ICCJ. Decizia nr. 1228/2014. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1228/2014
Dosar nr. 39529/3/2010
Şedinţa publică de la 27 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL Bucureşti, prin acţiunea formulată astfel cum a fost precizată la data de 8 noiembrie 2011 a solicitat obligarea pârâta SC U.S.C. SA Bucureşti, în calitate de locator pentru rezilierea contractului de închiriere efectuat în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor contractuale, la:
- restituirea către societatea sa a bunurilor obiecte de inventar, mijloace fixe şi a stocului de marfă reţinut abuziv după sigilarea spaţiului comercial magazin M. din Complexul Comercial U. la data de 25 septembrie 2009.
- la plata sumei de 243.704,78 RON, din care 36.236,52 RON reprezintă stocul de marfă existent la data sigilării magazinului conform evidenţelor contabile, 15.637,80 RON sunt corpurile lipsă obiecte de inventar şi mijloacele fixe identificate, iar 191.830,48 RON sunt obiecte de inventar existente în spaţiul de vânzare preluate de pârâtă.
- la plata despăgubirilor constând în daune produse societăţii sale prin închiderea abuzivă a magazinului şi împiedicarea societăţii sale de a efectua activitatea de vânzare în sumă de 61.638,96 RON conform variantei 2 din expertiza contabilă P.M.
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 25151 din 20 decembrie 2011, a respins cererea precizată formulată de reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC U.S.C. SA Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între pârâtă, în calitate de locator şi reclamantă, în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, având ca obiect spaţiul în suprafaţă de 217,62 mp, spaţiul S2.10, magazin M. situat în incinta Magazinului U., care urma a fi folosit de locatar în scopul expunerii şi comercializării de mărfuri, pe perioada 1 noiembrie 2006-31 octombrie 2009, contract în baza căruia locatarului îi revenea obligaţia de a plăti o chirie de 36.124,92 RON/lună şi 6.963,84 RON/lună contravaloare utilităţi, art. 7.
Prin art. 11 din contract, s-a stabilit că, în cazul în care locatarul nu-şi respecta obligaţiile de plată la termenele şi în condiţiile stabilite, acesta este de drept în întârziere, datorând penalităţi de întârziere de 0,5%/zi, calculate la suma neachitată, iar potrivit pactului comisoriu de grad IV în cazul în care locatarul nu-şi respecta obligaţiile de plată, locatorul avea dreptul de a rezilia contractul, art. 11.2.
Prin încheierea din 28 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vll-a comercială în Dosarul nr. 30813/3/2009 s-a deschis procedura insolvenţei împotriva SC E.P. SRL, fiind desemnat lichidator judiciar C.C. SPRL.
Cu adresa din 25 septembrie 2009, pârâta a notificat reclamantei rezilierea contractului de închiriere, solicitându-i să elibereze spaţiul în termen de 48 de ore, să achite debitul restant şi să predea spaţiul şi cum aceasta nu s-a conformat solicitării pârâtei, la data de 2 noiembrie 2009, bunurile găsite în spaţiu au fost inventariate şi depozitate, conform art. 11.3 din contractul de închiriere.
Instanţa de fond a reţinut că lichidatorul judiciar al reclamantei nu a denunţat contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, în condiţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, acest contract fiind menţinut şi ulterior datei de 28 iulie 2009, cu consecinţa că reclamanta avea obligaţia de a îndeplini obligaţiile de plată a chiriei şi a cheltuielilor suplimentare în conformitate cu prevederile contractuale, conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, între părţi aplicându-se prevederile contractuale, conform art. 969 C. civ.
Pentru creanţele născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei, chiria aferentă lunii august 2009, utilităţile datorate pe lunile iunie şi iulie 2009, s-a reţinut că acestea trebuiau să facă obiectul unei declaraţii de creanţă împotriva debitoarei conform art. 86 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, lucru pe care l-a şi făcut prin cererea de creanţă depusă la Dosarul nr. 30813/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi că pârâta nu era îndreptăţită să facă aplicarea pactului comisoriu de grad IV inclus în contract pentru aceste creanţe, ci doar pentru cele scadente ulterior deschiderii procedurii, respectiv pentru chiria aferentă lunilor septembrie şi octombrie 2009, utilităţile datorate pe luna august 2009, pârâta procedând concret la rezilierea contractului.
