ICCJ. Decizia nr. 1231/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1231/2014
Dosar nr. 62500/3/2011
Şedinţa publică de la 27 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 148 A din 23 aprilie 2013, a admis apelul formulat de reclamantă B.M., împotriva sentinţei civile nr. 236 din 4 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, pe care a anulat-o, acordând termen pentru evocarea fondului la data de 11.06.2013, cu citarea părţilor.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că, prin acţiunea înregistrată la data de 22 septembrie 2011, reclamanta a chemat în judecată pârâtul Statul Român solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 551.001 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia încasării creanţei garantate asupra statului în cuantum de 1.143.611 RON conferită de titlul de despăgubire din 4 decembrie 2008 emis de Guvernul României, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor; precum şi la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauza.
Tribunalul Bucureşti a respins ca inadmisibila cererea precizată după ce în prealabil a pus în discuţia părţilor admisibilitatea acţiunii dar şi fondul cauzei, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 28 ianuarie 2013, iar critica privind pronunţarea instanţei pe excepţie fără a fi fost supusa dezbaterilor părţilor în contradictoriu în prealabil este nefondată.
Nemulţumirea părţii cu privire la nesoluţionarea acestei excepţii de la primul termen de judecată şi invocarea ei de către instanţă după administrarea tuturor probelor nu poate fi reţinută ca un motiv de nelegalitate sau de netemeinicie ci dimpotrivă instanţa dând posibilitatea părţilor ca în primă instanţă să administreze probele solicitate a dat acestora posibilitatea să le valorifice în căile de atac.
În ceea ce priveşte critica referitoare la modul de soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, curtea a constatat-o întemeiată fiind admisă pentru considerentele ce urmează:
Invocarea de către reclamant a răspunderii civile delictuale a Statului român drept temei de drept al acţiunii impune examinarea pe fond a pretenţiilor reclamantului şi, prin urmare, respingând excepţia inadmisibilităţii în temeiul art. 297 C. proc. civ., curtea a admis apelul şi, anulând sentinţa apelantă, a acordat termen pentru evocarea fondului.
Prin decizia civilă nr. 213/ A din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Că, reclamanta ca urmare a opţiunii sale formulată potrivit dispoziţiilor art. 182lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea titlului de despăgubiri prin conversia acestuia cu acţiuni emise de Fondul Proprietatea, se plânge în faţa instanţei de nelistarea la bursă a Fondului Proprietatea, ca urmare a neîndeplinirii de către Statul român a operaţiunilor premergătoare aşa cum s-a obligat prin dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.G. nr. 81/2007. Prin nerespectarea termenelor pe care statul şi Ie-a asumat, reclamanta arată că este în imposibilitate de a-şi valorifica dreptul de creanţă pe care îl are asupra statului, încălcându-se de către statul român atât dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile dreptului intern comun, respectiv art. 998, art. 999, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1091, art. 1101 C. civ.
În raport de problema de drept dedusă judecăţii, curtea a analizat posibilitatea de a solicita despăgubiri în justiţie invocând încălcarea drepturilor recunoscute prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi nerespectarea prevederilor dreptului comun.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind despăgubirile prin Fondul Proprietatea dispune, la art. 2 şi art. 6, că Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv în valori mobiliare (O.P.C.V.M.) constituit sub forma societăţii de investiţii (societate pe acţiuni), ca vehicul unic pentru acordarea de către stat a despăgubirilor pentru imobilele naţionalizate care nu mai pot fi restituite în natură. Fiind un O.P.C.V.M., Fondul Proprietatea nu se poate transforma în alt organism de plasament colectiv (A.O.P.C.), aşa cum dispune art. 77 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Conform art. 10 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, capitalul social al Fondului Proprietatea este dimensionat conform „valorii estimate a despăgubirilor”; deci, capitalul social nu este evaluat după valoarea activelor, ci după valoarea estimată a despăgubirilor.
Despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se vor acorda exclusiv după regulile instituite de acest Titlu VII din Legea nr. 247/2005. Foştii proprietari de imobile naţionalizate cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură nu pot obţine aceste despăgubiri decât prin mecanismul imaginat de Titlul VII.
