ICCJ. Decizia nr. 1199/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1199/2014

Dosar nr. 5308/114/2012

Şedinţa publică din 9 aprilie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 5 august 2002 sub nr. 13747/2002, reclamanta G.A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 5 şi 948 C. civ., dar şi ale art. 46 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii R.A.E.D.P.P. Constanţa, P.C., P.M., P.V., R.M.V., R.E., R.M.A., G.A., G.C., G.I. şi G.I., să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate între R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca vânzător, cu fiecare dintre pârâţii persoane fizice, în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în municipiul Constanţa, judeţul Constanţa.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că imobilul situat în municipiul Constanţa, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 261,40 mp şi casa de locuit construită pe acesta, a fost proprietatea autorilor reclamantei, M.M.O. şi M.O., fiind dobândit prin cumpărare şi, respectiv, prin construire, aşa cum rezultă din actul autentificat din 26 iulie 1933 şi autorizaţia din 16 martie 1939; că în anul 1950, soţii O. erau profesori, astfel că, doar prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost preluat de către stat ca efect al naţionalizării, această situaţie fiind reţinută cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Braşov; că în această împrejurare, statul, ca şi toate persoanele juridice cărora, în timp, le-a fost transmis dreptul de administrare asupra acestui bun sau, în condiţiile Legii nr. 15/1990, chiar dreptul de proprietate, nu au fost, în realitate, decât detentori precari ai imobilului, care nu a ieşit niciodată în mod legal din sfera de dispoziţie juridică a proprietarilor iniţiali; că statul, care în orice situaţie trebuie să fie garantul legalităţii, nu poate invoca propria fraudă în scopul dobândirii unui drept, iar, potrivit principiului fraus omnia corrumpitur, nici dobânditorii subsecvenţi nu se pot prevala în mod valabil de existenţa unui drept astfel dobândit; că, dacă vânzarea lucrului altuia s-a încheiat de vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea sau, în orice caz, pe riscul cumpărătorului, subzistă un caz tipic de nulitate absolută, precum şi că reclamanta a formulat, în baza Legii nr. 10/2001, cerere pentru restituirea în natură a imobilului, ceea ce justifică interesul particular pentru promovarea prezentei acţiuni.

Ulterior, reclamanta a depus originalul notificării din 13 iulie 2001 adresată Primăriei Municipiului Constanţa conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind imobilul situat în Constanţa, şi a precizat că „temeiul juridic al acţiunii promovate îl reprezintă dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001”, şi precizări prin care a solicitat introducerea în cauză ca pârâţi a Consiliului Local Constanţa şi a Primăriei Municipiului Constanţa, ambele autorităţi reprezentate de Primar.

Prin încheierea din 22 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6337/1/2006 a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamanta G.A. şi s-a dispus strămutarea judecării cauzei la Judecătoria Buzău, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. 10435/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 6149 din 08 decembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Buzău în Dosarul nr. 10435/2006, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, apreciindu-se că aceasta este instanţa competentă material, în raport de obiectul cauzei şi de dispoziţiile art. 21 alin. (1), ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe rolul Tribunalului Buzău, secţia civilă, Dosarul a fost reînregistrat sub nr. 1799/114/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 494 din 20 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia civilă, în Dosarul nr. 1799/114/2007, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâţii persoane fizice şi de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă pentru acest motiv.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada că testatorul său, O.D.M. este una şi aceeaşi persoană cu fostul proprietar al imobilului, O.M.; că la dosarul cauzei nu au fost depuse acte de stare civilă, ci doar o declaraţie de notorietate autentificată din 19 noiembrie 2000, precum şi că reclamanta nu a dovedit niciodată calitatea sa de succesor al defunctului O.M., nedepunând niciun act de stare civilă în acest sens.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G.A., arătând că în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale, în condiţiile în care aceasta a dovedit, prin actele depuse la dosar, atât calitatea de proprietar a autorului său, defunctul O.M., cât şi calitatea sa de succesor al acestuia; că diferenţa de prenume a autorului său „ M.”- în actele de proprietate ale imobilului şi „M.” în testamentul autentificat din 1964 reprezintă o simplă eroare, datorată unei scrieri greşite a prenumelui, precum şi că, prin declaraţia de notorietate, cât şi prin actele de stare civilă, corespondenţa autorului său, actele de proprietate ale imobilului şi adresa emisă de I.N.E.P. Bucureşti, s-a dovedit că O.M. este una şi aceeaşi persoană cu O.M. şi, respectiv, că reclamanta este unica moştenitoare a acestuia, fiind astfel îndreptăţită să promoveze prezenta acţiune.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 29 iunie 2007, sub nr. de Dosar nr. 1799/114/2007.

În faţa acestei instanţe, judecarea cauzei a fost suspendată de mai multe ori, respectiv prin încheierea de şedinţă din 3 decembrie 2007 - în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 1038/2007 emisă de Primarul Comunei Cogealac din Judeţul Constanţa, prin încheierea de şedinţă din 16 martie 2009 - în baza art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 10859/118/2008 al Tribunalului Constanţa şi prin încheierea din data de 13 decembrie 2010 - în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la indicarea moştenitorilor intimatei decedate G.I.

Prin încheierea de la data de 13 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a dispus şi introducerea în cauză, în calitate de apelant-reclamant, a numitului B.A.C., ca moştenitor al apelantei-reclamante, decedată, de asemenea, în cursul judecăţii, şi în raport de declaraţia acestuia în sensul că îşi însuşeşte apelul declarat de autoarea sa, luând totodată act că şi intimata G.I. a decedat la data de 26 octombrie 2009 (la data de 15 martie 2011, apelantul depunând certificatul de calitate de moştenitor din 12 ianuarie 2010, care atestă că unicul moştenitor al defunctei G.I. este intimatul G.A., în calitate de descendent de gradul I).

Prin decizia civilă nr. 100 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 1799/114/2007, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii apelului, pentru considerentele menţionate în practicaua acestei decizii, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, s-a admis apelul declarat de aceasta împotriva hotărârii de primă instanţă, care a fost desfiinţată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Buzău.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, în esenţă, că nu este fondată excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de intimaţi la termenul de judecată din data de 04 aprilie 2011, având în vedere că obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între R.A.E.D.P.P.C. Constanţa şi intimaţii persoane fizice, temeiul de drept invocat de reclamanta-apelantă constituindu-l dispoziţiile art. 5 şi 948 C. civ., coroborate cu cele ale art. 46 din Legea nr. 10/2001, ţinând seama că raţionamentul prezentat de intimaţi, în sensul că, datorită modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, reclamanta-apelantă beneficiază, doar de despăgubiri (imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nemaifiind restituibile în natură), ignoră, în mod evident, obiectul acţiunii deduse judecăţii, întrucât art. 7 pct. 1¹ din Legea nr. 10/2001, care stipulează că nu se restituie în natură imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, invocat de către intimaţi, în argumentarea excepţiei menţionate, statuează, ca o condiţie sine qua non de aplicare, ca imobilul să fie înstrăinat cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995. Însă, reclamanta-apelantă pretinde a se constata tocmai nulitatea absolută a contractului de înstrăinare, contestând, prin urmare, condiţia de valabilă încheiere a acestora, dovedindu-se că intimaţii au omis a avea în vedere că art. 45 din Legea nr. 10/2001, care consacră în favoarea fostului proprietar posibilitatea de a contesta în justiţie valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate asupra imobilului ce i-a aparţinut până la preluarea de către statul comunist, este păstrat şi în actuala reglementare, neputându-se discuta, prin urmare, nici de o inadmisibilitate „ex lege” a unor astfel de acţiuni şi, de asemenea, nici de o lipsă a calităţii procesuale a fostului proprietar, reclamant în cadrul unor astfel de acţiuni, aşa după cum au susţinut intimaţii.

S-a arătat şi că, în faza procesuală a apelului, reclamanta a depus, ca act nou, dispoziţia nr. 1038 emisă de Primăria comunei Cogealac la data de 22 iulie 2007, din care reiese că testatorul O.M. s-a căsătorit la data de 12 iulie 1909 în com.Cogealac cu numita D.M., din Bucureşti, persoană care apare în actele de stare civilă aflate în dosarul de fond, ca fiind soţia numitului O.M. (în acest sens, certificatul de căsătorie din 98, extras din registrul de căsătorii al comunei Cogealac, jud.Constanţa - filele 101 şi 102 dosar fond).

Acest act nou a fost contestat de către intimaţii - persoane fizice atât pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (ceea ce a impus, la termenul de judecată din data de 3 decembrie 2007, suspendarea judecării apelului şi sesizarea instanţei de contencios administrativ competentă - Tribunalul Constanţa, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată), cât şi pe calea directă a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei (ceea ce a determinat o nouă suspendare a judecăţii apelului în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din data de 16 martie 2009), însă ambele proceduri jurisdicţionale promovate de către intimaţii-persoane fizice au fost respinse în mod irevocabil de către Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 555 din 30 octombrie 2008 şi prin Decizia civilă nr. 793/CA din 3 noiembrie 2010.

Prin urmare, actul nou administrat, a fost valorificat în proces ca înscris care se bucură de prezumţia de valabilitate şi a fost coroborat cu celelalte probe administrate în dosar.

S-a avut în vedere că reclamanta-apelantă a depus trei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care a dovedit că i s-a admis acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu, formulată în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Local al municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa - sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000 a Judecătoriei Braşov - respectiv, că i s-a admis acţiunea în revendicare formulată împotriva aceloraşi intimaţi, persoane juridice, pentru apartamentul compus din 3 camere, dependinţe şi boxă, situat în imobilul din prezentul litigiu - sentinţa civilă nr. 712 din 28 martie 2005 a Tribunalului Constanţa (filele 196-198 dosar apel) şi Decizia civilă nr. 285/C din 14 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa (filele 199-200 dosar apel), rămase irevocabile prin Decizia nr. 8202 din 5 decembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se în această procedură că „reclamanta G.A. are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, fiind unica moştenitoare a autorului său, O.M.” şi că, „ în mod corect, în fazele procesuale anterioare, s-a luat în considerare şi declaraţia de notificare autentificată din 1 noiembrie 2003, (…) potrivit căreia O.M. este aceeaşi persoană cu O.M. sau O.M.”

