ICCJ. Decizia nr. 1258/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1258/2014
Dosar nr. 2939/112/2012
Şedinţa publică din 11 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1390/F din 26 aprilie 2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamanţii J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M., S.S., S.O.M., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bistriţa, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, în prealabil admiţându-se excepţia cu acest obiect.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor construcţii şi teren situate în U., preluat abuziv de către Statul Român.
Din actele depuse la dosarul cauzei, a rezultat că reclamanţii au formulat cu privire la acest imobil notificarea din 9 octombrie 2003 în temeiul Legii nr. 10/2001 (adresată iniţial Prefecturii judeţului Bistriţa-Năsăud din 16 iulie 2001), ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin dispoziţia din 2007 a Primarului Municipiului Bistriţa, deoarece nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitori ai fostului proprietar tabular deposedat. Reclamanţii nu au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei din 2007, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare în anul 2007).
Tribunalul a apreciat că acţiunea formulată de reclamanţi are ca finalitate acordarea unor despăgubiri pentru imobilele în litigiu, pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin omiterea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 33/2008, pronunţată în cadrul unui recurs în interesul legii. În acest sens, în condiţiile în care reclamanţii nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, dreptul la despăgubiri nu poate fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale.
Soluţionarea unei cereri privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar crea astfel posibilitatea, pentru reclamanţi, care nu au urmat întreaga procedură reglementată de Legea nr. 10/2001, de a obţine, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretenţiilor lor legate de un imobil, care se află sub incidenţa acestei legi, situaţie de natură să încalce atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi principiul prevalenţei legii speciale faţă de legea generală. În cazul de faţă în mod evident este vorba de imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, aspect de altfel necontestat de către reclamanţi, care au şi formulat notificare în baza legii speciale, dar nu au urmat procedura până la capăt, astfel încât s-a apreciat de tribunal că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dispoziţiile legale invocate de reclamanţi în acţiune.
Cât timp există o normă specială cu acelaşi domeniu de reglementare, aplicarea normei speciale este obligatorie, dat fiind principiul specialia generalibus derogant, indiferent de rezultatul pe care îl determină. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Totuşi, în acest mod reclamanţilor li s-ar fi îngrădit dreptul de acces la justiţie, întrucât art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. S-a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei, dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie. Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiuni de drept comun pentru obţinerea de despăgubiri pentru privarea de dreptul de proprietate, ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, a conchis tribunalul.
Prin decizia nr. 118 din 11 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M., S.S. şi S.O.M.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că problema admisibilităţii acţiunii a fost corect analizată de prima instanţă prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a stabilit că în concursul dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.
În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte a arătat în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia spedalibuts derogant.
Reclamanţii se află în ultima din cele trei situaţii enumerate, adică nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au formulat o notificare unităţii deţinătoare a imobilului, ce a fost respinsă prin dispoziţia din 10 septembrie 2007 a Primarului Municipiului Bistriţa, iar reclamanţii nu au formulat plângere împotriva acesteia. Deşi nu au urmat procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au formulat prezenta acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acţiuni reclamanţii nu au invocat nicio eventuală neconcordanţă a dispoziţiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanţă care să facă aplicabilă direct şi prioritar Convenţia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, iar aplicarea art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în locul legii speciale, aşa cum solicită reclamanţii, nu este posibilă.
Norma europeană nu poate fi interpretată ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Invocarea unui „bun” în sensul art. 1 presupune recunoaşterea dreptului de proprietate în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Or, reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deţin un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.
Nedeţinând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluţionare a cauzei se produce sau nu o ingerinţă în dreptul lor de proprietate.
S-a apreciat că nici critica referitoare la încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este fondată.
Faptul că instanţa de fond a verificat cu prioritate posibilitatea reclamanţilor de a acţiona în baza art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţai Europeană a Drepturilor Omului în condiţiile în care în urma parcurgerii procedurii legii speciale, reclamanţilor li s-a respins notificarea, prin dispoziţia din 10 septembrie 2007 a Primarului Municipiului Bistriţa, iar reclamanţii nu au formulat plângere împotriva acesteia, nu reprezintă o încălcare a accesului lor la justiţie, garantat prin art. 6 din Convenţie. Acest text nu garantează dreptul unei persoane care se adresează justiţiei de a obţine analiza pe fond a tuturor pretenţiilor sale, aşa cum invocă reclamanţii.
Neformulând plângere împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii şi-au asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil.
A fost înlăturat ca nefondat şi argumentul potrivit căruia limitarea apărării dreptului de proprietate al reclamanţilor exclusiv la perioada expres şi limitativ prevăzută de Legea nr. 10/2001 contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reglementarea specială conţine posibilitatea de contestare a actului administrativ în instanţă, dându-se, astfel, eficienţă principiului instituit de art. 6 din Convenţie, prin accesul la instanţă al oricărei persoane nemulţumite de modul în care i-a fost soluţionată notificarea în etapa administrativă.
Limitarea în timp a dreptului de a formula plângere împotriva deciziei/dispoziţiei prin care s-a soluţionat notificarea este, la rândul său, conformă exigenţelor unui proces echitabil, având totodată rolul de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.
În ipoteza menţionată de reclamanţi, în care contestarea dispoziţiei de soluţionare a notificării s-ar putea exercita oricând, fără limită în timp, ar exista o permanentă incertitudine asupra situaţiei juridice a unui imobil, împrejurare inacceptabilă din punct de vedere legal.
Prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în pretenţii nu se încalcă dreptul reclamanţilor de acces la instanţă, întrucât un astfel de acces le era asigurat de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de care însă, nu au uzat.
A fost înlăturată şi critica vizând lipsa de eficacitate a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanţii nu au exercitat calea de atac împotriva dispoziţiei prin care notificarea le-a fost respinsă, pentru ca instanţa să verifice legalitatea modului de soluţionare a notificării, şi, eventual, să stabilească o altă soluţie, în ipoteza în care ar fi apreciat calea de atac întemeiată.
Afirmaţia referitoare la înlăturarea excepţiei inadmisibilităţii în litigii similare de către alte instanţe naţionale, nu constituie un motiv întemeiat, în condiţiile în care practica judiciară nu este izvor de drept, iar în cauză în mod corect prima instanţă a aplicat cele statuate prin decizia nr. 33/2008.
Chiar dacă prin această decizie s-a statuat inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, promovate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a apreciat că excepţia este incidentă şi în prezenta cauză, care nu este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ci pe art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât imobilul pentru care se solicită despăgubirile intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi singurul act normativ în baza căruia se pot formula pretenţii de orice fel, restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, după data intrării sale în vigoare este acest act normativ.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M. S.S. şi S.O.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că, în mod greşit, a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001.
S-a susţinut că acţiunea introductivă nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci pe temeiul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind relevant că, pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, C.E.D.O. a atras atenţia şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, ceea ce înseamnă că acţiunea formulată de reclamanţi nu poate fi limitată la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
S-a mai susţinut că admiterea excepţiei inadmisibilităţii contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece aprecierea că apărarea dreptului de proprietate a reclamanţilor ar putea fi exercitată doar în perioada de 30 de zile, expres şi limitativ prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, echivalează cu încălcarea flagrantă a liberului acces la justiţie şi cu obstrucţionarea în mod grav a modalităţilor de apărare a dreptului de proprietate.
Mai mult, însăşi procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii.
Această normă are prioritate faţă de orice dispoziţie sau prevedere legală din dreptul intern, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în acest sens pronunţându-se Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008.
Or, C.E.D.O. a stabilit că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat în mod abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului. Curtea a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti, care au atras condamnarea Statului Român pentru încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1, motivat de faptul că a avut loc o lipsire de proprietate suprapusă peste absenţa unei despăgubiri adecvate.
Reclamanţii au reiterat susţinerile privind soluţiile pronunţate de alte instanţe naţionale, de respingere a excepţiilor de inadmisibilitate invocate în speţe similare, cercetându-se fondul cauzei, în legătură cu calitatea de proprietar/persoană îndreptăţită a persoanelor care solicită despăgubiri, caracterul abuziv al deposedării de către Statul Român şi eventuala acordare de despăgubiri în natură sau echivalent bănesc.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de apel a menţinut, în mod corect, hotărârea primei instanţe prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri în cuantum de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor preluate de către stat anterior anului 1989, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a reţinut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată rezidă în prevederile Legii nr. 10/2001, dimpotrivă, a analizat admisibilitatea cererii tocmai pornind de la premisa că pretenţiile reclamanţilor s-au fundamentat pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Faptul că, în analiza excepţiei inadmisibilităţii, instanţa a avut în vedere Legea nr. 10/2001, nu înseamnă că s-a reţinut acest temei juridic al cererii, ci că s-a apreciat că nu poate fi ignorată existenţa unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989, inclusiv sub forma despăgubirilor în echivalent bănesc.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia spedalibuts derogant.
Faptul că obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză nu îl reprezintă însăşi revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, la care se referă în mod expres decizia menţionată, dată în interesul legii, nu exclude relevanţa în cauză a acesteia: revendicarea presupune restituirea în natură a unui imobil, iar cererea în despăgubiri constând în contravaloarea acestui, formulată în speţă, reflectă finalitatea restituirii în echivalent a aceluiaşi imobil, astfel încât dispoziţiile deciziei în interesul legii sunt aplicabile pentru identitate de raţiune, raţionamentul juridic ce a fost conceput pentru adoptarea sa impunându-se mutatis mutandis în prezenta cauză.
Pe acest temei, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă principiului specialia generalibus derogant, confirmând că nu poate fi primită acţiunea directă adresată instanţelor de judecată pentru acordarea unui anumit tip de măsuri reparatorii, atât timp cât persoana pretins îndreptăţită la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului are obligaţia iniţierii şi finalizării procedurii reglementate de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, nu mai puţin, a celei reglementate de Legea nr. 247/2005, dacă este cazul, în cadrul căreia eventualul drept la despăgubiri recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001 ar putea fi valorificat, în sensul obţinerii efective a despăgubirilor.
Legalitatea concluziei instanţei de apel, formulate prin aplicarea pentru identitate de raţiune a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, este confirmată de dispoziţiile unei alte decizii pronunţate în interesul legii, respectiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat în mod expres (la pct. 2 din dispozitiv) că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”
Aşadar, această decizie în interesul legii se preocupă în mod explicit chiar de acţiunile care au ca obiect acordarea de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea imobilelor preluate abuziv de către stat anterior anului 1989, adresate direct instanţelor de judecată şi întemeiate fie pe art. 480 C. civ. şi/sau pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statuând că sunt inadmisibile, iar dezlegările cuprinse în această decizie sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii, s-a arătat că inadmisibilitatea unor astfel de acţiuni derivă din principiul specialia generalibus derogant, aplicabil în condiţiile în care există o lege specială ce prevede procedura de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv sub forma despăgubirilor băneşti, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (ce reglementează executarea dispoziţiilor emise în procedura Legii nr. 10/2001), procedură ce trebuie derulată în mod obligatoriu.
Instanţa supremă a arătat că raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia inadmisibilităţii cererilor având ca obiect despăgubiri băneşti este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Problema de drept în discuţie în ambele decizii este aceeaşi, respectiv posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Dispoziţiile deciziei sunt aplicabile indiferent de situaţia concretă în care se află o persoană pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii, respectiv dacă nici măcar nu a iniţiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă au declanşat o astfel de procedură în termenul legal şi nu au obţinut restituirea în natură a imobilului în urma derulării acesteia, indiferent dacă li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri ori li s-a respins notificarea în totalitate (în această din urmă ipoteză aflându-se reclamanţii din prezenta cauză).
Este de precizat că, în considerentele deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, s-au expus argumentele pentru care instanţa supremă a considerat că nu există nicio neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 ori Legea nr. 247/2005 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ori art. 6 din Convenţie, făcând referire la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (în special, hotărârea pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), iar aceste considerente se impun în cauză, în aplicarea art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., răspunzându-se în acest fel motivelor de recurs cu acest obiect, fără a fi necesară reiterarea considerentelor din decizia pronunţată în interesul legii.
A reanaliza, în prezentul cadru procesual, chestiunea compatibilităţii procedurii de acordare a despăgubirilor din legile speciale cu dreptul de acces la instanţă, reglementat de art. 6 din Convenţai Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susţin recurenţii, ar echivala cu ignorarea caracterului obligatoriu al deciziei în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat.
Este de precizat doar faptul că, pretinzând încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin mecanismul conceput în procedura naţională de acordare a despăgubirilor, recurenţii pornesc de la premisa eronată că instanţa de apel ar fi apreciat în cauză că inadmisibilitatea pretenţiilor reclamanţilor derivă din faptul că nu au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei emise în procedura Legii nr. 10/2001, prin care li s-a respins notificarea, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În realitate, raţionamentul juridic pe care s-a bazat soluţia instanţei de apel a avut în vedere situaţia particulară a reclamanţilor, în sensul că nu au finalizat procedura legii speciale, însă, după cum s-a arătat anterior, concluzia inadmisibilităţii s-ar fi impus în egală măsură şi în ipotezele în care reclamanţii nu ar fi iniţiat procedura specială ori, deşi ar fi făcut acest lucru, ar fi obţinut o recunoaştere generică a dreptului la despăgubiri, cu obligaţia parcurgerii procedurii prevăzute de Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în oricare dintre ipotezele fiind pe deplin aplicabil principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate că argumentele deja expuse sunt suficiente pentru conturarea soluţiei ce se impune în cauză, respectiv respingerea recursului, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, date fiind considerentele deciziei de apel, referitoare la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii, trebuie subliniat faptul că analiza existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor din cauză, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conduce la aceeaşi concluzie a inadmisibilităţii cererii în despăgubiri.
În considerentele deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a arătat că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie (…) Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.”
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 fiind pronunţată asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, constatarea logică desprinsă din considerentele citate anterior ar părea să fie aceea a admisibilităţii unei astfel de acţiuni, d acă reclamantul face dovada deţinerii unui „bun” în sensul Convenţiei.
Această instanţă de recurs nu consideră necesar a tranşa aspectul admisibilităţii cererii în despăgubiri formulate în speţă din perspectiva enunţată anterior (analiză ce ar trebui să ia în considerare decizia nr. 27/2011 pronunţată, de asemenea, în interesul legii, care are ca obiect tocmai admisibilitatea unei cereri în despăgubiri adresate în mod direct instanţei de judecată şi este ulterioară deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008), întrucât raţionamentul juridic pe acest aspect are ca premisă dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul recurenţilor. Or, după cum se va arăta, recurenţii-reclamanţi nu se pot prevala în cauză de un „bun” în sensul Convenţiei, astfel cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel.
Prin motivele de recurs, s-a pretins că reclamanţii deţin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin recunoaşterea chiar de către legiuitor, respectiv prin fostul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a dreptului de proprietate asupra imobilului, invocând jurisprudenţa C.E.D.O. pe acest aspect.
Aceste susţineri nu pot fi primite.
Pe de o parte, caracterul constatator al dreptului de proprietate, cu efect retroactiv, al prevederii legale invocate (abrogate prin Legea nr. 1/2009), nu opera în cazul oricărei preluări abuzive, de natura celor menţionate în art. 2 din lege, ci doar al preluărilor fără titlu, situaţie în care este necesară înfăţişarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi făcut o asemenea apreciere, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
De altfel, în speţă, nu a existat nici măcar o apreciere a caracterului abuziv al preluării, caz în care decizia entităţii învestite cu soluţionarea notificării, emisă în procedura Legii nr. 10/2001, ar fi fost cea care reflectă existenţa unui „bun”, prin recunoaşterea fie a dreptului de proprietate, fie a dreptului la despăgubiri, în aplicarea art. 25 alin. (4), respectiv art. 26 din Legea nr. 10/2001, atât timp cât notificarea reclamanţilor a fost respinsă, pentru nedovedirea dreptului de proprietate la data preluării.
Pe de altă parte, în jurisprudenţa C.E.D.O. conturată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu s-a apreciat că existenţa unei prevederi legale favorabile ar fi suficientă, prin ea însăşi, pentru recunoaşterea unui „bun”, iar reclamanţii nu au invocat nicio decizie a Curţii care să cuprindă o asemenea apreciere. Dimpotrivă, Curtea a considerat în mod constant că o creanţă poate fi considerată drept un „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, doar atunci când are o bază suficientă în dreptul intern şi dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui bun (de exemplu, hotărârile din cauzele Slavov contra Bulgariei, Kopecký contra Slovaciei, Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe ).
Pentru a exista speranţa legitimă, Curtea a arătat că „Simpla posibilitate de a obţine, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranţă legitimă, în lipsa îndeplinirii tuturor condiţiilor legale”, fiind necesar ca „solicitarea de obţinere a unui bun să se bazeze pe un act juridic, ale cărui condiţii să fie îndeplinite indiscutabil şi să devină practic o formalitate recunoaşterea actuală a dreptului.” ( Kopecký contra Slovaciei, hotărâre din 28 septembrie 2004). Or, în contextul Legii nr. 10/2001, emiterea unei dispoziţii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării presupunea verificarea îndeplinirii anumitor condiţii, printre care şi dovada dreptului de proprietate al notificatorului la data preluării imobilului de către stat (cerinţă ce nu a fost îndeplinită de către recurenţii din cauză, după cum s-a constatat în dispoziţia de respingere a notificării acestora), ceea ce exclude existenţa unei speranţe legitime prin dispoziţiile fostului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, Curtea a făcut, în majoritatea cazurilor, referire la practica instanţelor naţionale care au admis un număr semnificativ de cereri de acelaşi fel.
C hiar în contextul jurisprudenţei C.E.D.O., formate chiar în cauzele privind România, anterior anului 2010, în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârile din cauzele Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii), instanţele naţionale au recunoscut existenţa unui „bun” prin constatarea nelegalităţii preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989. Or, în speţă nu s-a dovedit pronunţarea unei dispoziţii cu acest obiect a unei instanţe judecătoreşti).
Mai mult, după cum, în mod corect, s-a arătat în decizia recurată în speţă, prin hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României (din 12 octombrie 2010), C.E.D.O. a statuat că un „bun” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Or, în speţă nu s-a dovedit nici pronunţarea unei asemenea hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu deţin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii J.A., C.C.E., S.V.D., S.B.A., M.M. S.S. şi S.O.M. împotriva deciziei nr. 118 din 11 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1222/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 1260/2014. Civil → |
|---|