Ideea de baza a acestui mecanism este „circularizarea” prin piaţa de capital.
Pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării acestor despăgubiri, legea declară că se înfiinţează Fondul Proprietatea, ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, organizat sub forma de societate de investiţii financiare. Fondul este o societate comercială pe acţiuni, aşa cum rezultă din art. 6, la care titularii dreptului la despăgubire devin acţionari, prin conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de fond. Titlurile de despăgubire nu pot fi valorificate altfel decât prin conversie în acţiuni (vânzarea sau cumpărarea lor înainte de conversia lor în acţiuni emise de fond, precum şi orice alte tranzacţii cu acestea, sunt interzise), de unde concluzia ca titularii sunt obligaţi să devină acţionari la fond.
Este evident că în acest mecanism iniţiat de legea amintită foştilor proprietari li se oferă un risc, în locul unei compensări reale a prejudiciului suferit prin imposibilitatea restituirii în natură, dar în acelaşi timp şi posibilitatea unui câştig peste valoarea despăgubirilor cuprinse în titlu.
Calitatea de acţionar într-o societate comercială, calitate dobândită fie ca fondator al societăţii, fie ca cesionar ulterior de acţiuni, presupune asocierea la risc cu ceilalţi acţionari, chiar dacă, acţionarii fiind foarte mulţi, nici măcar nu se cunosc între ei şi întrucât societatea pe acţiuni este un contract, în care asociaţii (denumiţi acţionari în cazul societăţii pe acţiuni) pun în comun nişte bunuri sau bani, în vederea desfăşurării în colectiv a unei activităţi, împărţind eventualul câştig sau suportând împreună o eventuală pierdere. O societate nu există fără acest risc de pierdere.
Despăgubirile se acordă sub formă de acţiuni, aceasta modalitate de reparaţie se adresează foştilor acţionari ai societăţilor naţionalizate în 1948 şi persoanelor îndreptăţite care nu-şi pot vedea bunul restituit în natură pentru că el a fost inclus în patrimoniul unei societăţi privatizate, de titluri cu valoare nominală, garantate de stat, utilizabile doar în procesul de privatizare, prin preschimbare în acţiuni sau dare în plată pentru active la societăţile privatizabile; aceste titluri pot circula pe piaţă, de despăgubiri băneşti.
În legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituţională a statuat, prin Deciziile nr. 5/2009 şi nr. 1241/2009, că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a II-a, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adiţional la Convenţie, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.
Împotriva deciziei civile nr. 213/ A din 11 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta B.M., întemeiat pe art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În criticile formulate, recurenta reclamantă după o prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut în esenţă următoarele:
- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a aplicat greşit dispoziţiile legale în cauză.
În acest sens a susţinut că instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la art. 44 alin. (1) din Constituţie şi a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii introductive, art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 şi art. 1101 C. civ., din care reiese că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1954-22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor, statul, instanţa de apel nu a făcut nici un fel de referire, nesocotind dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 16 din Constituţie.
- Că este greşită reţinerea instanţei, cum că foştilor proprietari li s-a oferit şi posibilitatea unui câştig peste valoarea despăgubirilor cuprinse în titlu, în raport de concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, în care se arată în mod clar că acţiunile emitentului Fondul Proprietatea nu se vor tranzactiona nicicum peste valoarea nominală de 1 RON/acţiune, ci doar sub această valoare, fapt ce rezultă şi din cotaţia maximă a acestor acţiuni de la momentul listării fondului 25 ianuarie 2011 şi până în prezent de doar 0,66 RON/actiune, cotatia minimă fiind de 0,37 RON/actiune.
Recurenta a susţinut că reţinerea instanţei de apel în sensul că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislaţia trecută şi că limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege este greşită, în raport de cererea sa prin care a solicitat numai restituirea integrală a sumei de 1.143.611 RON conferită de titlul de despăgubiri pe care îl deţine, fără nici o despăgubire suplimentară.
- Recurenta a susţinut că decizia pronunţată de instanţa de apel nu este motivată în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile sale reţinând o stare de fapt greşită, urmare a aprecierii deficitare a probelor administrate în cauză, cu referire expresă la concluziile raportului de expertiză, creanţa garantată asupra statului, discriminarea, dreptul intern aferent stingerii creanţelor, dreptul de proprietate asupra creanţei, jurisprudenţa C.E.D.O., principiul restituirii integrale prevăzut de legislaţia specială de reparaţie, etc.