Apărarea intimaţilor persoane fizice, care au susţinut că aceste hotărâri judecătoreşti nu le sunt opozabile întrucât nu au fost părţi în procesele în care s-au pronunţat, a fost înlăturată cu motivarea că, în virtutea caracterului lor irevocabil, hotărârile în cauză se bucură de putere de lucru judecat, iar în raport cu terţii, hotărârile judecătoreşti irevocabile au caracterul unor prezumţii, care pot fi răsturnate prin dovada contrarie, dovadă care, în speţa de faţă, nu a fost făcută de către intimaţii persoane fizice, toate demersurile juridice efectuate de aceştia pentru a anula actul care confirmă susţinerile apelantei şi situaţia de fapt şi de drept reţinută a hotărârii menţionate, fiind respinse irevocabil, precum şi că s-a constatat că prima instanţă a omis a avea în vedere însuşi obiectul acţiunii - constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare- precum şi faptul că aceasta fusese invocată de către persoana căreia îi fusese admisă acţiunea în revendicare împotriva vânzătorului.

Prin Decizia civilă nr. 1963 din 19 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 1799/114/2007, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii G.C., G.A., P.M., P.C., P.V., R.E., R.M.A. împotriva Deciziei nr. 100 din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti şi au fost obligaţi pârâţii să plătească, în solidar, intimatului-reclamant suma de 3.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinându-se, în esenţă, că, în mod legal s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond faţă de hotărârile judecătoreşti menţionate de instanţa de apel, respectiv, sentinţa civilă nr. 4204/2000 a Judecătoriei Braşov, sentinţa civilă nr. 712/2005 a Tribunalului Constanţa şi Decizia civilă nr. 285 C/2006 a Curţii de Apel Constanţa, intrate în puterea lucrului judecat, din care a rezultat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, ca unică moştenitoare a defunctului O.M.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, la data de 18 septembrie 2012, sub nr. 5308/114/2012.

Prin încheierea din data de 15 octombrie 2012 a acestei instanţe, s-a luat act că obiectul acţiunii îl constituie constatarea nulităţii absolute, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 112/1995, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii - persoane juridice din 31 martie 1997 - cumpărători P.C. şi P.M.; din 31 martie 1997 - cumpărător P.V.; din 30 septembrie 1996 - cumpărători R.M.V. şi R.E.; din 30 septembrie 1996 - cumpărător R.M.A.; din 28 septembrie 1996 - cumpărători G.C., G.A.; G.I., G.I., referitor la apartamentele aflate în imobilul situat în Constanţa, judeţul Constanţa;

De asemenea, s-a luat act că, în cauză, faţă de precizările făcute şi de decesele survenite de-a lungul procesului, au calitate de reclamant G.A., decedată, acţiunea fiind continuată de reclamantul B.A.C., unicul ei moştenitor, pârâţi R.A.E.D.P.P. Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa; P.C. - decedat pe parcursul procesului, la data de 25 noiembrie 2011-, P.M. şi P.V. - în nume propriu şi ca moştenitori ai pârâtului P.C.-, R.M.V. - decedat pe parcursul procesului, 2003 -, R.E. şi R.M.A. - în nume propriu şi ca moştenitori ai pârâtului R.M.V. -, G.C., G.A. - în nume propriu şi ca moştenitor al pârâţilor G.I. şi G.I.-, G.I. - decedat pe parcursul procesului, la data de 30 ianuarie 2005- şi G.I. - decedată pe parcursul procesului, la data de 26 octombrie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 374 din 18 martie 2013, Tribunalul Buzău, secţia I civilă, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa din 31 martie 1997 - cumpărători P.C. şi P.M., din 31 martie 1997 - cumpărător P.V., din 30 septembrie 1996 - cumpărători R.M.V. şi R.E., din 30 septembrie 1996 - cumpărător R.M.A., din 28 septembrie 1996 - cumpărători G.C., G.A., G.I., G.I., având ca obiect apartamentele aflate în imobilul situat la adresa din Constanţa, judeţul Constanţa; a obligat pârâţii ca, în solidar, să plătească reclamantului B.A.C. suma de 4.960 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat achitat în cauză şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâţii-persoane fizice, de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 28.120 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta G.A., fiica numitei S., născută O., şi căsătorită G. la data de 25 aprilie 1944, este nepoată de frate a lui O.M., iar conform menţiunilor din certificatul de calitate de moştenitor din 09 mai 2003, unicul moştenitor (testamentar) al defunctului O.M., decedat, este reclamanta G.A., în baza testamentului autentificat din 29 februarie 1964.

Prin Decizia civilă nr. 100 din 4 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 1799/114/2007, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1963 din 19 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că reclamanta a făcut dovada că O.M. este una şi aceeaşi persoană cu O.M. şi că aceasta are calitatea de succesor al defunctului O.M.

La data de 24 august 2010, reclamanta G.A. a decedat, unicul său moştenitor (legatar universal) fiind reclamantul B.A.C., potrivit certificatuuil de calitate de moştenitor din 17 septembrie 2010.

O.M. şi M., „ambii institutori”, au dobândit dreptul de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 261,40 mp, situat în Constanţa, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 iulie 1933 de Tribunalul judeţului Constanţa, secţia I, iar în baza autorizaţiilor de construire din 1933 şi din 1939, aceştia au fost autorizaţi de Primăria Municipiului Constanţa să edifice o construcţie pe teren. Până cel târziu în anul 1942, soţii M. şi M.O. au construit o casă de locuit compusă din cinci apartamente, având subsol, parter şi trei etaje.

Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul respectiv a fost naţionalizat, proprietarul O.M. fiind menţionat în anexa la decret, poziţia 401, în acelaşi sens fiind şi adresa din 14 octombrie 1996 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanţa şi adresa din 11 februarie 2005 a Primăriei Municipiului Constanţa.

Potrivit adreselor din 02 martie 2000 şi din 10 decembrie 1998 emise de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa, imobilul în cauză era format din 7 apartamente distincte, din care şase apartamente au fost cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractele de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997 (cumpărători P.C. şi M.), din 31 martie 1997 (cumpărător P.V.), din 30 septembrie 1996 (cumpărători R.M.V. şi E.), din 30 septembrie 1996 (cumpărător R.M.A.), din 28 septembrie 1996 (cumpărători G.C., şi A.) şi din 28 septembrie 1996 (cumpărători G.I. şi I.), fiind deţinute cu contract de închiriere la data de 22 decembrie 1989 de către aceste persoane, iar un alt apartament, în suprafaţă totală de 82,85 mp şi format din 2 camere şi hol (în suprafaţă de 52,40 mp) şi dependinţe (în suprafaţă de 5,00 mp + 13,70 mp), era deţinut, cu contractul de închiriere din 27 octombrie 1999, de familia T.E.

Acest din urmă apartament, situat la demisolul clădirii - conform celor statuate prin încheierea de îndreptare eroare materială din data de 19 septembrie 2006 - format din 3 camere, hol, dependinţe, boxă, cu suprafaţa de 82,85 mp, care era deţinut cu contract de închiriere de familia T.E., a fost restituit reclamantei prin hotărâre irevocabilă, respectiv, prin sentinţa nr. 712 din 28 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în Dosarul nr. 2605/2005, devenită definitivă prin Decizia nr. 285/C din 14 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa (Dosar nr. 4118/36/2006) şi apoi irevocabilă prin Decizia nr. 8202 din 5 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.

Prin notificarea din 13 iulie 2001, efectuată prin executorul judecătoresc V.Ş., reclamanta G.A., prin mandatar B.A.C., a cerut Primăriei Municipiului Constanţa şi Consiliului Local al Municipiului Constanţa (pârâţi în prezenta cauză), ca, în baza Legii nr. 10/2001, să dispună restituirea în natură a imobilului din Constanţa, format din 7 apartamente distincte, fără ca aceasta să fi fost soluţionată în vreun fel.

De asemenea, s-a menţionat că, prin hotărâre irevocabilă, respectiv, prin sentinţa nr. 641 din 23 mai 2003, pronunţată de Tribunalul Constanţa, (definitivă prin respingerea ca tardiv a apelului, prin Decizia nr. 174/C din 18 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia nr. 5613 din 14 octombrie 2004, pronunţată de secţia civilă, a instanţei supreme), s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată de reclamanta G.A. împotriva tuturor pârâţilor din prezenta cauză şi având ca obiect imobilul din Constanţa, considerentul esenţial care a fundamentat această soluţie fiind acela că reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 7438/1999 (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 599/R din 23 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 516/R/2001) în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa (pârâţi şi în prezenta pricină), s-a constatat că imobilul situat în Constanţa, a fost naţionalizat abuziv, fără titlu legal.

Prin cererea înregistrată la 15 iulie 1996, reclamanta G.A., în calitate de moştenitor testamentar al defunctului O.M., a solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, despăgubiri pentru imobilul din Constanţa, şi pentru cel din Constanţa, str. S., imobile naţionalizate fără despăgubire prin Decretul nr. 92/1950.

Prin procesul-verbal încheiat la data de 30 decembrie 1998, Comisia Locală Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995 a propus respingerea cererii reclamantei G.A. de acordare a despăgubirilor, având în vedere că nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită. Prin Hotărârea din 5 aprilie 1999, emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a respins cererea reclamantei G.A. pentru acordarea unor despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995 pentru imobilul din Constanţa, ca şi pentru cel din Constanţa, str. S., motivându-se această soluţie prin aceea că „aceste imobile nu se aflau în proprietatea testatorului O.M. la data decesului său, iar testamentul lăsat de sus-numit nu poate produce efecte juridice şi în privinţa acestora”.

Prima instanţă a mai reţinut că respectiva hotărâre nu a fost atacată la instanţa competentă, în termenul prevăzut de lege, dar că, între actele înaintate de Consiliul Judeţean Constanţa, nu se regăseşte dovada comunicării Hotărârii nr. 689/1999 către reclamanta G.A.