Prin decizia nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC E.P. SRL, prin lichidator judiciar C.C. SPRL Bucureşti în contradictoriu cu intimata SC U.S.C. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 25151 din 20 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Că la data de 28 iulie 2009, a fost admisă procedura insolvenţei reclamantei SC E.P. SRL în Dosarul nr. 30813/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, fiind numit lichidator judiciar C.C. SPRL Bucureşti, astfel că în această situaţie, după cum în mod legal a apreciat şi instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar avea posibilitatea să menţină sau să denunţe orice contract, printre care şi închirierile neperformante, atâta timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate sau substanţial de către părţile implicate.
În speţă, contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, încheiat între părţi pentru spaţiul comercial situat în cadrul Magazinului U. la 28 iulie 2009, era substanţial executat, fapt apreciat ca atare de către lichidatorul judiciar care nu a optat pentru denunţarea contractului.
Aşa fiind, asumarea contractului de închiriere şi continuarea executării acestuia implica executarea obligaţilor ce-i reveneau debitorului, fără obligaţia lichidatorului judiciar de a efectua plăţile restante pentru perioada anterioară deschiderii procedurii, art. 86 alin. (7) din Legea nr. 86/2006, pentru aceste plăţi creditorul putând formula declaraţie de creanţă împotriva debitorului.
Faţă de dispoziţiile legale precitate, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanta nu era obligată să plătească intimatei pârâte după deschiderea procedurii insolventei chiria restantă aferentă lunii august 2009 şi utilităţile datorate pe lunile iunie şi iulie 2009, intimata pârâtă înscriindu-se la masa credală a debitoarei cu sumele respective, sume ce au şi fost achitate conform susţinerilor acesteia, prin planul de reorganizare.
Că, pârâta a făcut aplicarea art. 11.2 din contract care dă dreptul locatorului în situaţia în care locatarul nu respectă obligaţia de plată în condiţiile prevăzute de art. 8-art. 10 din contract, de a rezilia contractul, în baza pactului comisoriu de gradul IV, precum şi dreptul de a sigila spaţiul comercial începând cu data de întâi a lunii pentru care nu s-a efectuat plata, iar conform art. 11.3, dacă locatarul nu eliberează spaţiul în termen de 48 de ore, locatorul are dreptul recunoscut de locatar de a evacua marfa/bunurile aflate în spaţiu, în prezenţa unui delegat neutru, inventariindu-le şi depozitându-le fără a răspunde de integritatea acestora fată de locator.
Mai mult, părţile au convenit ca, în cazul în care locatarul face dovada achitării debitelor sale restante aferente derulării contractului, bunurile aflate în spaţiu, inventariate şi depozitate de locator vor fi reţinute de acesta în baza dreptului său de retenţie recunoscut de locator şi vor fi restituite numai după plata sumelor datorate, reprezentând chiria, contravaloarea cheltuielilor de depozitare a bunurilor/mărfurilor reţinute, art. 11.3 din contract. Că tariful de depozitare a bunurilor reţinute a fost stabilit la 100 euro/zi plătibili în RON la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României în ziua efectuării plăţii, conform art. 11.4 alin. ultim din contract.
Din probele dosarului a rezultat că intimata pârâtă a procedat conform clauzelor contractuale mai sus menţionate, prin adresa din 25 septembrie 2009 notificând rezilierea de drept a contractului de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, în baza pactului comisoriu de grad IV inserat în contract, pentru neachitarea de către debitoarea reclamantă a chiriei aferente lunilor septembrie şi octombrie 2009 şi a utilităţilor datorate pe luna august 2009.
