ICCJ. Decizia nr. 1225/2014. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1225/2014
Dosar nr. 3070/2/2012
Şedinţa publică de la 27 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 24383 din 13 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă în Dosarul nr. 17660/3/2007, cu prilejul rejudecării, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA, dar a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC A.A.F. SA şi s-a dispus anularea contractului de tranzacţie din 24 aprilie 2003 şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, între Banca P., Sucursala Palat C.F.R. şi pârâta SC A.A.F. SA (împrumutatul), s-a încheiat contractul de credit prin cont curent de încasări şi plăţi din 22 martie 2001 prin care banca a acordat pârâtei un împrumut de 8.000.000.000 ROL din plafonul solicitat din linia de credit de 150.000.000.000 ROL, în vederea utilizării pentru reparaţii material rulant (vagoane, locomotive) în vederea vânzării, cumpărării, închirierii şi plata altor servicii.
Linia de credit a fost acordată cu o dobândă de 53% pe an (art. 4.1), pentru nerambursarea la termenul stabilit (aprilie 2002) împrumutatul obligându-se să plătească dobânzi penalizatoare majorate cu 5% pe an faţă de dobânda prevăzută la pct. 4.1 din contract.
Prin contractul de garanţie mobiliară, înregistrat de Banca P., Sucursala Palat C.F.R. din 23 martie 2001, pârâta SC A.A.F. SA a constituit în favoarea băncii un gaj asupra bunurilor mobile aflate în proprietatea pârâtei, evaluate la suma de 228.294.828.600 ROL.
Prin contractul de garanţie mobiliară mai sus menţionat, au fost identificate vagoanele de călători aduse în gaj, menţionându-se totodată că acestea sunt bine conservate şi că îndeplinesc toate condiţiile de funcţionalitate.
Tot în vederea garantării contractului de credit din 23 martie 2001, SC A.A.F. SA, a încheiat cu Banca P. şi contractul de cesiune de creanţă din 22 martie 2001, pârâta cesionând în favoarea băncii creanţa în sumă de minim 286.875 milioane ROL, constând în obligaţiile pe care le au debitorii menţionaţi în lista anexă până la concurenţa sumei de 286.875 milioane ROL.
Prin contractul de subrogaţie înregistrat de Banca P. din 15 februarie 2002 şi de C.N.C.F.C.F.R. SA din 15 februarie 2002, reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA a dobândit calitatea de creditor al pârâtei SC A.A.F. SA, achitând creditoarei Banca P. suma de 134.504.186.950 ROL, subrogându-se în toate drepturile acesteia decurgând din contractul de credit din 23 martie 2001 şi actele adiţionale din 11 aprilie 2001 şi din 13 iulie 2001 şi din contractul de garanţie mobiliară din 23 martie 2001 şi contractul de creanţă din 22 martie 2001 cu actul adiţional din 13 iulie 2001.
Ulterior, a fost încheiat contractul de cesiune din 18 februarie 2002 între Banca P., Sucursala Palat C.F.R., în calitatea de cedent, C.N.C.F.C.F.R. SA, în calitate de cesionar, şi SC A.A.F. SA, în calitate de debitor cedat, în aplicarea prevederilor contractului de subrogaţie din 15 februarie 2002, banca cesionând C.N.C.F.C.F.R. SA drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit prin cont curent de încasări şi plăţi din 22 martie 2001 şi a actelor adiţionale care fac parte integrantă din acest contract, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor rezultate din contractele de garanţie, respectiv contractul de garanţie mobiliară din 23 martie 2001 asupra unui număr de 1570 vagoane de călători înregistrat la Arhiva de Electronică de Garanţii Reale Mobiliare la data de 23 martie 2001, a contractului de cesiune de creanţă din 22 martie 2001 şi a actului adiţional la acesta din 13 iulie 2001 şi a gajului general conform art. 1718 C. civ.
La pct. 10 al contractului de cesiune s-a menţionat că în conformitatea cu prevederile Titlului VI din Legea nr. 99/1999, în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloace propriii pentru luarea în posesie a bunurilor afectate garanţiilor.