Condiţiile cumulative de validitate a contractelor de vânzare-cumpărare, impuse prin dispoziţiile Legii nr. 112/1995, sub regimul de reglementare al căreia s-au încheiat toate contractele contestate sunt : chiriaşii să ocupe imobilul în baza unui contract de închiriere valabil încheiat; imobilul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil; chiriaşii titulari sau membrii familiei lor - soţ, soţie, copii minori - să nu fi dobândit sau înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

Din corelarea art. 1 şi a art. 9 din Legea nr. 112/1995 rezultă că numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil puteau fi vândute către chiriaşi, tribunalul stabilind că, în primul rând, această condiţie nu era îndeplinită în cauză deoarece prin hotărâre irevocabilă (sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 7438/1999, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 599/R din 23 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 516/R/2001) s-a constatat că imobilul situat în Constanţa, a fost naţionalizat abuziv, fără titlu legal, proprietarii acestuia, fiind intelectuali profesionişti (profesori/institutori) la data preluării şi exceptaţi expres de la naţionalizare, potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950, hotărâre în raport de care pârâţii-persoane fizice nu au făcut vreo probă contrară.

S-a apreciat că, o atare constatare, produce efecte retroactive întrucât hotărârile judecătoreşti sunt, în principiu, declarative, efectele hotărârii retroactivând până în ziua naşterii dreptului (preluării imobilului), neexistând nicio raţiune pentru a fixa punctul de plecare la data cererii de chemare în judecată (astfel cum, eronat, au pretins pârâţii-persoane fizice).

Apărarea pârâţilor-persoane fizice, prin care au invocat inopozabilitatea acestei hotărâri judecătoreşti, întrucât nu au fost părţi în procesul în care s-a pronunţat, a fost înlăturată, apreciindu-se că este rezultat al unei grave confuzii între relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea faţă de terţi a actului jurisdicţional. Chiar dacă această hotărâre nu are efect obligatoriu faţă de pârâţii - persoane fizice, terţii trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare, chiar dacă nu au participat la aceasta, cel puţin până în momentul la care vor demonstra în justiţie contrariul. Terţii nu pot nega situaţia juridică născută din faptul existenţei unei hotărâri judecătoreşti, care este opozabilă tuturor, ca orice act jurisdicţional şi sunt obligaţi să recunoască existenţa hotărârii ca fapt juridic, respectiv ca prezumţie relativă (iuris tantum) de adevăr, susceptibilă de dovadă contrară.

Or, în speţă, pârâţii-persoane fizice nu au făcut vreo probă prin care să combată cele constatate prin hotărârea irevocabilă, respectiv prin care să dovedească inaplicabilitatea în cazul autorilor reclamantei G.A., soţii O.M. şi M., proprietarii imobilului din Constanţa, a art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Pârâţii-persoane fizice - care s-au mărginit doar la a invoca includerea autorului reclamantei, O.M., în anexa la Decretul nr. 92/1950 cuprinzând persoanele şi imobilele cărora li se aplica naţionalizarea - nu au dovedit că proprietarii imobilului în litigiu, la data preluării sale, nu erau intelectuali profesionişti (profesori/institutori).

Prima instanţă a mai reţinut, analizând toate probele administrate în cauza sa, că acestea sunt concordante cu cele statuate în considerentele şi dispozitivul sentinţei nr. 4204 din 14 martie 2000 a Judecătoriei Braşov.

Prin urmare, doar cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acel moment - art. 1 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 - au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se cere a fi constatată, fiind vândute pârâţilor-persoane fizice apartamente ale unui imobil care fusese preluat de stat fără titlu valabil, deci care intraseră în fapt în stăpânirea statului şi autorităţilor acestuia, fiind apropriate fără respectarea cerinţelor legale impuse de decretul de naţionalizare.

per a contrario, s-a concluzionat că, în raport de prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut dacă a fost încheiat cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acel moment.

Cu referire la situaţia pârâţilor G.A., Cateluţa, Iozu şi Ioana, s-a reţinut că nu au probat că, în cazul lor, ar fi fost respectată condiţia de a nu fi dobândit sau înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

Sub acest aspect, tribunalul s-a referit la faptul că, în certificatele fiscale din 5 august 1996, depuse de aceşti pârâţi la dosarul de cumpărare a apartamentelor lor, se menţionează, referitor la pârâţii G.C. şi G.A., „cu imobil din 1 ianuarie 1990”. O menţiune similară se regăseşte în certificatele fiscale din 5 august 1996 privitor la pârâţii G.I. şi G.I.

Aceste menţiuni, inserate în acte emise de Administraţia financiară şi Trezoreria Municipiului Constanţa, ataşate la dosarul constituit pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pe baza Legii nr. 112/1995, necontestate în vreun fel de către pârâţii amintiţi, au fost coroborate cu omisiunea evidentă a aceloraşi părţi de a declara că, după data de 1 ianuarie 1990, nu ar fi dobândit sau înstrăinat o locuinţă proprietate personală în localitatea de domiciliu, observându-se că declaraţiile autentificate ale acestora au un conţinut diferit faţă de cele ale celorlalţi cumpărători, cei dintâi declarând că „nu deţin altă locuinţă proprietate de stat sau particulară conform Decret-Lege nr. 61/1990 pe teritoriul României începând cu data de 01 ianuarie 1990”.

Deşi instanţa a pus în discuţie această chestiune, pârâţii G.C. şi G.A. nu au făcut vreo probă din care să reiasă indubitabil contrariul celor care pot fi reţinute din coroborarea înscrisurilor evocate mai sus, pârâţii respectivi rezumându-se la a prezenta un istoric al dobândirii apartamentului din Constanţa, fără a depune dovezi care să susţină realitatea celor afirmate.

Pe baza acestor elemente, tribunalul a concluzionat că, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1996 de către G.C. şi G.A., respectiv G.I. şi G.I., nu au fost respectate cerinţele impuse de dispoziţiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Această încălcare, dat fiind caracterul de ordine publică al normei respective, se sancţionează cu nulitatea absolută.

În ceea ce priveşte apărarea pârâţilor prin care au invocat buna-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, s-a arătat că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 45 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, incidente speţei, un contract de vânzare-cumpărare privind un imobil preluat fără titlu valabil nu va fi lovit de nulitate absolută dacă există buna-credinţă (cel puţin) a cumpărătorului, fiind necesar ca buna-credinţă a cumpărătorului să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Aceasta presupune ca, cumpărătorul să facă toate verificările necesare referitor la calitatea de proprietar a transmiţătorului, verificări apreciate în funcţie de criteriul celui mai exigent membru al comunităţii, neputându-se reţine buna sa credinţă atunci când, cu minime diligenţe, acesta a cunoscut ori trebuia să cunoască faptul că fostul proprietar sau moştenitorii acestuia au depus cerere de restituire a imobilului întemeiată pe Legea nr. 112/1995.

S-a apreciat însă că, în cauză, atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se cercetează au fost de rea-credinţă, deoarece pârâţii-persoane fizice au avut cunoştinţă, la momentul la care au încheiat contractele, de faptul că apartamentele au fost preluate de stat în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.

În acest context, se impunea ca aceştia să efectueze minime diligenţe în sensul de a verifica dacă au fost respectate, cel puţin, condiţiile prescrise de acest act normativ în cazul imobilului din Constanţa, judeţul Constanţa, arătându-se că, este de neconceput ca, în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil, chiriaşul să nu îndeplinească diligenţele rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a bunului, pentru a se pune la adăpost pe viitor faţă de o cerere de evicţiune din partea adevăratului proprietar.

În speţă, pârâţii-persoane fizice nu au procedat la verificări detaliate cu privire la modul în care imobilul litigios a fost naţionalizat de către stat, ci s-au mărginit să constate doar că, pe listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, era menţionat, cu privire la acel imobil, un anume O.M.

Instanţa a relevat în acest context, că verificări lesnicioase ar fi putut să fie făcute de către pârâţii-persoane fizice înainte de perfectarea contractelor a căror nulitate absolută se cere a fi constatată chiar la Primăria Municipiului Constanţa - adică la autoritatea publică vânzătoare, având în vedere că, la această autoritate, se afla depus actul de vânzare-cumpărare al imobilului litigios, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 iulie 1933 de Tribunalul judeţului Constanţa, secţia I, prin care numiţii O.M. şi M., au dobândit dreptul de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 261,40 mp, situat în Constanţa, în care cumpărătorii erau menţionaţi ca având calitatea de „institutori”, aşadar de persoane exceptate de la naţionalizare conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Apoi, s-a observat că vânzarea-cumpărarea către/de către pârâţii-persoane fizice a apartamentelor situate în imobilul din Constanţa, s-a produs înainte ca autorităţile publice competente să soluţioneze cererea de restituire formulată de reclamanta G.A. în baza Legii nr. 112/1995. Această cerere a fost soluţionată pe cale administrativă abia prin Hotărârea din 5 aprilie 1999 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995, în sensul respingerii sale, şi nu a fost contestată pentru motivul că nu există dovezi că ar fi fost comunicată reclamantei de către autoritatea publică emitentă.

Or, chiar C.E.D.O. (pct. 47 din Hotărârea din data de 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii vs. România) a semnalat că, în raport de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, vânzarea unor bunuri locatarilor nu putea avea loc decât la expirarea unei perioade de şase luni, în cursul căreia vechii proprietari puteau cere restituirea bunului sau o indemnizaţie, o astfel de dispoziţie fiind „destinată evident evitării vânzării unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte ca o decizie privind restituirea să fie luată”.

S-a apreciat de către prima instanţă că apartamentele situate în imobilul din Constanţa, n-ar fi trebuit vândute decât după clarificarea situaţiei lor juridice, adică după verificarea valabilităţii titlului statului, ceea ce presupunea ca autoritatea administrativă însărcinată cu aplicarea Legii nr. 112/1995 să verifice, printre altele, dacă autorul reclamantei G.A., numitul O.M., nu era exclus de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 în virtutea art. 2 din acesta, aşa cum a procedat Judecătoria Braşov prin sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000. Pentru aceasta nu erau necesare consideraţii juridice complexe, cum ar fi aprecierea conformităţii decretului cu Constituţia din 1948, ci doar simpla verificare a unui fapt, care ar fi putut fi efectuată cerându-i-se reclamantei G.A. să aducă dovezile pertinente. Însă, pârâţii nu au produs vreo dovadă de natură să probeze faptul că autorităţile administrative ar fi verificat astfel existenţa unui titlu al statului în momentul vânzării către chiriaşi a apartamentelor în litigiu.

