ICCJ. Decizia nr. 1223/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1223/2014
Dosar nr. 9868/118/2011*
Şedinţa publică de la 27 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2526 din 14 august 2012, Tribunalul Constanţa, secţia a ll-a civilă, a admis acţiunea precizată de reclamanta SC C.S. SRL Constanţa şi a obligat pârâtul oraşul E. prin Primar să plătească reclamantei suma de 1.026.605,47 RON reprezentând penalităţi de întârziere în derularea contractului din 26 iunie 2008, facturi restante emise pentru serviciile prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009 şi suma de 34.035 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a perfectat contractul de prestări servicii pază şi protecţie din 26 iunie 2008 prin care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să presteze astfel de servicii pârâtei, în calitate de beneficiar.
Că din probele administrate în cauză, respectiv facturi fiscale, sentinţa civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanţa, raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert judiciar H.A., procesul-verbal încheiat între părţi în data de 11 aprilie 2011 prin care pârâta recunoaşte debitul şi se eşalonează plata acestuia pe o perioada de 8 luni, şi celelalte înscrisuri depuse, a rezultat că reclamanta a efectuat serviciile de pază şi protecţie la care s-a obligat, emiţând pârâtei facturi pe care aceasta Ie-a acceptat la plată, dar nu a înţeles să le achite la scadenţă în mod culpabil.
Între părţi a mai existat un litigiu ca urmare a neachitării la scadenţă a preţului pentru serviciile prestate, iar prin sentinţa civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanţa, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.019.112,23 RON reprezentând preţ al serviciilor de pază pentru perioada 1 noiembrie 2008-31 decembrie 2008.
În prezenta cauză, reclamanta a solicitat aşa cum s-a precizat în timpul judecăţii, numai penalităţile aferente debitului principal, calculate conform art. 7 pct. 2 din contractul părţilor, penalităţi în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data scadenţei fiecărei facturi neachitate la scadenţă şi până la data plăţii efective.
Potrivit art. 7 pct. 2 din contractul părţilor, acestea au stabilit anticipat şi de comun acord prin clauza penală întinderea daunelor interese care cad în sarcina beneficiarului în cazul în care acesta nu-şi achită la scadenţă debitele.
Cum pârâta nu a achitat la scadenţă facturile fiscale emise pentru serviciile de pază şi protecţie prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009, aceasta fiind în culpă contractuală, instanţa, având în vedere şi raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert judiciar H.A., a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.026.605,47 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în derularea contractului din 26 iunie 2008, respectiv pentru neachitarea la scadenţă a facturilor fiscale emise pentru serviciile de pază şi protecţie prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009.
Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 2 din 16 ianuarie 2013, a respins apelul declarat de pârâtul oraşul E. prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 2526 din 14 august 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în contradictoriu cu intimata reclamantă SC C.S. SRL Constanţa, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat prin acţiune plata sumei de 47.042,83 RON reprezentând debit restant, c/valoare factură din 31 noiembrie 2008 şi care prin sentinţa civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Constanţa nu au făcut obiectul examinării pe calea somaţiei de plată, precum şi suma de 839.655,99 RON penalităţi de întârziere calculate până la 1 iunie 2011, pentru executarea cu întârziere a tuturor obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă, atât a celor care au făcut obiectul somaţiei de plată cât şi a celor solicitare prin prezenta hotărâre.
La termenul din 26 aprilie 2011 reclamanta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă motivat de faptul că pârâta a achitat la 6 februarie 2012 debitul principal restant, solicitând recalcularea penalităţilor de întârziere în conformitate cu clauzele contractuale şi data plăţii efective.
Această situaţie este confirmată de pârâtă prin obiecţiunile depuse la 25 aprilie 2012, în care se menţionează că suma de 47.042,83 RON a fost stinsă parţial prin plată, 37.879 RON, parţial prin compensare cu obligaţiile de plată datorate bugetului local de către reclamantă.
În ceea ce priveşte suma de 898.652,22 RON penalităţi de întârziere pentru facturile emise în perioada 1 august 2008-7 iulie 2011 pârâtul a învederat că nu reflectă realitatea deoarece o serie de facturi nu au fost însuşite de către pârât astfel că nu se poate lua în calcul un moment de la care să înceapă să curgă penalităţile de întârziere.
Curtea a reţinut că nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel pârâtul nu a făcut dovada facturilor refuzate la plată, iar din probele administrate a rezultat că debitul principal a fost executat în totalitate ceea ce exclude refuzul legal la plată pentru anumite facturi.