Prin cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost modificată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea facturilor şi a proceselor-verbale de predare-primire pentru un număr de 1509 vagoane predate în intervalul 2002-2005 şi obligarea pârâtei să pună în executare contractul de tranzacţie încheiat între părţi în sensul predării activelor în vederea achitării integrale a datoriei.
Tribunalul a apreciat că nu există niciun temei legal pentru obligarea pârâtei la emiterea de facturi pentru cele 1509 vagoane predate.
Conform prevederilor art. 63 din Legea nr. 99/1999 „(1) în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei”. În acest scop, creditorul avea dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau vreun tarif.
Aşadar creditorul putea cere debitorului titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului afectată de garanţie, iar nu emiterea de facturi pentru bunurile luate în posesie. Sumele obţinute de creditor din vânzarea bunurilor afectate de garanţie sunt justificate prin chiar executarea contractului de garanţie reală mobiliară şi nu prin factura emisă de societatea debitoare în favoarea creditorului.
De altfel, o astfel de factură nici nu putea fi emisă în condiţiile în care bunurile erau înregistrate în contabilitatea debitorului cu o anumită valoare, ce nu corespundea întotdeauna cu valoarea obţinută de creditor din vânzarea bunurilor asupra cărora poartă garanţia.
În acest sens art. 69 din Legea nr. 99/1999 prevede „(1) Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. (2) În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obţinerea celui mai bun preţ. Metoda, maniera, locul şi momentul vânzării trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă. (3) Regulile comerciale adecvate pot fi: vânzarea directă către un terţ, vânzarea prin licitaţie făcută publică în ziar, vânzarea pe pieţe publice sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării. Dintre diferitele metode de vânzare rezonabile comercial, creditorul o va alege pe aceea care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.”
În ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, art. 70 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 prevede că „Titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului şi contractul de garanţie reală mobiliară, împreună cu menţiunea stingerii garanţiei la arhivă fac dovada dreptului de proprietate al cumpărătorului sau, după caz, al creditorului care şi-a adjudecat bunul”.
Prin urmare, s-a considerat că nici din perspectiva transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor către cumpărător nu este necesară emiterea facturii de către debitor către creditorul-vânzător.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la executarea contractului de tranzacţie respectiv la predarea unor active (şină uzată, fier vechi şarjat, containere) în valoare de cca. 82 miliarde ROL, reţinând că părţile au încheiat contractul de tranzacţie din 24 aprilie 2003 în cuprinsul căruia s-a arătat că, din creanţa totală în sumă de 134.448.186.950 ROL, au fost plătiţi aproximativ 53 miliarde ROL, prin remiterea către creditoare a unui număr de 1530 vagoane, diferenţa până la achitarea integrală a datoriei în sumă de aproximativ 82 miliarde ROL urmând a fi plătită de către debitoare prin transferul unor active disponibile (respectiv şină uzată, fier vechi şarjat, containere) conform anexei nr. 2.
Părţile au convenit ca transferul să se efectueze pe baza notelor de cântar şi a avizelor de expediţie emise de debitoare, modalitatea tehnică de realizare a transferului urmând a fi convenită la nivelul compartimentelor contabile şi tehnice ale societăţii, pe bază de protocol.
Din conţinutul contractului de tranzacţie, a rezultat că acesta a fost încheiat fără să existe o evidenţă clară a sumelor încasate de creditoarea C.N.C.F.C.F.R. SA din vânzarea celor 1530 de vagoane şi a datoriei rămase de achitat, fără a se stabili un preţ al activelor ce urmau a fi transferate reclamantei-creditoare şi asta în condiţiile în care creanţa a fost garantată şi cu contractul de cesiune de creanţă din 22 martie 2001.