Mai mult, înainte de a face vreo verificare pe acest aspect esenţial, respectiv înainte ca o instanţă sau o autoritate administrativă să fi hotărât asupra cererii de restituire introdusă de reclamanta G.A. în temeiul unei legi speciale ce viza repararea prejudiciilor suferite de foştii proprietari în timpul regimului comunist, autorităţile publice - pârâte în prezenta pricină - au procedat la vânzarea apartamentelor imobilului în litigiu, ceea ce este de natură a evidenţia, fără echivoc, reaua-credinţă manifestă a acestora.

Tot de rea-credinţă au fost consideraţi şi pârâţii-persoane fizice, având în vedere că aceştia, cu minime diligenţe, ar fi putut să ia cunoştinţă de faptul că reclamanta G.A. depusese - înainte ca pârâţii G.C., G.I., P.V., R.M.A., P.C. şi R.M.V. şi E., la datele de 10 septembrie 1996, de 21 octombrie 1996, de 25 septembrie 1996, de 15 septembrie 1996 şi de 25 septembrie 1996, să formuleze cereri de cumpărare, cu privire la apartamentele imobilului din Constanţa, cerere în baza art. 14 din Legea nr. 112/1995, prin care solicitase acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială, înregistrată la data de 15 iulie 1996.

Simpla formulare a unei astfel de cereri trebuia să fie susceptibilă de a crea pârâţilor-persoane fizice un cât de mic dubiu sub aspectul posibilităţii ca fostul proprietar ori moştenitorii acestuia să conteste valabilitatea preluării, dubiu care este de natură a înlătura buna credinţă a acestora.

În acest context, instanţa a apreciat ca nefondate alegaţiile făcute de pârâţii-persoane fizice, cum că ar fi fost îndreptăţiţi să cumpere apartamentele din imobilul în litigiu având în vedere că reclamanta G.A. a cerut doar acordarea de despăgubiri pentru acel imobil, prin cererea formulată, iar soluţia de respingere a acestei cereri nu a mai fost atacată.

S-a mai arătat că buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor, sub aspectul posibilităţii de a cunoaşte contestarea titlului statului de către fostul proprietar, nu este apreciată în raport de conduita acestuia din urmă, în lipsa unei prevederi legale care să instituie o anumită conduită în sarcina sa, sub forma obligaţiei de a-i notifica pe chiriaşii imobilului a cărui restituire intenţionează a o solicita. Cumpărătorul diligent şi precaut nu poate invoca buna-credinţă dacă la momentul încheierii contractului avea cunoştinţă ori putea avea cunoştinţă de faptul că cel care vinde nu este proprietarul imobilului ori din anumite împrejurări rezulta faptul că un terţ se considera adevăratul proprietar al imobilului, dubiul pe care evident l-a avut trebuind să-l oprească a cumpăra într-un atare caz.

Or, în speţă, reclamanta G.A. a formulat cerere de restituire a întregului imobil situat în Constanţa, considerând, prin aceasta, imobilul proprietatea sa personală.

Nu se poate susţine faptul că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, singura cale prin care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului preluat fără titlu era cea a acţiunii în revendicare, prin care să conteste titlul statului, în lipsa unei reglementari speciale a regimului juridic al imobilelor preluate fără titlu valabil, orice manifestare neechivocă de voinţă a fostului proprietar în sensul solicitării restituirii imobilului preluat echivalând cu o contestare a valabilităţii preluării.

Cu alte cuvinte, instanţa a considerat că, prin depunerea unei cereri de restituire fie şi în echivalent a imobilului în litigiu, reclamanta G.A., în calitate de moştenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu, a contestat implicit valabilitatea titlului statului asupra acestui imobil, tocmai întrucât cunoştea prevederile art. 1-2 şi art. 5 din Legea nr. 112/1995 (nimeni neputându-se prevala de necunoaşterea legii), în sensul că prevederile art. 9 din aceeaşi lege nu ar fi putut fi aplicate decât pentru apartamentele locuite de chiriaşi, preluate însă, cu titlu de către stat, în lipsa unei reglementări speciale la acea vreme, care să statueze asupra regimului juridic şi asupra posibilităţii de retrocedare a imobilelor cu destinaţia de locuinţă preluate fără titlu valabil, cum este cel în litigiu şi în condiţiile în care, prin decizia pronunţată la data de 2 februarie 1995 de Curtea Supremă de Justiţie, constituită în Secţiile Unite, s-a hotărât că ”Instanţele judecătoreşti nu au atribuţia de a cenzura şi dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950; numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naţionalizărilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispoziţiile actualei Constituţii”, decizie menţinută până la data de 28 septembrie 1998.

Separat de aceasta, s-a observat că, în cazul a două dintre contractele de vânzare-cumpărare analizate din 31 martie 1997 - există clauze contractuale exprese de natură a crea cumpărătorilor dubii serioase cu privire la valabilitatea titlului statului asupra apartamentelor respective, prin care R.A.E.D.P.P. declara că este exonerat de orice răspundere privind eventualele litigii ce apar între fostul proprietar/moştenitorii acestuia şi noul proprietar sau fostul administrator.

Pentru orice persoană de bună credinţă, existenţa unor asemenea clauze ar fi fost de natură a ridica serioase semne de întrebare cu privire la faptul dacă vânzătorul are calitatea de proprietar al bunului imobil vândut. S-a apreciat că simpla inserare a unei asemenea clauze exclude buna credinţă a cumpărătorilor, atâta vreme cât buna credinţă trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă, iar lipsa de informare sau ignoranţa cumpărătorului în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului.

Chiar dacă s-ar aprecia că pârâţii-persoane fizice ar fi fost de bună credinţă, s-a arătat că nu s-a făcut dovada că aceştia au fost într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea vânzătorului de proprietar al imobilelor vândute.

Dacă buna-credinţă a dobânditorului se prezumă legal, eroarea comună şi invincibilă trebuie să fie dovedită chiar de către dobânditorul care invocă beneficiul proprietăţii aparente, pentru a salva actul juridic de înstrăinare cu titlu oneros încheiat cu aparentul proprietar de la desfiinţare (nulitate absolută).

Or, în cauză, faţă de toate cele relevate anterior, s-a considerat că s-a dovedit, fără echivoc, că titlul transmiţătorului nu este valabil, imobilul în litigiu fiind preluat de stat cu nesocotirea art. II din decretul de naţionalizare din 1950, aspect pe care dobânditorii, pârâţii-persoane fizice, l-ar fi putut cunoaşte cu minime diligenţe. În plus, nu s-a făcut vreo probă din care să reiasă că, referitor la imobilul din Constanţa, au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară de către proprietarul aparent, înainte ca acesta să fi fost vândut chiriaşilor, iar buna credinţă a pârâţilor-persoane fizice este exclusă, atâta vreme cât credinţa acestora în realitatea (falsă) a situaţiei aparente - respectiv că vânzătorul este proprietar al imobilului vândut - nu este lipsită de orice culpă (neglijenţă) din partea lor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii G.A., G.C., P.M., P.V., R.E., R.M., Municipiul Constanţa, prin primar, şi Consiliul Local Constanţa.

Prin Decizia civilă nr. 79 din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti-Secţia I civilă a admis apelurile pârâţilor; a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii, a obligat intimatul-reclamant la plata, către pârâtele R.E. şi R.M., a sumei de 3.500 lei cheltuieli de judecată, iar către pârâtele P.M. şi P.V., a sumei de 3.500 lei cu acelaşi titlu.

Referitor la nelegala modificare a acţiunii în ceea ce priveşte temeiul de drept şi motivele de nulitate invocate, precum şi la analizarea, de către instanţă, a unor motive de nulitate,altele decât cele invocate de reclamant, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că precizarea temeiului juridic nu constituie o modificare a acţiunii, cu atât mai mult cu cât apelanţii recunosc faptul că în chiar cuprinsul acţiunii s-a invocat cauza ilicită, iar ca temei de drept au fost invocate prevederile art. 948 C. civ. şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, în prezent art. 45.

Referitor la fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că în speţă, sunt incidente prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă, dispoziţii ce au fost interpretate în mod eronat de către prima instanţă.

Pentru a justifica reaua-credinţă a cumpărătorilor dar şi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa de fond a reţinut, printre altele, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 de către pârâţii cumpărători, însă chiar din motivare rezultă că cererile de cumpărare a imobilului se situează în timp după expirarea termenului de 6 luni şi anume : 10 septembrie 1996 - cererea familiei G.; 25 septembrie 1996 - cererea familiei R. şi 21 octombrie 1996 - cererea familiei P.

S-a mai susţinut că unii dintre pârâţi nu ar fi respectat, la încheierea actului de vânzare-cumpărare, dispoziţiile imperative prevăzute de art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în sensul că ar fi omis să declare că după data de 01 ianuarie 1990 nu ar fi dobândit sau înstrăinat o locuinţă proprietate personală în localitatea de domiciliu, potrivit menţiunilor din certificatele fiscale eliberate în anul 1996.Însă aceste certificate fiscale conţin nişte neconcordanţe, în formularul tipizat arătându-se că pârâţii nu figurează cu imobile la 01 ianuarie 1990, făcând-se ulterior o adăugire în sensul că totuşi ar figura cu un imobil la aceeaşi dată, dar fără a fi individualizat acel imobil, situaţie în care nu rezultă că pârâţii G. nu s-ar califica în procedura Legii nr. 112/1995. În plus, la solicitarea instanţei, reclamantul, prin apărător, a arătat că nu poate face proba contrară, în sensul că pârâţii G. ar fi dobândit un alt imobil în perioada vizată de lege, ba mai mult, a arătat că niciodată nu a susţinut această împrejurare.

Totodată, instanţa de fond a reţinut reaua-credinţă a cumpărătorilor motivat de aceea că actele de înstrăinare s-au încheiat înainte de soluţionarea cererii de restituire formulată de G.A. în baza Legii nr. 112/1995, însă trebuie precizat că această moştenitoare nu a formulat niciodată o cerere de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, ci numai o cerere de despăgubiri (echivalent bănesc) înregistrată din 18 iulie 1996 (fila 21 dosar fond).