Analizând recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei civile nr. 213/ A din 11 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în vedere următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Prin prisma acestui motiv de recurs s-a pus în discuţie aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, aspect în raport de care depinde posibilitatea restituirii recurentei a sumei de 1.143.611 RON conferită de titlul de despăgubiri.
Potrivit dispoziţiilor art. 2, art. 3 şi art. 6 cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea este o entitate juridică, un organism de plasament colectiv în valori mobiliare, constituit sub forma societăţii de investiţii pe acţiuni, având ca scop realizarea plăţii prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor naţionalizate care nu mai pot fi restituite în natură, preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă prevăzută de art. 1 alin. (1) din lege, iar titularii dreptului la despăgubiri devin acţionari prin conversia acţiunilor.
Capitalul social iniţial al Fondului Proprietatea, la înfiinţare, este constituit din activele prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a)-lit. e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, coroborat cu pct. 1.1 din anexa la acelaşi Titlu VII.
Potrivit art. 10 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, capitalul social al Fondului Proprietatea este dimensionat conform valorii estimate a despăgubirilor, deci, capitalul social nu este evaluat după valoarea activelor, ci după valoarea estimată a despăgubirilor.
Aşa după cum corect a constatat şi instanţa de apel, despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se vor acorda exclusiv după regulile instituite de acest Titlu VII din Legea nr. 247/2005, astfel că foştii proprietari de imobile naţionalizate cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură nu pot obţine aceste despăgubiri decât prin mecanismul prevăzut de Titlul VII.
Fondul Proprietatea este un organism de plasament colectiv în valori mobiliare, el nu se poate transforma în alt organism de plasament colectiv, aşa cum prevede art. 77 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Cum despăgubirile se acordă sub formă de acţiuni, materializate sub forma unor titluri cu valoare nominală, garantate de stat, iar această modalitate de reparaţie se adresează foştilor acţionari ai societăţilor naţionalizate în 1948 şi persoanelor îndreptăţite care nu-şi pot vedea bunul restituit în natură pentru că el a fost inclus în patrimoniul unei societăţi privatizate, este de reţinut că aceste titluri sunt utilizabile doar în procesul de privatizare, prin preschimbare în acţiuni sau dare în plată pentru active la societăţile privatizabile, aceste titluri circulând pe piaţă.
Or, este ştiut că, calitatea de acţionar într-o societate comercială, indiferent de modul în care a fost dobândită, fie ca fondator al societăţii, sau ca cesionar ulterior de acţiuni, presupune asocierea la risc cu ceilalţi acţionari, după cum în mod just a reţinut şi instanţa de apel.
Curtea Constituţională însăşi, prin Deciziile nr. 5/2009 şi nr. 1241/2009, a statuat în legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a II-a, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adiţional la Convenţie, reglementează dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri.
Recurenta a încadrat al doilea motiv de recurs în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. însă prin această critică a vizat de fapt, greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, prin raportare la titlurile nominale obţinute în realizarea plăţii prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor naţionalizate care nu mai pot fi restituite în natură, preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă prevăzută de art. 1 alin. (1) din lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte, constată că această critică este nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
De altfel, se poate observa fără dubii că instanţa de apel a motivat detaliat decizia pronunţată, în concordanţă cu textele de lege incidente cauzei.
Totodată, se reţine că, recurenta a subsumat acestui motiv de recurs critici de netemeinicie, referitoare la interpretarea greşită a probelor administrate în cauză, cu referire expresă la concluziile raportului de expertiză, reţinând o stare de fapt greşită, ce nu pot fi analizate.
Argumentele aduse în sprijinul acestei critici demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
Faţă de această situaţie nu se mai justifică analiza celorlalte critici formulate în recurs.
În consecinţă, pentru considerentele reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele de lege incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, context în care motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ nu pot fi reţinute, Înalta Curte, conform dispoziţiilor at. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei civile nr. 213/ A din 11 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1229/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1232/2014. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