Nu în ultimul rând, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate, faptul că a respectat prevederile legale cu privire la executarea contractului de garanţie şi a notificat pârâta cu privire la vânzarea celor 1530 de vagoane, obligaţie prevăzută de art. 71 din Legea nr. 99/1999 sub sancţiunea nulităţii absolute şi a răspunderii pentru pagubele cauzate. De asemenea nu a dovedit nici faptul că a încercat să vândă bunurile afectate garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obţinerea celui mai bun preţ, ci acestea au fost vândute ca fier vechi pentru preţul de 52 dolari SUA/tonă aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză şi în condiţiile în care vagoanele erau într-o stare bună, conform celor consemnate în contractul de garanţie mobiliară, fiind evaluate la un preţ mediu de 5.305 dolari SUA/vagon. Or, conform raportului de expertiză, în medie dintr-un vagon tăiat şi vândut ca fier vechi au rezultat 23,890 tone/vagon care au fost vândute de reclamantă cu 52 dolari SUA/tonă, obţinându-se astfel un preţ mediu de vânzare pentru fiecare vagon de doar 1.242,20 dolari SUA.
De asemenea, din raportul de expertiză tehnică, tribunalul a reţinut că toate ofertele primite de pârâtă pentru vânzarea de vagoane de călători depăşeau valoarea obţinută de reclamantă în urma vânzării acestora ca fier vechi, iar dacă vagoanele ar fi fost vândute la Bursa Română de Mărfuri, în aceleaşi condiţii în care vagoane de călători similare au fost vândute la bursă de către pârâtă, s-ar fi obţinut un preţ mediu de 6.896 dolari SUA/vagon.
În atare situaţie, tribunalul a apreciat că este lovit de nulitate absolută contractul de tranzacţie din 24 aprilie 2003, întrucât se întemeiază pe o cauză ilicită, scopul urmărit fiind obţinerea şi a altor active din patrimoniul pârâtei în afara celor aduse în garanţie, în condiţiile în care vânzarea bunurilor aduse drept garanţie s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale privind executarea garanţiilor reale mobiliare, respectiv art. 69 şi art. 71 din Legea nr. 99/1999, care impun notificarea debitorului, sub sancţiunea nulităţii şi urmarea de către creditor a regulilor comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă.
Cât priveşte motivul de nulitate invocat de pârâtă, cu referire la dispoziţiile art. 488 C. com., acesta a fost înlăturat deoarece textul de lege invocat a fost abrogat prin Legea nr. 99/1999, sens în care art. 105 dispune că la data intrării în vigoare a Titlului VI privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, se abrogă art. 478-art. 489 C. com., titlul XIV „Despre gaj".
Împotriva acestei soluţii, reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA a promovat apel, solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii principale şi respingerii cererii reconvenţionale.
Prin decizia civilă nr. 342/2012 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta C.N.C.F.C.F.R. SA.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a detaliat succesiunea actelor şi operaţiunilor derulate de părţile din prezenta cauză şi a concluzionat că, din punct de vedere al transferului dreptului de proprietate asupra celor 1509 vagoane predate de debitoare în executarea voluntară a garanţiei, au fost transmise titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunurilor, nefiind obligatorie emiterea unor facturi fiscale sau întocmirea unor procese-verbale, cât timp actele întocmite şi necontestate evidenţiază transferul. În acest sens, dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 99/1999 şi legii contabilităţii au fost interpretate şi aplicate în mod concludent.
În ceea ce priveşte timbrajul cererii reconvenţionale, Curtea a subliniat că, deşi aceasta are ca obiect o acţiune în realizare, în raport de data înregistrării sale, dispoziţiile Legii nr. 146/1997 stabileau pentru acţiunile în anulare obligaţia de plată a unei taxe fixe. Doar în urma modificărilor aduse legii prin Legea nr. 276/2009, în urma pronunţării deciziei în interesul legii nr. 32/2008, cererile în constatarea, declararea nulităţii unui act juridic cu caracter patrimonial au fost considerate de legiuitor evaluabile în bani, impunându-se şi o modalitate corespunzătoare de stabilire a taxei de timbru.
Sub aspectul soluţionării în fond a cererii reconvenţionale şi a capătului doi din acţiunea principală, Curtea a subliniat faptul că principalele critici reţinute de prima instanţă au vizat lipsa, la data semnării tranzacţiei, a unei evidenţe clare a sumelor încasate de creditoarea C.N.C.F.C.F.R. SA din vânzarea celor 1530 de vagoane şi a datoriei rămase de achitat sau unui preţ al activelor ce urmau a fi transferate creditoarei.