Analizând valabilitatea contractelor, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine buna-credinţă a cumpărătorilor, întrucât cu minime diligenţe au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că fostul proprietar sau moştenitorii acestuia au depus cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, care s-a dovedit însă a fi o cerere pentru despăgubiri, conform precizărilor de mai sus.

Însă instanţa de fond a imputat cumpărătorilor efectuarea unor minime diligenţe şi cu privire la verificarea respectării condiţiilor impuse de Decretul nr. 92/1950, cu ocazia naţionalizării imobilului în litigiu.

Sub acest aspect, practica judiciară a statuat că, în lipsa unei cereri de restituire a imobilului formulată de fostul proprietar şi în lipsa unei notificări adresată chiriaşilor privind intenţia de a revendica imobilul, cumpărătorii nu puteau fi consideraţi decât de bună credinţă, iar analiza titlului statului nu era în competenţa cumpărătorilor, care oricum nu ar fi fost în măsură să facă asemenea aprecieri (a se vedea Decizia civilă nr. 7725/2006 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţiei).

O apreciere eronată a instanţei de fond este aceea că cererea de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, în lipsa unor reglementări speciale privitoare la regimul juridic al imobilelor preluate fără titlu valabil, echivalează cu contestarea titlului statului.

Astfel, Legea nr. 112/1995 este sediul materiei numai pentru imobilele preluate cu titlu valabil de către stat, stabilind expres că imobilele preluate fără titlu pot face obiectul unor cereri de restituire sau despăgubiri formulate de persoana îndreptăţită, pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.

S-a mai reţinut că buna-credinţă a cumpărătorilor este exclusă şi de existenţa, în contractele de înstrăinare, a unei clauze de exonerare de evicţiune a vânzătorului, clauze care sunt de natură să ridice dubii serioase cu privire la valabilitatea titlului statului.

Această opinie nu poate fi primită, deoarece chiar instanţa supremă prin Decizia nr. 137/2004 a statuat că faţă de prevederile art. 1337 C. civ., clauza cumpărării pe riscul chiriaşilor este nulă, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut.

Referitor la nedovedirea în cauză, a împrejurării că pârâţii cumpărători s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea vânzătorului de proprietar al imobilelor vândute, instanţa de apel a constatat că, potrivit practicii judiciare în materie, este suficient ca viitorii cumpărători să verifice existenţa titlului statului pentru a se putea reţine că au depus diligenţe rezonabile pentru a verifica dacă vânzătorul poate înstrăina bunul în temeiul Legii nr. 112/1995, făcându-se deplina dovadă a aparenţei de drept.

Este adevărat că în speţă imobilul vândut a fost preluat de stat fără titlu, însă această situaţie a fost stabilită la câţiva ani după încheierea contractelor ce fac obiectul litigiului, respectiv, prin sentinţa civilă nr. 4204/2000 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă la data de 23 aprilie 2001, litigiu în care nici pârâţii cumpărători şi nici statul nu au figurat ca părţi, astfel că, potrivit principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, sentinţa menţionată nu este opozabilă pârâţilor.

În sprijinul celor de mai sus, tot instanţa supremă a statuat că buna credinţă se analizează în raport de momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, cu respectarea cerinţelor legale aplicabile la acel moment, în persoana cumpărătorilor care nu au cunoscut că imobilul este deţinut de stat fără titlu.

Din economia Legii nr. 10/2001 rezultă că buna credinţă constă în credinţa dobânditorilor că au contractat cu adevăratul proprietar, cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data perfectării actelor. Ambele categorii de condiţii sunt întrunite în speţă, pentru că în situaţia în care moştenitorul nu şi-a manifestat în niciun fel intenţia de a redobândi proprietatea autorilor săi, pârâţii nu puteau avea niciun dubiu că imobilul nu ar aparţine statului.

Pe de altă parte, actele au fost încheiate după expirarea termenului de 6 luni lăsat la dispoziţia foştilor proprietari pentru a-şi exprima opţiunea între a obţine restituirea în natură sau despăgubiri. Nu subzistă nici alte cauze de nulitate prevăzute de art. 948 C. civ.

Împotriva acestei decizii, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul B.A.C., formulând următoarele critici:

I. În mod greşit instanţa de apel nu a reţinut că cel căruia îi revenea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, când exista o solicitare de vânzare a unei locuinţe care făcea obiectul acestui act normativ, era chiar vânzătorul.

În acest sens, arată că atât la dosarul imobilului deţinut de vânzător, cât şi ataşat notificării formulate de G.A., exista copia actului de vânzare încheiat la 26 iulie 1933, prin care M.O. şi soţia sa dobândeau suprafaţa de 261,40 mp pe care ulterior au construit, în baza autorizaţiilor din 08 august 1933 şi din 06 martie 1939 imobilul în litigiu, act în cuprinsul căruia exista menţiunea că dobânditorii erau institutori, respectiv, că făceau parte dintr-o categorie exceptată de la naţionalizare, aşa cum prevede art. 2 din Decretul nr. 92/1950 şi trebuia să conducă la aplicarea dispoziţiilor care interziceau încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele din acest imobil, întrucât Legea nr. 112/1995 reprezintă sediul materiei numai pentru imobilele preluate cu titlu valabil de către stat.

II. În mod greşit s-a reţinut inopozabilitatea, faţă de pârâţi, a sentinţei civile nr. 4204/2000 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu, întrucât această statuare retroactivează în timp chiar până în momentul naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950, efectele ei preexistând şi momentului încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor în litigiu.

Nu are nicio relevanţă că pârâţii nu au fost părţi în procesul soluţionat prin sentinţa mai sus-menţionată, întrucât ceea ce a valorificat această hotărâre era interpretarea şi aplicarea corectă a art. 2 din Decretul nr. 92/1950 la situaţia de persoane excluse de la aplicarea acestui act normativ a autorului reclamantului, adică o chestiune de cunoaştere şi aplicare corectă a legii.

Pe de altă parte, rezolvarea juridică a caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului în discuţie este o chestiune in rem, referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi contrazisă printr-o rezolvare contrară într-un litigiu care aducea în discuţie caracterul preluării de către stat al aceluiaşi bun.

III. În mod greşit instanţa de apel a ignorat împrejurarea că la data de 18 iulie 1996, anterior încheierii oricărui contract de vânzare-cumpărare privitor la bunul în litigiu, autoarea reclamantului (G.A.), a formulat, în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanţa, iar Hotărârea din 05 aprilie 1999 a Comisiei Judeţene Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu a fost comunicată petentei nici până în prezent, astfel cum prevăd expres dispoziţiile art. 45 lit. f) din H.G. nr. 20 din 10 ianuarie 1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

Existenţa acestei manifestări de voinţă a moştenitorului fostului proprietar era de natură să suspende procedura vânzării şi trebuia să fie cunoscută de deţinătorul bunului, iar prin acesta, şi de către chiriaşii care se socoteau îndreptăţiţi să cumpere bunul. Neprocedând astfel, vânzătorul a nesocotit dispoziţii legale imperative şi a încheiat contractele de vânzare-cumpărare în frauda veritabilului proprietar.

IV. În mod greşit instanţa de apel nu a reţinut reaua-credinţă a pârâţilor, atât a pârâţilor autorităţi publice, cât şi a pârâţilor persoane fizice.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că pârâţii persoane fizice nu au depus minime diligenţe pentru a verifica situaţia juridică reală a bunului şi nu au dovedit faptul că s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, deşi erau jurişti de profesie, fiind, deci, persoane ce aveau acces direct la o bogată cazuistică în domeniul Legii nr. 112/1995.

Pârâţii persoane fizice cunoşteau că în legătură cu acest imobil există o procedură în derulare iniţiată de moştenitorul titularului dreptului, acest lucru rezultând şi din întâmpinarea depusă în Dosar nr. 13750/2002 al Judecătoriei Constanţa, iar împrejurarea că până în prezent din Dosarul nr. 732/1999 al Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 lipseşte dovada de comunicare a Hotărârii nr. 689/1999 putea fi cu uşurinţă constatată, aspect a cărui semnificaţie juridică o constituia neîncheierea procedurii administrative iniţiat de moştenitorul adevăratului proprietar.

Ignorarea acestei situaţii de către cumpărători face ca actele juridice de vânzare astfel încheiate să nu corespundă cerinţelor legale, iar dreptul de proprietate să fie transmis şi dobândit sub riscul anulării lor.

Aceeaşi semnificaţie, respectiv, dobândirea unui drept contestat şi excluderea cumpărătorilor de la beneficiul bunei-credinţe prezumate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, o are şi inserarea în contracte, de către vânzător, a unor clauze exoneratoare de evicţiune.

V. Contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1996 este lovit de nulitate absolută şi întrucât acesta a fost încheiat de pârâţii G.C., G.A., G.I. (în prezent decedat) şi G.I. cu vânzătorul Consiliul Local al Municipiului Constanţa, în condiţiile în care acesta era mandatat doar să administreze bunurile aparţinând domeniului privat al municipiului, rezultând că a fost încheiat de către o persoană juridică care nu deţinea, potrivit legii, în patrimoniul său, bunul reprezentând obiectul vânzării.

În concluzie, recurentul-reclamant a susţinut că încheierea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, în fraudarea adevăratului proprietar, ce a fost astfel privat de bun conform dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, sens în care se impune admiterea recursului, potrivit celor arătate.

Faţă de recursul formulat, s-au depus întâmpinări din partea intimaţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, la 20 februarie 2014, şi din partea intimaţilor-persoane fizice, la 24 martie 2014, solicitându-se respingerea acestuia şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analiza criticilor de recurs formulate dovedeşte caracterul nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează:

Cea dintâi critică a recursului pune în discuţie condiţia de valabilitate a contactelor de vânzare-cumpărare contestate în prezentul litigiu, din punct de vedere al incidenţei, sub aspectul regimului juridic aplicabil acestora, a Legii nr. 112/1995, condiţie aflată în strânsă legătură de determinare cu temeiul legal al preluării imobilului de către stat.