Din cele două expertize judiciare preţuitoare de bunuri mobile şi contabile, a rezultat că intimata pârâtă a procedat conform prevederilor contractuale amintite, art. 11.3 şi art. 11.4, în sensul că, urmare a refuzului reclamantei de a se prezenta în vederea eliberării spaţiului, intimata pârâtă a inventariat şi a depozitat bunurile aflate în spaţiul comercial ce făcuse obiectul contractului de închiriere, după prealabila sigilare a spaţiului.
Aceste bunuri se află la dispoziţia reclamantei, intimata pârâtă beneficiind însă de dreptul de retenţie asupra acestora, până la achitarea efectivă a debitelor restante şi a cheltuielilor de depozitare a bunurilor, art. 11.4.
Aşa după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, aceste debite au luat naştere după data deschiderii procedurii insolvenţei reclamantei şi reprezintă datorii curente ale acesteia care trebuiau achitate potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.
Curtea a reţinut că prin motivele de apel reclamanta nu a adus nicio critică de nelegalitate şi netemeinicie celor arătate de către instanţa de fond referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 64 alin. (6), art. 46 şi art. 49 din Legea nr. 85/2006 invocate de către reclamantă în motivarea cererii de chemare în judecată înregistrată la 18 august 2010 şi că, prin motivele de apel reclamanta a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, susţinând că nu a achitat facturile aferente lunilor septembrie-octombrie 2009 şi utilităţile, pentru că acestea nu au fost corect facturate, prin excluderea TVA (TVA cu taxare inversă) şi nu pentru că dispoziţiile art. 46 şi art. 49 din Legea nr. 85/2006 ar fi obligat în mod expres la aceasta.
Curtea a înlăturat şi susţinerea reclamantei, potrivit căreia rezilierea contractului de închiriere este nelegală deoarece nu existau datorii ale societăţii debitoare apelante reclamante către locator care să-l îndreptăţească la invocarea art. 18 lit. b) coroborat cu art. 11.2 din contract, întrucât facturile au fost refuzate la plată pentru că nu au fost întocmite corect, încălcându-se prevederile art. 160 C. fisc. referitoare la taxarea inversă.
În concluzie, s-a reţinut că instanţa de fond a făcut o judicioasă analiză a probatoriilor administrate, stabilind în mod corect situaţia de fapt şi aplicând corect prevederile contractului şi dispoziţiile legale incidente, reţinând în mod legal şi temeinic preeminenţa dispoziţiilor art. 969 C. civ. faţă de opţiunea administratorului judiciar de a nu denunţa contractul de închiriere încheiat între părţi, probele administrate în apel nefăcând decât să confirme aceasta.
Împotriva deciziei nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL. Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi acţiunii sale astfel cum a fost formulată.
În criticile formulate recurenta după o prezentare a situaţiei de fapt a susţinut în esenţă următoarele:
Că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că pârâta avea posibilitatea contractuală de a rezilia contractul de închiriere prin adresa din 25 septembrie 2009, în condiţiile în care nu existau datorii ale societăţii sale, întrucât creanţa aferentă perioadei anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei reclamantei, respectiv 28 iulie 2009, a fost stinsă prin planul de reorganizare, iar cât priveşte sumele invocate ca şi creanţă curentă, ulterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei de 28 iulie 2009, acestea au fost refuzate la plată în principal pentru că facturile nu au fost întocmite corect, încălcându-se dispoziţiile art. 160 C. fisc., aspect recunoscut şi de pârâtă prin adresa din 14 octombrie 2009, prin care a informat despre stornarea tuturor facturilor emise şi emiterea altor facturi cu TVA taxare inversă.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia civilă nr. 252/2013 din 17 iunie 2013 fără să analizeze înscrisurile depuse la dosar pe acest aspect, sens în care invocă adresa sa din 21 octombrie 2009, prin care a arătat că facturile sunt întocmite cu încălcarea legii fiscale referitoare la taxarea inversă, astfel că rezilierea contractului este nelegală întrucât a fost invocată faţă de facturi care ulterior au fost stornate, motiv pentru care celelalte sume pretinse referitoare la cheltuielile de depozitare nu sunt creanţe certe din moment ce rezilierea a fost abuzivă şi nelegală, ca şi sigilarea şi evacuarea magazinului.
