ICCJ. Decizia nr. 1206/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1206/2014
Dosar nr. 17118/3/2008
Şedinţa publică din 9 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 mai 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 17118/3/2008, reclamanta P.Ş.V. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 2.398,12 mp situat în Bucureşti, str. P.Ţ., sector 4 şi să se constate că a dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acest teren în suprafaţă totală de 953,24 mp respectiv: C1 - Biserică în suprafaţă de 625,11 mp, C2 - Pangar în suprafaţă de 36,42 mp, C3 - Depozit cărţi în suprafaţă de 37,23 mp, C4 - Lumânărar în suprafaţă de 23,39 mp, C5 - Poartă cu boltă betonată, în suprafaţă de 21,22 mp, C6 - Clopotniţă în suprafaţă de 7,96 mp, C7 - Cancelarie în suprafaţă de 14,61 mp, C8 - Trapeză în suprafaţă de 25,34 mp, C9 - Grup sanitar în suprafaţă de 19,23 mp şi C10 - Garaj în suprafaţă de 24,53 mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 1543 din 9 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit afirmaţiilor reclamantei, aceasta a dobândit terenul ce formează obiectul cauzei prin donaţie de la A.V.P., aşa cum se menţionează şi în testamentul autentificat la 21 decembrie 1936 de către Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, pct. 13 lit. b), însă înscrisul constatator al acestei donaţii nu mai există în prezent.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este obligat în raportul juridic dedus judecăţii care, într-o astfel de acţiune, este întotdeauna fostul proprietar al imobilului în privinţa căruia se invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, din probele administrate în cauză, reclamanta nu a făcut dovada că adevăratul proprietar al imobilului în litigiu este pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, nu s-a depus vreun titlu de proprietate al pârâtului asupra terenului în litigiu şi în niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar nu figurează pârâtul în calitate de proprietar al imobilului, astfel încât, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre prin care să se constate dobândirea, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca efect al prescripţiei achizitive.
Prin Decizia nr. 117/A din 23 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că în niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar nu se află menţionat, în calitate de proprietar intimatul-pârât, iar dispoziţiile alin. (2) din articolul unic al Legii nr. 455/2006 nu sunt aplicabile în speţa dedusă judecăţii, deoarece reclamanta însăşi arată că terenul a fost dobândit prin testament de la doamna A.V.P., în prezent decedată.
Susţinerea apelantei în sensul că autoarea sa este decedată, nu are moştenitori şi, prin urmare, în prezenta cauză ar avea calitate procesuală pasivă intimata-pârâtă, este un argument în plus al faptului că această calitate aparţine statului faţă de care reclamanta putea să solicite constatarea vacanţei succesorale şi ulterior să promoveze acţiunea de faţă.
Chiar apelanta-reclamantă susţine că bunul din litigiu ar fi un bun fără stăpân şi că ar fi al statului în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 477 şi ale art. 646 din C. civ., însă intimatul-pârât nu dobândeşte calitate procesuală în prezenta cauză nici în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 215/2001 şi nici ale Legii nr. 455/2006.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. reclamanta P.Ş.V., formulând următoarele critici:
I. Instanţele anterioare au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile alin. (2) din articolul unic al Legii nr. 455/2006 care reglementează acţiunile în materia uzucapiunii formulate de cultele religioase precizându-se expres că acestea se vor soluţiona în contradictoriu cu autorităţile locale şi alte persoane interesate, numai în cazul în care acestea sunt cunoscute.
Instanţele anterioare nu au înţeles că aceste dispoziţii legale reprezintă o derogare de la dreptul comun în materie, calitatea procesuală a pârâtului rezultând ex lege.
II. Prin solicitarea celor două instanţe de constatare a vacanţei succesorale se realizează o depăşire a atributelor puterii judecătoreşti, deoarece se impune necesitatea ipotetică a unei proceduri ce nu poate fi iniţiată de reclamantă şi care nu rezultă din nicio prevedere legală.
III. Instanţele anterioare au interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 64 alin. (1) teza finală din Legea nr. 512/2001, conform cărora "primarul acţionează şi ca reprezentant al statului în comuna sau oraşul în care a fost ales".
Prin urmare, Municipiul Bucureşti, prin primar general, este reprezentantul statului în teritoriu şi singurul ce ar putea emite vreo pretenţie asupra imobilului în litigiu, deşi posesia a fost exercitată de reclamantă de peste 70 de ani.
IV. Instanţele anterioare au interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 477 C. civ. ce reglementează situaţia juridică a bunurilor fără stăpân, în sensul că acestea sunt ale statului, prin sintagma domeniu public înţelegându-se domeniu privat al statului
care este reprezentat în teritoriu de unitatea administrativ-teritorială care stă în justiţie prin primar.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele;
Recursul reclamantei a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 aprilie 2009, judecata acestuia fiind suspendată la data de 21 octombrie 2009 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei ce forma obiectul Dosarului nr. 7426/4/2009 al Judecătoriei sector 4.
Dosarul a fost repus, din oficiu, pe rol pentru verificări la data de 10 iulie 2012, iar la termenul de judecată din 19 septembrie 2012, urmare a relaţiilor solicitate de la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, conform cărora Dosarul nr. 7426/4/2009 a fost soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 1045 din 12 decembrie 2011, cauza a fost repusă pe rol şi acordat termen pentru soluţionarea recursului la 31 octombrie 2012, dată la care judecata cauzei a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
La data de 17 decembrie 2012 dosarul a fost repus pe rol din oficiu, în vederea discutării perimării, în acest sens fiind acordat termen la 6 februarie 2013, prin încheierea de la acea dată fiind menţinută măsura suspendării.
La data de 5 martie 2014 cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării.
Potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată,
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a fost menţinută măsura suspendării, respectiv, 6 februarie 2013 şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 5 martie 2014, niciuna din părţi nu a întrerupt cursul suspendării, lăsând în nelucrare recursul
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, în baza art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte constată perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat reclamanta P.Ş.V. împotriva Deciziei nr. 117/A din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1205/2014. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 1219/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