Privitor la această condiţie, prima instanţă a stabilit că, întrucât prin sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă, s-a constatat că imobilul din Constanţa, a fost preluat de stat fără titlu valabil, apartamentele din acesta nu puteau fi vândute de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 decât prin încălcarea art. 1 şi 9 din legea în cauză, ce era aplicabilă doar imobilelor cu destinaţia de locuinţă trecute cu titlu în proprietatea statului.

Această condiţie a mai fost corelată de prima instanţă şi cu aceea a bunei credinţe a dobânditorilor imobilelor, a cărei existenţă nu a reţinut-o întrucât a stabilit că aceştia au cunoscut că bunul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 (din cuprinsul documentaţiei ce a stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) şi întrucât a considerat că prin diligenţe lesnicioase, ei ar fi putut intra în posesia titlului de proprietate al fostului proprietar, în care se menţiona că acesta şi soţia sa erau institutori. Punând această informaţie în legătură cu actul normativ în baza căruia a avut loc preluarea, judecătorul fondului a apreciat că foştii chiriaşi ar fi trebuit să realizeze că preluarea bunului a fost făcută de stat fără titlu valabil, respectiv de la persoane care erau exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Critica de recurs a reclamantului nu face decât să redea aceeaşi viziune a primei instanţe, care, pe bună dreptate nu a fost validată de instanţa de apel, aceasta din urmă apreciind corect că nu intra în competenţa cumpărătorilor analiza titlului statului, prin verificarea respectării condiţiilor impuse de Decretul nr. 92/1950 în cazul autorului reclamantei iniţiale, numitul M.O.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că modul în care prima instanţă a dezlegat în cauză implicaţiile decurgând din calificarea titlului de preluare al imobilului imobil în litigiu sunt în mod vădit eronate, contrare legii şi străine de diligenţele impuse cumpărătorului de bună credinţă.

Întrucât nulitatea este acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este de principiu că judecarea unei acţiuni ce tinde la aplicarea acestei sancţiuni unui anumit act juridic determinat nu poate avea loc decât prin observarea cadrului normativ în vigoare la data naşterii/ încheierii sale.

Cu referire la elementele litigiului anterior evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că trei dintre cele trei contracte de vânzare-cumpărare contestate în cauză - respectiv, contractul din 28 septembrie 1996, din 30 septembrie 1996 şi din 30 septembrie 1996 - au fost încheiate sub regimul de reglementare dat de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 20/1990.

Deşi prin art. 1 din Legea nr. 112/1995 se stabilea domeniul de aplicare a acestui act normativ ca fiind dat de categoria „imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu” totuşi legea nu definea categoria imobilelor preluate „cu titlu”.

Prin H.G. nr. 20/1996, publicată în M. Of. nr. 16 din 23 ianuarie 1996, care conţinea Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a prevăzut la art. 1 alin. (2) că „Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului”.

Art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 20/1996 mai stabilea că locuinţele care au fost preluate de stat în fapt, în condiţiile inexistenţei unei reglementari legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute, fără titlu, în proprietatea statului şi nu intră sub incidenta Legii nr. 112/1995.

Acestea fiind distincţiile realizate de legiuitor şi voinţa politică a acestuia de la epoca respectivă, în mod excesiv şi peste cerinţa legii înseşi, judecătorul fondului a impus cumpărătorilor din cele trei contracte anterior menţionate, exigenţe ori diligenţe apte - în opina sa – a-i califica pe aceştia ca fiind de bună credinţă, care îi obligau pe foştii chiriaşi atât la raţionamente juridice, care nu sunt la latitudinea omului obişnuit (doar în familia G. existând persoane cu formaţie juridică), cât şi la verificări - respectiv corectitudinea aplicării Decretului nr. 92/1950 faţă de foştii proprietari ai imobilului în litigiu - ce nu corespundeau nici unei cerinţe a legii.

Prin urmare, diligenţa pe care aceşti cumpărători au afirmat că au depus-o la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, prin verificarea existenţei unui titlu de dobândire a imobilelor de către stat, care a fost Decretul nr. 92/1950, şi regăsirea bunului în cauză în anexele acestui act normativ, era îndestulătoare pentru a reţine buna credinţă a acestora, atâta timp cât legea însăşi (lato sensu) menţiona cu titlu exemplificativ Decretul nr. 92/1950 ca fiind un caz de preluare cu titlu şi care, implicit, atrăgea incidenţa Legii nr. 112/1995 în ceea ce priveşte regimul juridic al bunului imobil.

Cât priveşte celelalte două contracte de vânzare-cumpărare din 31 martie 1997 încheiate de membri familiei Porumbel, se constată că au fost perfectate sub regimul de reglementare al Legii nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 11/1997.

Această din urmă hotărâre de guvern denotă o modificare a opţiunii politice iniţiale a legiuitorului intern, printre altele întrucât diversifică distincţiile între imobilele preluate cu titlu şi cele fără titlu, adăugând noi criterii ori modificându-le pe cele indicate iniţial în art. 1 al H.G. nr. 20/1996, în baza cărora se făceau aceste calificări.

Astfel, în urma modificărilor aduse prin H.G. nr. 11/1997, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, defineşte ca fiind imobile preluate cu titlu acele locuinţe „care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, (…)”.

În mod cu totul specific preluărilor realizate în baza Decretului nr. 92/1950, art. 1 alin. (3) (introdus prin H.G. nr. 11/1997) califică drept preluare în baza acestui decret „imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1-5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii între persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării”.

Conform art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997, preluările fără titlu corespundeau situaţiei de nerespectare a prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau situaţiei de intrare a bunului în posesia statului în absenţa oricărei baze legale, imobilele din această categorie neintrând sub incidenţa Legii nr. 112/1995, dar putând face - potrivit art. 1 alin. (5) din acelaşi act normativ - obiectul cererilor de restituire sau de acordare de despăgubiri în condiţiile dreptului comun.

Legea nu stabilea şi cine anume avea a face distincţiile de natură juridică necesare calificării bunurilor imobile ca făcând parte din categoria celor cu titlu ori fără titlu, în ce procedură şi la care anume moment. Date fiind însă nuanţele utilizate de legiuitor în definirea celor două categorii, ca şi consecinţele juridice deosebit de importante pe care legea le lega de aceste încadrări juridice, sub aspectul determinării regimului juridic al bunului imobil ca fiind cel al legii speciale ori, dimpotrivă, al dreptului comun (cu multiplele implicaţii decurgând de aici, sub aspectul regimului legal al redobândirii bunului ori cel al circuitului său juridic viitor etc.), instanţa de recurs consideră că este cu totul exclusă lăsarea acestei calificări la latitudinea beneficiarilor legii, persoane fizice şi, cu atât mai mult, este de exclus impunerea unei obligaţii acestora - aşa cum a făcut-o judecătorul fondului - în raport de care să li se pretindă organizarea conduitelor (cumpărarea ori abţinerea de la cumpărarea locuinţelor deţinute cu chirie) şi care să stea, eventual, la baza calificării lor ca fiind cumpărători de bună ori de rea- creanţă.

Impunerea unei atare exigenţe chiriaşilor cumpărători este cu atât mai nerezonabilă, în condiţiile în care, în mod evident, aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente presupunea deţinerea unei calificări juridice ( pe care, în speţă, s-a dovedit că o deţineau doar doi dintre cumpărători, dar care nu ar putea fi pretinsă tuturor chiriaşilor destinatari ai Legii nr. 112/1995 şi care, în tot cazul, este străină de exigenţele de prudenţă şi diligenţă după care se apreciază cumpărătorul de bună credinţă) şi în condiţiile în care înseşi instanţele judecătoreşti au dovedit inconsecvenţă în definirea celor două categorii, prin aplicarea dispoziţiilor legale supuse analizei.

Instanţa de recurs admite că astfel de calificări erau însă în obligaţia şi competenţa atât a autorităţilor administrative chemate să aplice legea (în speţă, a autorităţilor locale prin care s-au efectuat vânzări în baza art. 9 din lege ori a comisiilor locale şi judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995), dar şi a instanţelor judecătoreşti.

Neefectuarea acestor calificări ori calificarea greşită venită din partea autorităţilor administrative prin care s-a vândut bunurile nu poate fi însă imputată chiriaşilor-cumpărători ori văzută ca o dovadă a relei-credinţe a acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, aşa cum în mod excesiv s-a procedat în speţă, prin hotărârea de primă instanţă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că diligenţele rezonabile ce se impuneau cumpătătorilor din aceste ultime două contracte, necesare calificării lor ca fiind de bună credinţă, constau în verificarea existenţei unui titlu al statului de dobândire a bunului, cerinţă constatată ca îndeplinită în cauză şi reprezentată de Decretul nr. 92/1950, şi în verificarea existenţei /inexistenţei la data încheierii actelor a vreunei decizii administrative ori hotărâri judecătoreşti de calificare a bunului ca făcând parte din categoria celor preluate fără titlu valabil.

Or, sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că până la data de 31 martie 1997, când a avut loc încheierea acestor două contracte, încă nu se pronunţase sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000 a Judecătoriei Braşov, că nu există pe rolul instanţelor nicio procedură juridică de drept comun iniţiată de moştenitoarea fostului proprietar care să vizeze imobilul în litigiu în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din H.G. nr. 20/1996, modificată şi completată prin H.G. nr. 11/1997 ( care să justifice, măcar, în acest mod indirect, contestarea titlului de preluare al statului de către moştenitoare), şi că, dimpotrivă, pe rolul Comisiei locale a Municipiului Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995 se afla cererea moştenitoarei G.A., înregistrată din 18 iulie 1996, prin care solicita acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilul din Constanţa.