Faţă de această situaţie, cum în cauză nu au existat datorii ale societăţii sale, întrucât facturile au fost refuzate la plată pentru că nu au fost întocmite corect, pârâta SC U.S.C. SA Bucureşti în mod greşit a aplicat prevederile art. 16 lit. b) şi art. 11.2 din contract.
Analizând recursul declarat de reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în vedere următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuţie nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligaţiilor asumate de părţi prin contractul ce face obiectul cauzei deduse judecăţii.
Este de necontestat că părţile au încheiat contractul din 22 noiembrie 2006, în condiţiile art. 969-art. 970 C. civ., al cărui obiect l-a constituit închirierea spaţiului în suprafaţă de 217,62 mp, spaţiul S2.10, magazin M., situat în incinta Complexului Comercial U., care urma a fi folosit de locatar în scopul expunerii şi comercializării de mărfuri şi că potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, dar în cauză nu se poate reţine că, instanţa de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispoziţiile art. 969 C. civ., în condiţiile în care a dat eficienţă tocmai clauzelor înserate de părţi în contract, potrivit cărora SC E.P. SRL avea obligaţia, în calitate de beneficiar, să achite preţul chiriei şi al utilităţilor.
Avându-se în vedere faptul că lichidatorului judiciar al reclamantei, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei nu a denunţat contractul de închiriere nr. 9130 din 22 noiembrie 2006, în condiţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, acest contract fiind menţinut şi ulterior datei de 28 iulie 2009 şi cum reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei aferente lunilor septembrie şi octombrie 2009 şi a utilităţilor datorate pe luna august 2009, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, SC U.S.C. SA Bucureşti în baza pactului comisoriu de grad IV înserat la art. 8-art. 10 din contract, a notificat rezilierea de drept a contractului de închiriere şi urmare a refuzului acesteia de a se prezenta în vederea eliberării spaţiului comercial ce făcuse obiectul contractului, în baza prevederilor art. 11.3 şi art. 11.4 din contract a procedat la inventarierea şi depozitarea bunurilor aflate în acesta.
Aşa fiind, cum debitoarea aflată în insolvenţă nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţiile ce-i reveneau în temeiul contractului cu privire la care lichidatorul judiciar a decis să fie menţinut, creditorul poate opta pentru rezilierea contractului, cu titlu de sancţiune.
Prin urmare, instanţa având în vedere dispoziţiile art. 969 C. civ., în sensul că, convenţiile legal încheiate între părţile contractante, au putere de lege, a apreciat că pârâta nu datorează suma pretinsă de reclamantă.
Totodată, se reţine că, recurenta a subsumat acestui motiv de recurs critici de netemeinicie, referitoare la sumele invocate ca şi creanţe curente, ulterioare datei de 28 iulie 2009, care au fost refuzate la plată în principal pentru că facturile nu au fost întocmite corect, aspect recunoscut şi de pârâtă prin adresa din 14 octombrie 2009, că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată fără să analizeze înscrisurile depuse la dosar pe acest aspect, sens în care invocă adresa sa din 21 octombrie 2009, prin care a arătat că facturile sunt întocmite cu încălcarea art. 160 C. fisc., referitoare la taxarea inversă, ce nu pot fi analizate.
Argumentele aduse în sprijinul acestei critici demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs, simplele referiri la dispoziţiile legale privind facturile fiscale, la modul de întocmire a acestora, nu pot constitui motive de nelegalitate.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia instanţei de apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.
În consecinţă, pentru considerentele reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, context în care motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.P. SRL prin lichidator judiciar C.C. SPRL. Bucureşti împotriva deciziei nr. 252/2013 din 17 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1226/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1229/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