Instanţa de fond a încuviinţat obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, calculul penalităţilor fiind refăcut raportat la momentul plăţii facturilor emise de reclamantă, luând în considerare că ultimele sume au fost achitate la 6 februarie 2012.
Expertul a stabilit detaliat pentru fiecare factură în parte penalităţile de întârziere, calculate conform contractului de prestării servicii din 26 iunie 2008, rezultând în final suma de 1.026.605,47 RON, sumă acceptată de reclamantă care la termenul din 5 iunie 2012 a înţeles să-şi precizeze acţiunea în sensul majorării capătului 2 din acţiune la valoarea stabilită prin expertiză.
Curtea a constat că orice critică adusă de pârât cu privire la suma acordată de instanţă este neîntemeiată câtă vreme nu a fost contestat calculul efectuat de expert sub aspectul sumelor achitate cu întârziere, a procentului aplicat, al zilelor de întârziere pentru care s-au calculat penalităţi de întârziere.
Stabilit fiind că pârâtul şi-a onorat obligaţiile contractuale cu întârziere, după acţionarea în justiţie de către reclamantă, atât pe procedura somaţiei de plată cât şi pe calea dreptului comun pentru suma de 47.042,83 RON, curtea a apreciat ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.
În ceea ce priveşte critica privind plata cheltuielilor de judecată a constat că tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în concordanţă cu practica C.E.D.O. potrivit căreia pot fi rambursate numai cheltuielile pentru care s-a stabilit ca au fost efectuate în mod real, că ele sunt necesare şi că au un cuantum rezonabil.
Critica a fost apreciată ca neîntemeiată deoarece reclamanta a făcut dovada realităţii cheltuielilor de judecată, precum caracterul lor rezonabil, fiind îndreptăţită să le recupereze integral de la partea care a căzut în pretenţii.
Şi critica referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a apreciat a fi neîntemeiată, motivat de faptul că o astfel de cerere nu a fost făcută în faţa instanţei de fond deşi pârâta a beneficiat de asistenţă juridică calificată, neputând constitui o critică adusă hotărârii tribunalului.
Împotriva deciziei civile nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul oraşul E. prin Primar, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său şi respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.
În criticile formulate, recurentul pârât, după o prezentare a situaţiei de fapt a susţinut în esenţă următoarele:
Că suma admisă de instanţă se află în neconcordanţă cu cea rezultată prin concluziile raportului de expertiză, că penalităţile aferente debitului pentru plata cu întârziere a facturilor au fost calculate prin expertiza contabilă judiciară conform art. VII pct. 2 din contract, expertul concluzionând că aceste penalităţi sunt în cuantum de 898.652,22 RON, şi că faţă de această situaţie instanţa de apel în mod greşit a menţinut soluţia instanţei de fond prin care instituţia sa a fost obligată la plata sumei de 1.026.605,47 RON, deşi reclamanta a renunţat la capătul de cerere prin care solicita obligarea pârâtului la plata sumei de 47.042 RON debit restant.
A fost criticată hotărârea şi sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată invocând Decizia nr. 401/2005 prin care Curtea Constituţională a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţional convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu complexitatea activităţii depuse este una constituţională.
Că instanţa de judecată nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.E.D.O. în această materie, care a statuat că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, urmează a fi recuperate de partea adversă numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.
În speţă, nu au fost avute în vedere nici criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cât şi de faptul că, fiind instituţie publică, oraşul E. se află într-o situaţie bugetară precară, neavând posibilitatea de a plăti cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat, sens în care solicită reducerea onorariului de avocat, cu atât mai mult cu cât cauza nu reprezintă un grad de complexitate foarte mare.
Intimata reclamantă prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursul declarat de pârâtul oraşul E. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului oraşul E., invocată de acesta, sunt de reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, „Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale”, iar art. 21 din aceeaşi lege dispune, la alin. (1) că „unităţile administrativ-teritoriaie sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriaie sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii”. Potrivit alin. (2) al art. 21 din lege „în justiţie, unităţile administrativ-teritoriaie sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean”.
Conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 „Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie.”
Din analiza acestor dispoziţii legale, se reţine faptul că numai unitatea administrativ-teritorială este înzestrată cu personalitate juridică şi numai aceasta poate sta în judecată în nume propriu. Aşa fiind, se constată că în speţă, unitatea administrativ-teritorială este oraşul E., care are capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, critica invocată va fi respinsă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Este de necontestat în cauză că între părţi s-a perfectat contractul de prestări servicii pază şi protecţie din 26 iunie 2008, prin care reclamanta, în calitate de prestator a prestat astfel de servicii pârâtei, în calitate de beneficiar.
În ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractuale, instanţa de apel a apreciat, în lumina dispoziţiilor art. 969 C. civ., raportat la art. 977 C. civ., că există o clauză penală, art. 7 pct. 2 din contractul părţilor, potrivit căreia s-a stabilit anticipat şi de comun acord întinderea daunelor interese care cad în sarcina beneficiarului în cazul în care acesta nu-şi achită la scadentă debitele.
Cum pârâtul nu a achitat la scadenţă facturile fiscale emise pentru serviciile de pază şi protecţie prestate în perioada 27 iunie 2008-31 decembrie 2009, acesta fiind în culpă contractuală, instanţa ţinând cont de clauzele contractuale, în mod corect a reţinut răspunderea contractuală a pârâtului, care a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.026.605,47 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în derularea contractului din 26 iunie 2008, respectiv pentru neachitarea la scadenţă a facturilor fiscale emise.
Critica recurentului pârât prin care a susţinut că suma privind penalităţile de întârziere la care a fost obligat sunt prea mari în raport de cuantumul de 898.652,22 RON, stabilit prin expertiza contabilă judiciară efectuată în cauză şi că faţă de această situaţie instanţa de apel în mod greşit a menţinut soluţia instanţei de fond prin care instituţia sa a fost obligată la plata sumei de 1.026.605,47 RON, deşi reclamanta a renunţat la capătul de cerere prin care solicita obligarea pârâtului la plata sumei de 47.042 RON debit restant, reprezintă un motiv de netemeinicie care, în actuala reglementare nu poate forma obiect de analiză în această cale extraordinară de atac, avându-se în vedere abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., legate de administrarea şi interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare.
Altfel spus, critica recurentului pentru stabilirea situaţiei de fapt nu se converteşte în motivul de legalitate invocat, întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei apelului din perspectiva caracterului devolutiv ai acestei căi de atac, iar în cauză instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Şi critica recurentului pârât privind inadmisibilitatea acţiunii reclamantei în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. este nefondată.
Este de necontestat că reglementările art. 7201 C. proc. civ. sunt de maximă actualitate, prin aceea că în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
De asemenea, este ştiut că raţiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 7201 C.proc. civ. este aceea de a simplifica şi degreva judecăţile având ca obiect pretenţii de natură bănească ce pot fi soluţionate pe cale amiabilă şi într-un termen scurt.
În cauză, este de observat că s-a efectuat procedura concilierii, dovada făcând-o corespondenţa purtată cu reclamanta anterior, cât şi ulterior declanşării litigiului, adresele de convocare la conciliere şi procesele-verbale încheiate de părţi.
Este reală împrejurarea că înscrisurile invocate de către recurent nu îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., dar nerespectarea unora din prevederile art. 7201 C. proc. civ., în opinia instanţei supreme, nu atrage automat nulitatea concilierii, cu atât mai mult cu cât acesta nu a invocat şi nici nu a dovedit vreo vătămare în cauză.
Avându-se în vedere demersurile ambelor părţi şi relaţiile dintre ele, nu se poate reţine că nu s-a realizat concilierea prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu a avut cunoştinţă de pretenţiile reclamantei, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 486 din 20 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 12038/118/2009 al Tribunalului Constanţa, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1.019.112,23 RON reprezentând pretai serviciilor de pază pentru perioada 1 noiembrie 2008-31 decembrie 2008.
Nici critica prin care recurentul pârât a susţinut că în acordarea cheltuielilor de judecată la fond, nu au fost avute în vedere criteriile la care se referă art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., cât şi faptul că, fiind instituţie publică, oraşul E. se află într-o situaţie bugetară precară, neavând posibilitatea de a plăti cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 15.000 RON reprezentând onorariu de avocat, sens în care a solicitat reducerea onorariului de avocat, cu atât mai mult cu cât cauza nu prezintă un grad de complexitate foarte mare, nu poate fi primită.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, iar dispoziţiile art. 274 alin. (3) din acelaşi cod, prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau complexitatea muncii îndeplinită de avocat.
Se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea textelor de lege precitate la împrejurări concrete a căror stabilire şi apreciere este la latitudinea instanţelor devolutive, astfel că aspectul de netemeinicie referitor la aprecierea proporţionalităţii onorariului în raport de complexitatea cauzei nu poate fi verificat în această cale de atac.
În cauză, trebuie avută în vedere atât jurisprudenta naţională, cât şi şi jurisprudenta C.E.D.O., care a conturat nu numai ideea că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, precum şi faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.
Aşa fiind, cum decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul oraşul E. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 2 din 16 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1222/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1225/2014. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