Existenţa unei atare cereri, care nu poate constitui decât o dovadă de solicitare din partea succesorului în drepturi al fostului proprietar de a-i fi aplicată Legea nr. 112/1995, nu putea fi într-adevăr, calificată de către judecătorul fondului ca o contestare din partea acestuia a titlului statului asupra imobilului, după cum corect a apreciat instanţa de apel, ci, dimpotrivă, ca o acceptare a acestui regim al bunului, iar, în ceea ce-i priveşte pe chiriaşii cumpărători, ca o întărire a convingerii lor că bunul a fost preluat de stat, că această deţinere şi titlul în baza căreia ea avea loc nu sunt contestate şi că, în aceste condiţii, ei au tratat cu cel care în mod real avea calitatea de a le vinde un bun pe baza unei declaraţii publice a legii şi, nu în ultimul rând, că bunul intra sub regimul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

În acelaşi context al analizei se reţine că succesoarea în drepturi a fostului proprietar nu a solicitat niciodată restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, după cum eronat emite consideraţii sub acest aspect prima instanţă, şi nici nu i-a notificat pe chiriaşi să se abţină de la cumpărarea apartamentelor în considerarea unor eventuale demersuri viitoare având ca obiectiv recuperarea în natură a bunului.

Prin urmare, critica recurentului care redă raţionamentul judecătorului fondului nu poate fi văzută ca întemeiată, dovedindu-se că prima instanţă a impus chiriaşilor cumpărători din primele trei contracte analizate diligenţe care nici nu se regăseau în litera şi spiritul reglementării legale sub care a avut loc încheierea acestor acte juridice, iar chiriaşilor cumpărători din celelalte două contracte (alţii decât cei care, prin formaţia lor profesională şi deţineau o calificare juridică, respectiv cumpărătorii G.A. şi C.), diligenţe ce depăşeau sfera competenţelor lor, tratându-i ca pe profesionişti ai dreptului, diligenţe a căror neîndeplinire a condus prima instanţă la concluzia greşită a relei lor credinţe.

Este adevărat că patru, respectiv trei ani mai târziu încheierii contractelor contestate, moştenitoarea G.A. a obţinut sentinţa civilă nr. 4204 din 14 martie 2000 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă, prin care, în contradictoriu cu Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, s-a constatat că imobilul în cauză a fost naţionalizat abuziv, fără titlu legal.

Existenţa acestei hotărâri judecătoreşti şi calificarea pe care o dă ea titlului de preluare al statului nu pot produce însă consecinţe asupra validităţii contractelor de vânzare-cumpărare contestate sau asupra cauzelor de nulitate a acestora şi, cu atât mai puţin, asupra poziţiei subiective a părţilor contractante, din perspectiva calificării acestora ca fiind de bună sau de rea-credinţă, după cum greşit a valorificat în toate aceste planuri judecătorul fondului actul juridic menţionat.

Se opune la aceasta nu inopozabilitatea hotărârii ce nu a fost pronunţată într-un litigiu în care să fi fost părţi şi intimaţii-persoane fizice, cumpărători în contractele de vânzare-cumpărare faţă de care aceasta a fost invocată, după cum eronat a apreciat instanţa de apel. Această hotărâre judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat, iar împrejurarea că a fost pronunţată în soluţionarea unui litigiu în care chiriaşii cumpărători nu au fost părţi atrage doar consecinţa lipsei efectului obligatoriu faţă de aceştia, cărora însă dezlegarea jurisdicţională pe care o conţine le este opozabilă cu puterea prezumţiei simple (art. 1200 pct. 4 C. civil) susceptibilă de dovada contrară, aşadar ca realitate juridică ce nu poate fi ignorată cât timp nu se face dovada contrară.

Sub acest aspect, judecătorul fondului, spre deosebire de instanţa de apel, a valorificat în mod corect hotărârea judecătorească în cauză, reţinând că deşi nu este obligatorie faţă de pârâţii–persoane fizice, li se opune acestora, consecinţă a principiului relativităţii şi opozabilităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti.

Prima instanţă a reţinut că pârâţii - persoane fizice s-au apărat în raport cu această hotărâre judecătorească invocând doar inopozabilitatea sa, nu şi făcând dovada contrară în raport cu dezlegarea jurisdicţională pe care o conţine.

Consecinţa decurgând din aceste împrejurări nu putea fi însă alta decât aceea a plasării litigiului pendinte sub regimul legal al dispoziţiilor art. 45 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, după cum corect a reţinut instanţa de apel, texte legale care se referă la acţiunea în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil.

Ceea ce se opune cu adevărat extinderii consecinţelor produse de pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti asupra validităţii contractelor analizate, cauzelor de nulitate a acestora şi poziţiei subiective cu care s-au manifestat părţile contractante la momentul încheierii acestora, este chiar principiul de soluţionare a acţiunilor în constatarea nulităţii absolute, decurgând din definiţia şi regulile specifice acestei sancţiuni de drept civil care presupune ca valabilitatea unui act juridic să fie analizată prin raportare la cadrul juridic normativ (lato sensu) existent la data naşterii sale, iar nu în raport de dispoziţii legale ulterioare ori de situaţii juridice întemeiate pe acestea, născute de asemenea ulterior acestui moment.

În alte cuvinte, este vorba despre respectarea principiului de drept tempus regit actum, a cărui înfrângere a rezultat în urma judecăţii de primă instanţă întrucât, pornind de la hotărârea judecătorească pronunţată la 14 martie 2000 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a constatat că preluarea imobilului din Constanţa, a fost realizată de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, s-a concluzionat eronat că cele cinci contracte de vânzare-cumpărare contestate, încheiate în septembrie 1996 şi în martie 1997 (aşadar cu 3, respectiv 4 ani de zile anterior pronunţării hotărârii) sunt lovite de nulitate absolută întrucât nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995 a cărei sferă de reglementare era limitată doar la categoria imobilelor cu destinaţia de locuinţă, preluate de stat cu titlu - Tribunalul Buzău reţinând, din acest motiv încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 9 ale actului normativ menţionat.

Aşadar, chiar în pofida efectului declarativ al hotărârii judecătoreşti în cauză, calificarea ulterioară dată titlului de preluare al statului asupra imobilului, ca fiind nevalabil, nu poate genera, în mod retroactiv, modificarea condiţiilor legale existente la data încheierii celor cinci contracte de vânzare-cumpărare, cu consecinţa reţinerii sancţiunii nulităţii absolute a acestora, pentru motive de nulitate inexistente la acel moment.

Cum s-a arătat, la momentul încheierii a trei dintre cele trei contracte contestate (cele încheiate în septembrie 1996), potrivit declaraţiei legii - art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 - şi voinţei legiuitorului, preluările de imobile realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate, fără nicio distincţie „preluări cu titlu”, intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.

La momentul încheierii celorlalte două contracte (martie 1997), declaraţia legii şi voinţa legiuitorului s-au modificat, în sensul că preluările de imobile realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 puteau fi considerate ca fiind „cu titlu” doar dacă dispoziţiile decretului fuseseră respectate la momentul preluării şi exista identitate între persoana menţionată în anexa la decret şi adevăratul proprietar al imobilului de la data naţionalizării. Până în martie 1997, data încheierii acestor ultime două contracte, nicio calificare asupra titlului de preluare a imobilului în litigiu, venită din partea autorităţilor cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 112/1995 - potrivit explicaţiilor de mai sus - nu fusese dată şi nici un demers al moştenitoarei fostului proprietar nu venea să conteste aparenţa de titlu valabil al statului asupra imobilului, decurgând din regăsirea acestuia pe listele anexe ale Decretului nr. 92/1950, în care era menţionat ca fost proprietar numitul O.M. Dimpotrivă, cea în puterea căreia stătea o contestare a titlului statului dovedea că acceptă acest status-quo al bunului imobil, agreând ea însăşi că regimul de reglementare al acestuia este dat de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, în temeiul căreia a solicitat să-i fie acordate despăgubiri.

Ignorând toată această conjunctură factuală şi juridică sub regimul căreia s-au încheiat cele cinci contracte de vânzare-cumpărare, prima instanţă a constatat nulitatea absolută a acestora pentru motive decurgând dintr-o situaţie juridică produsă în legătură cu bunul imobil, survenită însă la câţiva ani ulterior realizării actelor juridice contestate - pronunţarea sentinţei civile nr. 4204 din 14 martie 2000 a Judecătoriei Braşov - o atare judecată înfrângând nu numai regula de drept „tempus regit actum”, ci şi principiul stabilităţii şi securităţii circuitului civil care trebuie să dea expresie aşteptărilor şi previziunilor oneste şi legitime ale subiecţilor de drept, neputându-se pretinde acestora ordonarea conduitei în raport de reguli şi situaţii juridice viitoare şi neprevăzute la momentul încheierii actelor pe care le realizează la un moment dat.

Analizând cea de-a treia critică a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod contrar celor afirmate de recurent, instanţa de apel, în analiza sa, nu a ignorat existenţa cererii moştenitoarei G.A., formulată în baza Legii nr. 112/1995, prin care aceasta a solicitat (la 18 iulie 1996) acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, observându-se că, dimpotrivă, curtea de apel a dat relevanţa cuvenită acestui element probator al cauzei, pe de o parte infirmând aprecierea eronată a judecătorului fondului care a reţinut că existenţa unei atare cereri ar reprezenta o formă de contestare a titlului statului de către succesoarea în drepturi a fostului proprietar, iar pe de altă parte, stabilind că, în raport de conţinutul dispoziţiilor relevante ale Legii nr. 112/1995, formularea unei astfel de cereri nu putea constitui un impediment la încheierea valabilă a contractelor de vânzare-cumpărare.

Întrucât asupra celei dintâi consecinţe decurgând din existenţa acestei cereri, aşa cum a fost reţinută de judecătorul fondului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în cele de mai sus, instanţa de recurs reţine, în legătură cu cea de-a doua consecinţă a cererii de despăgubiri, că, dat fiind conţinutul acesteia, în cauză nu a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Lege.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrala sau in rate a preţului. Termenul prevăzut la art. 14 era cel pus la dispoziţia foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentelor sau la acordarea de despăgubiri, de a depune cereri pentru recunoaşterea acestor drepturi, termen care s-a împlinit la 29 iulie 1996.