Nedovedirea respectării prevederilor legale cu privire la executarea contractului de garanţie a fost coroborată cu maniera nerezonabilă, din punct de vedere comercial, de valorificare a bunurilor ce au format obiectul garanţiei, doar sub acest ultim aspect fiind analizate concluziile expertului desemnat în cauză, ce au răspuns întocmai obiectivelor trasate de instanţa de fond, apelanta neproducând nicio probă contrară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, admiterii cererii introductive de instanţă a recurentei -reclamante prin obligarea intimatei-pârâte la emiterea facturilor fiscale şi a proceselor-verbale de predare-primire pentru vagoanele predate, obligarea pârâtei la respectarea tranzacţiei încheiate în anul 2003 cu pârâta şi respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale a pârâtei privind anularea acestei tranzacţii.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut cu privire la soluţia dată asupra excepţiei netimbrării cererii reconvenţionale că instanţa a încălcat decizia nr. 32/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii şi devenită normă obligatorie pentru instanţele de toate gradele, potrivit art. 329 alin. (4) C. proc. civ., art. 330 alin. (4) C. proc. civ., principiul aplicării imediate a legii noi la o cauză aflată în rejudecare şi principiul echităţii care guvernează procesul civil înscris în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În ce priveşte soluţia dată de instanţă pe cererea de chemare în judecată recurenta a susţinut că, instanţa de apel a analizat superficial motivele invocate de recurentă şi că, considerentele avute în vedere de instanţă s-au întemeiat pe o interpretare restrictivă a dispoziţiilor Legii nr. 99/1999, deşi această lege nu constituie norme care să interzică emiterea de facturi fiscale şi procesele-verbale de predare-primire; interpretarea dată de prima instanţă sintagmei „Titluri şi înscrisuri” folosită în conţinutul art. 63 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 în sensul că prin aceasta s-ar înţelege numai acte juridice nu şi documente financiar-contabile este fără suport legal şi în contradicţie cu dispoziţiile imperative ale art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii. Prin urmare obligaţia SC A.A.F. SA de a emite facturile fiscale şi procesele-verbale de predare-primire ca documente justificative pentru operaţiuni contabile este o obligaţie legală prevăzută de Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Cu privire la expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză şi la suplimentul la raportul de expertiză s-a susţinut că nu există nicio justificare legală a preţului de 200 euro/tonă stabilit de expert în evaluarea celor 1570 vagoane la nivelul anului 2001, acest preţ fiind „cules” dintr-un articol de presă. Deşi în cauză anul de referinţă pentru evaluare este anul 2001, expertul s-a raportat la preţul din anul 2010; preţul de 50-52 dolari SUA/tonă nu a fost minimalizat, ci a fost preţul real, obţinut în urma licitaţiilor desfăşurate prin B.R.M., astfel cum dovedesc hotărârile de adjudecare. Şi chiar dacă s-ar admite că preţurile din 2008 erau aceleaşi cu cele din 2002-2003 nu există certitudinea că vagoanele vândute de această societate erau identice din punct de vedere al parametrilor tehnici cu cele ce face obiectul litigiului.
Cu privire la cererea reconventională s-a susţinut că unul din temeiurile indicate în cererea reconventională a SC A.A.F. SA privind constatarea nulităţii absolute a contractului de tranzacţie îl reprezintă art. 488 C. com., care a fost abrogat prin dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 99/1999.
Intimata SC A.A.F. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţia dată excepţiei netimbrării cererii reconvenţionale se reţine că instanţa de apel nu a încălcat decizia în interesul legii nr. 32/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, principiul echităţii care guvernează procesul civil înscris de art. 6 din Convenţai Europeană a Drepturilor Omului, principiul aplicării imediate a legii noi, prevederile art. 329, art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Instanţa de apel a avut în vedere faptul că în urma modificărilor aduse Legii nr. 146/1997 prin Legea nr. 276/2009, în urma pronunţării deciziei în interesul legii nr. 32/2008 cererile în constatarea, declararea nulităţii unui act juridic cu caracter patrimonial au fost considerate de legiuitor evaluabile în bani, impunându-se şi o modalitate corespunzătoare de stabilire a taxei de timbru, însă în cauză nu sunt aplicabile prevederile şi principiile invocate mai sus faţă de data înregistrării cererii reconvenţionale, când dispoziţiile Legii nr. 146/1997 stabileau pentru acţiunile în anulare obligaţia de plată a unei taxe fixe.
Principiul aplicării imediate a legii noi la o cauză aflată în rejudecare şi-a găsit aplicabilitate în apel, când legea era în vigoare la data declarării apelului.
Nu se impunea nici darea în debit a apelantei-reclamante pentru achitarea diferenţei de taxă de timbru pentru fond, deoarece textul de lege nu era în vigoare la acel moment.
În ceea ce priveşte cererea reconventională, pârâta şi-a precizat temeiul de drept invocând dispoziţiile art. 968 C. civ. privind cauza ilicită, astfel că susţinerea recurentei sub acest aspect este neîntemeiată.
Din analiza deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a analizat şi argumentat motivele invocate de reclamantă, cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei permiţând exercitarea controlului judiciar.
Instanţa de apel a verificat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de reclamantă, respectând prevederile art. 129 C. proc. civ. şi art. 295 C. proc. civ.
Faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurentei nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate.
În limitele motivelor de apel şi a temeiurilor legale invocate de recurentă, de starea de fapt şi de drept stabilite în raport de probatoriul administrat, instanţa de apel a interpretat corect prevederile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 şi Legii contabilităţii nr. 82/1991 [art. 6 alin. (1)] reţinând că nu este obligatorie emiterea de facturi fiscale sau întocmirea unor procese-verbale pentru cele 1509 vagoane, cât timp au fost transmise titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunurilor afectate de garanţie.
Creditorul putea cere debitorului titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunurilor afectate de garanţie, iar nu emiterea de facturi pentru bunurile luate în posesie, iar sumele obţinute de creditor din vânzarea bunurilor afectate de garanţie sunt justificate prin chiar executarea contractului de garanţie reală mobiliară şi nu prin factura emisă de societatea debitoare în favoarea creditorului.
Raportat la prevederile art. 70 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 corect s-a considerat că nici din perspectiva transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor către cumpărător nu este necesară emiterea facturii de către debitor către creditorul-vânzător.
În ceea ce priveşte întocmirea proceselor-verbale de predare-primire corect s-a apreciat că este inutilă încheierea unor procese-verbale de predare-primire câtă vreme prin contractul de tranzacţie s-a specificat că au fost remise către creditoare un număr de 1.530 vagoane conform anexei nr. 1, de unde rezultă că vagoanele predate au fost identificate şi acceptate ca fiind predate către debitoarea pârâtă şi respectiv primite de reclamanta-creditoare.
În mod întemeiat instanţa de apel raportat la starea de fapt stabilită a validat statuările tribunalului conform cărora este lovit de nulitate absolută contractul de tranzacţie, întrucât se întemeiază pe o cauză ilicită, admiţând cererea reconventională şi anulând contractul de tranzacţie, în condiţiile în care la data semnării convenţiei nu a existat o evidentă clară a sumelor încasate de creditoare din vânzarea vagoanelor, a datoriei rămase de achitat sau unui preţ al activelor ce urmau a fi transferate creditoarei şi nu s-a dovedit respectarea prevederilor art. 69 şi art. 71 din Legea nr. 99/1999 cu privire la executarea contractului de garanţie.
Se constată că motivul de nulitate invocat cu referire la dispoziţiile art. 488 C. com., acesta a fost înlăturat deoarece textul de lege invocat a fost abrogat prin Legea nr. 99/1999 iar ulterior depunerii cererii reconventionale pârâta a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 968 C. proc. civ.
Modul în care instanţa de apel a verificat înscrisurile depuse în probaţiune şi a apreciat probele constituie o chestiune care nu mai poate face obiectul recursului astfel că sub acest aspect criticile formulate nu pot fi analizate.
Situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.
Pentru considerentele expuse, se constată că hotărârea este legală şi temeinică, încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N.C.F.C.F.R. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 342/2012 din 19 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1223/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1226/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
