absolută - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, faţă de aceste precizări, trebuie sesizat că imobilul în cauză se afla la momentul emiterii dispoziţiei în patrimoniul entităţii emitente a dispoziţiei. El fusese înstrăinat soţilor C. în anul 1997, însă ulterior, potrivit sentinţei civile nr. 15179/2000, s-a reîntors în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti. Faptul că numita C.A. a dispus de bunul ce nu-l avea prin mijloace frauduloase nu are relevanţă, urmând ca instanţa să analizeze doar acţiunea în revendicare.

În speţă, soluţia instanţei de fond este cea corectă, dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabile. Instanţa de apel, printr-o motivare contradictorie, deşi face referire la art. 21 din Legea nr. 10/2001, vine şi acordă întâietate unui act săvârşit în plin proces de soluţionare a celor trei notificări ce priveau revendicarea imobilului în cauză. Mai mult, chiar prevederile Legii nr. 7/1996 stabilesc o prezumţie legală în favoarea celui înscris în cartea funciară, ce poate fi răsturnată doar prin mijloace legale.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut următoarele:

Ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească pronunţată în anul 2000, părţile au fost repuse în situaţia anterioară, astfel încât imobilul a reintrat în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti, materializare a principiului reîntoarcerii prestaţiilor ca urmare a declarării nulităţii unui act juridic.

În această situaţie, înstrăinarea imobilului de către C.A. în anul 2007 nu mai putea avea loc, pentru că nu a fost respectat principiul nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea reclamantei care a cumpărat pe riscul său un bun al altuia, este lovit de nulitate absolută.

În contextul Legii nr. 10/2001, măsura restituirii în natură este prioritară faţă de măsurile subsecvente, iar Primăria Municipiului Bucureşti are obligaţia de a oferi cu prioritate persoanelor îndreptăţite restituirea în natură. Prin urmare, dispoziţia contestată a fost emisă cu respectarea legii, de către Municipiul Bucureşti în calitate de unitate deţinătoare în baza Legii nr. 10/2001, bunul aflându-se în patrimoniul său ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Dimpotrivă, contractul de vânzare cumpărare pe care reclamanta îl invocă drept titlul de proprietate a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu vătămarea drepturilor altor persoane. Nu pot fi primite susţinerile instanţei de apel că nu prezintă relevanţă aceste aspecte. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care patrimoniul municipalităţii să fie diminuat prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea legii.

Prin întâmpinare, intimata SC I.M. SRL a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, arătând, privitor la chestiunile de procedură susţinute prin cererea de recurs, că a învestit instanţa de judecătă cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 13252 din 16 noiembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în procedura Legii nr. 10/2001.

Ca motive de nulitate a invocat: 1. Primăria Municipiului Bucureşti nu mai avea posibilitatea să emită o nouă dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece se desesizase de procedura administrativă prin emiterea Dispoziţiei nr. 11853 din 16 iunie 2009, prin care stabilise măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar această dispoziţie nu fusese revocată; 2. Primăria Municipiului Bucureşti nu mai avea posibilitatea să emită o dispoziţie de restituire în natură pentru apartamentul în litigiu, pentru că acesta se afla deja în patrimoniul reclamantei, astfel încât Primăria nu mai putea dispune de acest bun.

Ca atare, temeiul de drept al cererii reconvenţionale este dat de legea specială în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 10/2001, fiind astfel clarificat în faţa instanţei de fond – Tribunalul Bucureşti, la data de 30 mai 2012, odată cu chestiunea taxei judiciare de timbru. Acest temei de drept nu a fost modificat în apel, astfel cum susţin recurenţii, instanţa de apel pronunţându-se strict în limitele cu care a fost învestită.

Drept consecinţă, acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 50; calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond este aceea apelului, fiind aplicabile prevederile art. 282 C. proc. civ.

În speţă, cererea reclamantei nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci este o acţiune în constatarea nulităţii absolute declarată de un terţ faţă de dispoziţia unităţii care a soluţionat notificarea persoanei îndreptăţite. Din această perspectivă, calea de atac este cea a apelului, potrivit normei procedurale de drept comun.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte dreptul de a formula acţiunea de faţă, intimata a susţinut că această critică este inadmisibilă, fiind deja soluţionată, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în fond, şi necontestată în apel.

Cât priveşte excepţia necompetenţei materiale a instanţelor de fond faţă de dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., intimata a învederat că dispoziţia contestată este un act juridic civil, iar nu unul administrativ, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004.

Pe fondul apelului, intimata a arătat că prin sentinţa civilă nr. 15179 din 20 noiembrie 2000 nu s-a dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, aşa încât la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 13252/2010 imobilul în litigiu nu se mai afla în patrimonial unităţii emitente a actului contestat. De altfel, Primăria Municipiului Bucureşti nu a întreprins nicio măsură în vederea executării efectelor hotărârii menţionate. Nu a notat ori înscris imobilul în litigiu în cartea funciară pentru a putea invoca vreun drept de proprietate actual. În schimb, reclamanta este proprietar tabular încă din anul 2008, astfel că dreptul său de proprietate s-a consolidate erga omnes în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, fiind apărată de orice evicţiune ce ar putea deriva din nevalabilitatea titlurilor anterioare dobândirii proprietăţii.

În recurs s-a dispus plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.887,73 lei, pentru fiecare cerere de recurs.

Conform încheierii din camera de consiliu de la data de 13 martie 2014, recurentul Făgărăşeanu Rîndunel Florin a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru aferente recursului exercitat. Această măsură a fost dispusă de instanţă şi în privinţa recurenţilor S.C. şi S.Ş.C.A.. Cererea de recurs a fost timbrată în mod legal de recurentul Municipiul Bucureşti.

Examinând recursurile formulate de pârâţii S.C., S.Ș.C.A., S.M.Ş.A., F.R.F. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Înalta Curte reţine următoarele:

În privinţa recursului exercitat de recurentul pârât Stănescu Mugur Șerban Anton, se reţine că partea în cauză a fost legal citată cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.887,73 lei şi a timbrului judiciar de 5 lei, sub sancţiunea anulării recursului ca netimbrat, dovada de îndeplinire a procedurii de citare regăsindu-se la fila 106 dosar recurs, aceasta îndeplinind toate condiţiile de valabilitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.

Cu toate acestea, recurentul S.M.Ș.A. nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de timbrare până la termenul acordat, mai mult, acesta a depus la doar o cerere prin care a învederat instanţei că renunţă la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. (fila 98 dosar recurs).

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, recurentul datorează o taxă judiciară de timbru la valoarea contestată, iar, conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, valoarea timbrului judiciar datorat este de 5 lei.

De asemenea, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligaţiei de timbrare până la termenul stabilit de instanţă se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.

Constatând că recursul nu a fost timbrat şi verificând din oficiu legalitatea deciziei recurate, se reţine că nu există nicio cauză de nulitate absolută a hotărârii pronunţate în recurs care să oblige Înalta Curte să o pună în dezbaterea părţilor.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor legale sus-menţionate, având în vedere, totodată, că recurentul S.M.Ş.A. nu a justificat poziţia adoptată de neplată a taxelor datorate prin motive obiective, mai presus de voinţa lui, urmează a se dispune anularea recursului ca netimbrat.

Referitor la celelalte recursuri formulate în cauză, Înalta Curte constată că cererea reconvenţională disjunsă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 962, art. 966-968 C. civ., art. 21, 35 şi 36 din Legea nr. 7/1996, reclamanta contestând dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 pe două considerente: prima dispoziţie dată în procedura legii speciale nu mai putea fi revocată, întrucât constituia deja un act de dezinvestire a instituţiei emitente (Primăria Municipiului Bucureşti); emitentul nu mai putea dispune de apartamentul în litigiu, nemaifiind proprietarul imobilului.

La data de 26 septembrie 2012, conform încheierii de şedinţă, cererea reconvenţională a fost privită ca o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sens în care instanţa de fond a dispus ataşarea dosarului administrativ ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei nr. 13252 din 16 noiembrie 2010.

Întâmpinarea depusă de pârâţii S.M.Ş.A., S.Ş.C.A. şi S.D.G. a privit excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei SC I.M. SRL, din perspectiva art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 3 şi 4 din acelaşi act normativ.

Pe fondul cererii, pârâţii au susţinut că Dispoziţia nr. 11853 din 16 iunie 2009 a fost emisă în mod greşit, întrucât la data redactării acesteia contractul de vânzare-cumpărare din 20 mai 1997 încheiat între SC T.A. SA şi soţii C. fusese deja anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, sens în care a fost emisă, în deplină concordanţă cu dispoziţiile legii speciale, Dispoziţia nr. 13252 din 16 noiembrie 2010, contestată în litigiul de faţă.

Prin concluziile scrise depuse însă după închiderea dezbaterilor, reclamanta a învederat că nu a invocat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 ca temei al acţiunii în anulare, ci pentru a justifica caracterul definitiv al dispoziţiei de respingere a restituirii în natură, act ce nu a fost contestat în termenul prevăzut de legea specială.

Prin sentinţa civilă nr. 339 din 13 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat că deşi reclamamta şi-a întemeiat cererea şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 26, totuşi aceasta are caracterul unei acţiuni de nulitate absolută, cerere imprescriptibilă. De asemenea, tribunalul a apreciat că motivele de nulitate invocate în sprijinul acţiunii sunt neîntemeiate, pe de o parte, pentru că dispoziţia de propunere de măsuri reparatorii în echivalent are caracterul unui act administrativ de putere, reparator, supus revocării atât timp cât nu a intrat în circuitul civil şi nu a produs efecte juridice, ca în cazul în speţă, când au fost îndeplinite operaţiunile/formalităţile de publicitate imobiliară, iar, pe de altă parte, deoarece în procedura Legii nr. 10/2001 urmată de pârâţi nu are relevanţă încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi soţii Catană, prevalenţă având principiul restituirii în natură a imobilului (oricum, reclamanta şi-a asumat riscul încheierii contractului, cunoscând împrejurarea derulării procedurii speciale reparatorii în favoarea pârâţilor).

Prin apelul declarat, reclamanta a invocat faptul că unitatea emitentă nu mai putea emite o nouă dispoziţie, care să modifice întru-totul măsura dispusă, procedura administrativă fiind finalizată prin împlinirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât Primăria Municipiului Bucureşti a revocat/invalidat prima dispoziţie.

Totodată, a arătat că bunul în litigiu nu se mai afla în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru ca Primăria să mai poată dispune de el la data emiterii dispoziţiei contestate. Reclamanta era proprietar tabular din anul 2007, dreptul său de proprietate fiind consolidat în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

A mai susţinut că în sarcina sa s-a reţinut, în plus, şi o culpă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, în sensul că partea reclamantă a cunoscut că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

În drept a invocat prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de şedinţă de la 18 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, în calificarea căii de atac exercitate, că obiectul cererii îl constituie o acţiune în anularea unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost formulată de persoana îndreptăţită pentru a fi supusă dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci de către un terţ, situaţie în care este vorba de calea de atac de drept comun - apelul.

Ulterior, prin decizia recurată, instanţa de apel a considerat ca fiind greşite consideraţiile tribunalului ce analizează cel de-al doilea motiv de nulitate doar din perspectiva art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu ignorarea esenţei acestei legi şi a dispoziţiilor fundamentale ale art. 21 şi următoarele din lege, ce reglementează măsura restituirii în natură. Curtea a apreciat că Primăria Municipiului Bucureşti nu mai putea justifica calitatea de unitate deţinătoare, analiza fiind făcută din perspectiva Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că lămurirea temeiului de drept al acţiunii nu a fost făcută nici de instanţa de fond, nici în cadrul procesual al apelului, ambele instanţe pendulând, în raport de poziţia procesuală a părţilor în litigiu, între acţiunea de drept comun şi contestaţia fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001, mai mult, această chestiune, antamată la 26 septembrie 2012, nu a fost pusă ulterior în discuţia părţilor la fond până la închiderea dezbaterilor. Pe de altă parte, observă că trimiterea făcută la dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. nu justifică măsura dispusă din punct de vedere procedural, în condiţiile în care instanţa de apel invocă raportarea instanţei de fond exclusiv la prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, Înalta Curte constată că, după calificarea căii de atac exercitate în raport de obiectul cererii de către instanţa de apel, analiza motivelor de apel a privit, chiar şi în cercetarea primei critici formulate, tot prevederile legii speciale, soluţia adoptată fiind întemeiată pe argumente contradictorii.

Or, statuând în mod greşit că sunt incidente şi prevederile Legii nr. 10/2001, în lipsa clarificării obiectului dedus judecăţii, instanţa de apel nu a cercetat motivele de fond ale apelului, aşa încât, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

La reluarea judecăţii, vor fi avute în vedere şi criticile exprimate de recurenţi în cererile de recurs, acestea putând fi cenzurate doar în condiţiile în care se procedează în concret la încadrarea în drept a pretenţiilor reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-pârât S.M.Ş.A.

Admite recursurile declarate de pârâţii S.C., S.Ș.C.A., F.R.F. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 224/A din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1199/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1221/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1218/2014. Civil