Nicio cerere a vreunuia dintre cei şase titulari ai contractelor de închiriere, ce a stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu a fost formulată anterior împlinirii acestui termen, în timp ce condiţia subînţeleasă a art. 9 alin. (1), ca apartamentele supuse procedurii vânzării să fie dintre cele ce nu se restituie în natură, se dovedeşte a fi fost îndeplinită în cauză prin chiar opţiunea moştenitoarei G.A., care a solicitat acordarea de despăgubiri în procedura Legii nr. 112/1995 pentru imobilul din Constanţa, aspect faţă de care se apreciază că în nicio împrejurare şi indiferent de contestarea sau nu a Hotărârii din 5 aprilie 1999 a Comisiei Judeţene Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995, cererea sa nu i-ar fi putut deschide, în procedura acestei legi, vocaţia de a dobândi restituirea în natură a imobilului şi de a induce, astfel, incertitudine asupra condiţiei legale a art. 9 alin. (1), respectiv ca obiectul material al contractelor să constea în bunuri ce „nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora”.

În aceste circumstanţe, aspectul necomunicării nici până în prezent a Hotărârii din 5 aprilie 1999 faţă de moştenitoarea G.A., invocat de recurent şi preluat din raţionamentul primei instanţe, ce a fost valorificat în proces în detrimentul intimaţilor - persoane fizice, deşi fără a se putea reţine nicio culpă a acestora ori în lipsa oricărei posibilităţi reale a lor de a o cunoaşte - nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul cauzelor de nulitate absolută ce s-au invocat în legătură cu actele juridice supuse analizei.

Cât timp o procedură administrativă sau judiciară, chiar nefinalizată, nu are aptitudinea de a schimba condiţiile legale prefigurate la momentul încheierii unui anume act juridic, faptul nefinalizării acesteia nu poate fi speculat, aşa cum a făcut-o prima instanţă, într-un motiv de nulitate absolută a actului.

Existenţa manifestării de voinţă a fostului proprietar sau a moştenitorului acestuia, de a-i fi acordate despăgubiri în procedura Legii nr. 112/1995, nu se regăseşte consacrată în nici o dispoziţie legală contemporană încheierii celor cinci contracte de vânzare-cumpărare drept caz de suspendare legală a procedurilor de vânzare către chiriaşi a apartamentelor, după cum afirmă recurentul-reclamant. Susţinând că, întrucât nu a procedat în acest sens, vânzătorul a nesocotit dispoziţii legale imperative, încheind contractele de vânzare-cumpărare în frauda dreptului veritabilului proprietar, recurentul nu indică şi acele dispoziţii legale a căror încălcare a înţeles să o invoce.

Pentru raţiunile deja arătate, decurgând din aplicarea regulilor specifice sancţiunii nulităţii, şi observând conţinutul legii în forma în vigoare la data încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, datând din septembrie 1996, se reţine că nici Legea nr. 112/1995 şi nici H.G. nr. 20/1996 nu conţineau nicio prevedere prin care să se instituie vreun caz de suspendare a procedurilor de vânzare a imobilelor-locuinţe ce intrau sub regimul lor de reglementare, în timp ce aceeaşi legislaţie, în forma dobândită la data încheierii celorlalte două contracte de vânzare-cumpărare (urmare a modificărilor şi completărilor aduse prin H.G. nr. 11/1997), a instituit două cazuri de suspendare a procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 112/1995 (de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor sau de vânzare către chiriaşi), nici unul dintre acestea comun cu cel indicat de către recurent: a) art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, pentru situaţia existenţei pe rolul instanţelor judecătoreşti de cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5) din norme; b) art. 9², pentru situaţia în care comisiile locale şi judeţene, comisiile de sector şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sau unităţile specializate care vindeau locuinţe în condiţiile Legii nr. 112/1995 aveau indicii că o locuinţă face parte din categoria imobilelor menţionate la alin. (4) din norme ori din aceea a imobilelor exceptate de la vânzare, în conformitate cu art. 10 din Lege.

Cea de-a patra critică a recursului a invocat greşita nereţinere de către instanţa de apel a relei-credinţe atât a vânzătorilor, cât şi a cumpărătorilor, la încheierea contractelor supuse analizei.

Într-adevăr, instanţa de apel nu a reţinut reaua-credinţă a vânzătorilor la încheierea contractelor contestate şi nu şi-a concentrat analiza asupra verificării poziţiei subiective a acestor părţi contractante, aspect neesenţial în economia cauzei deoarece cazul de excepţie de la principiul efectelor sancţiunii civile a nulităţii - principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) - preluat, ca atare, şi prin dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, incident speţei, este cel al ocrotirii subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil.

Aceasta înseamnă că, independent de buna sau reaua-credinţă cu care s-a manifestat vânzătorul într-un contract, atâta timp cât se dovedeşte că cumpărătorul a acţionat cu bună credinţă la încheierea actului contestat, acesta este salvat, prin excepţie, de la sancţiunea nulităţii.

Cât priveşte critica prin care recurentul a susţinut că pârâţii persoane-fizice nu ar fi dovedit faptul că s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea statului de proprietar al bunului, se reţine că dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd ca necesară şi suficientă pentru înlăturarea sancţiunii nulităţii absolute a actului juridic, condiţia ca acesta să fi fost încheiat cu bună credinţă.

Prin cele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că în mod corect a stabilit instanţa de apel că pârâţii-persoane fizice au încheiat cele cinci contracte de vânzare-cumpărare cu bună credinţă, încrezându-se în mod sincer în calitatea statului de a deţine toate însuşirile necesare a le transmite dreptul de proprietate asupra apartamentelor, pe baza unei declaraţii publice a acestuia, ce a îmbrăcat forma unei legi. Apartamentele vândute se aflau situate într-un imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, formă de preluare care, potrivit declaraţiei iniţiale a legii, constituia o preluare cu titlu, ceea ce a atras consecinţa supunerii bunului imobil regimului de reglementare al Legii nr. 112/1995.

Chiar după modificarea H.G. nr. 20/1996 prin H.G. nr. 11/1997, nici o calificare a bunului imobil (din care deja se vânduseră trei unităţi locative în septembrie 1996, bunul fiind considerat preluat cu titlu) ca făcând parte dintr-o altă categorie juridică nu a avut loc până în martie 1997, când s-au încheiat celelalte două contracte de vânzare-cumpărare. Nici un demers al moştenitoarei fostului proprietar nu dovedea intenţia acesteia de modificare a status qou-lui bunului, de contestare a titlului statului şi calităţii acestuia de proprietar ori de urmărire a redobândirii imobilului, în materialitatea sa, în condiţiile în care singura cerere formulată de aceasta până atunci în legătură cu nemişcătorul dovedea acceptarea supunerii sale regimului de reglementare al Legii nr. 112/1995, în temeiul căreia partea a solicitat doar acordarea de despăgubiri. Nu au existat nici măcar intenţii viitoare declarate, cu un atare conţinut, ale moştenitoarei, pentru a putea reproşa chiriaşilor-cumpărători lipsa unei prudenţe şi diligenţe faţă de eventuale demersuri ulterioare momentului încheierii actelor contestate, din partea acesteia.

Cum s-a arătat, modificarea ulterioară a voinţei legiuitorului, care şi-a schimbat viziunea în definirea categoriilor juridice de imobile preluate cu titlu şi imobile preluate fără titlu valabil, cu consecinţa implicită a modificării sferei de aplicare a Legii nr. 112/1995, ca şi schimbarea ulterioară încheierii actelor contestate, chiar pe baza acestei modificări survenite la nivel legislativ, a statutului juridic al bunului, calificat în anul 2000 printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ca fiind preluat fără titlu valabil, nu poate produce consecinţe în planul valabilităţii contractelor contestate.

Clauzele exoneratoare de răspundere pentru evicţiune, regăsite, de altfel, doar în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de familia Porumbel, nu dovedesc contrariul concluziei anterioare, apreciindu-se că reţinerea relei-credinţe a cumpărătorilor pe baza existenţei acestora s-ar fi justificat doar dacă şi alte circumstanţele contemporane încheierii actelor ar fi calificat operaţiunea ca fiind una realizată pe risc.

Cât priveşte motivul de nulitate vizând incapacitatea Consiliului local Constanţa de a încheia acte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, în lipsa unui mandat special în acest sens, dată fiind lipsa calităţii sale de proprietar, motiv regăsit doar în privinţa contractului din 28 septembrie 1996 al familiei G., se reţine că acesta nu a fost invocat de reclamant în faţa primei instanţe, nici aceasta şi, prin urmare, nici instanţa de apel neemiţând nici un fel de consideraţii în această privinţă.

Chiar independent de acest amănunt, se reţine că, invocând această critică, recurentul admite calitatea de administrator al bunurilor din domeniul privat al Municipiului Constanţa, în privinţa Consiliului local Constanţa, şi, întrucât prin dispoziţiile art. 29 din H.G. nr. 20/1996, în forma în vigoare la data încheierii acestui contract, se prevedea că vânzarea apartamentelor în condiţiile Legii nr. 112/1995 se face de către societăţile comerciale şi/sau unităţile specializate în vânzarea locuinţelor sau care administrază locuinţele, existente la data intrării în vigoare a legii, rezultă că, în virtutea calităţii sale de administrator Consiliul local Constanţa a încheiat actul în discuţie, nefiind necesară pentru aceasta existenţa unui mandat special.

Reţinând şi că celelalte motive de nulitate a contractelor analizate, ce au fost reţinute prin hotărârea de primă instanţă, dar care au fost infirmate în urma judecăţii de apel, nu au fost supuse cenzurii şi instanţei de recurs şi apreciind, pentru cele arătate anterior, că decizia atacată este una legală, fiind pronunţată cu luarea în considerare a cadrului legal existent la data încheierii actelor juridice contestate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ îl va obliga pe recurent să plătească intimatelor cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorarii de avocat, respectiv 1.000 de lei în favoarea intimatelor P.V. şi P.M. (chitanţa de plată, fila 60 dosar recurs) şi 1.000 lei în favoarea intimatelor R.E. şi R.M.A. (chitanţa de plată, fila 61 dosar recurs), ce au fost reduse în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., faţă de munca depusă, durata procedurii în faţa acestei instanţe şi actele de procedură îndeplinite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A.C. împotriva Deciziei nr. 79 din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă recurentul să plătească 1.000 lei intimatelor P.V. şi P.M. şi 1.000 lei intimatelor R.E. şi R.M.A., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1197/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1218/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1171/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1177/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1180/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1197/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1218/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1221/2014. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1222/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1258/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs