ICCJ. Decizia nr. 1232/2014. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1232/2014
Dosar nr. 70955/3/2011
Şedinţa publică de la 27 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia comercială, sub nr. 3986/90/2008, din 15 decembrie 2008 reclamanta J.A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. şi SC B.T. SRL, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului adiţional din 22 decembrie 2004 la actul constitutiv al SC B.T. SRL, prin care reclamanta a cooptat în societate pe pârâta S.C., cesionându-i acesteia 200 de părţi sociale în valoare de 20.000.000 ROL, (2.000 RON) reprezentând 80% din capitalul social al SC B.T. SRL, reclamanta retrăgându-se din societate şi din funcţia de administrator; precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 948, art. 949, art. 950, art. 968, art. 986 C. civ.
Pârâta SC B.T. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatoriu şi proba testimonială.
Prin sentinţa comercială nr. 141 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială şi contencios administrativ fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanta J.A., s-a constatat nulitatea absolută a actului adiţional din 22 decembrie 2004, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi au fost obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că din luna septembrie 2004 SC B.T. SRL a funcţionat conform actului constitutiv, având ca asociaţi şi pe reclamanta J.A. cu 80% din capitalul social şi pe S.D. cu 20% din capitalul social al societăţii.
Prin încheierea actului adiţional din 22 decembrie 2004, J.A. s-a retras din societate, cesionând părţile sale sociale pârâtei S.C., actul fiind încheiat din cauza incompatibilităţilor impuse soţului reclamantei care era încadrat la A.R.R., conform actului adiţional la contractul colectiv de muncă, din 20 octombrie 2004.
Încheierea actului adiţional din 22 decembrie 2004 s-a efectuat în considerarea persoanei pârâte, cu care reclamanta şi soţul său aveau relaţii de prietenie. S-a apreciat că susţinerea pârâtei în sensul că i s-au vândut părţile sociale cu suma de 20.000.000 ROL nu poate fi reţinută întrucât pârâta nu a depus nici o chitanţă sau alt act doveditor al plăţii, cu titlu de preţ al părţilor sociale cesionate de reclamantă.
S-a mai reţinut că după încheierea actului adiţional din 22 noiembrie 2004 familia J. s-a îngrijit de buna funcţionarea a firmei, martorul P.D. declarând că din 2003 până în 2008 soţul reclamantei asigura bunul mers al firmei, achiziţionând microbuze şi negociind cu partenerii firmei mai multe relaţii comerciale.
De asemenea, reclamanta şi soţul acesteia au împrumutat firma cu suma de 183.387 RON, în anul 2007, situaţie recunoscută şi de pârâtă la interogatoriu, iar acceptul pârâtei de a tolera această activitate de buni administratori ai reclamantei şi soţului acesteia nu ar avea nici o justificare dacă firma i-ar fi fost vândută; vânzarea ar fi clarificat raporturile dintre părţi dacă ar fi avut loc, dar probele dosarului nu confirmă o astfel de operaţiune juridică, condiţia consimţământului valabil include un element specific, affectio societatis, ce presupune intenţia de a desfăşura o activitate comercială a asociaţilor.
În cauză nu există acest element psihologic al consimţământului pârâtei S.C. care, deşi este parte în actul adiţional a cărui nulitate se cere a fi constatată, nu a desfăşurat activitate comercială în firmă.
În plus, lipseşte hotărârea adunării generale a asociaţilor cu privire la cesionarea părţilor sociale, conform art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată şi actului constitutiv al societăţii, iar măsura retragerii reclamantei din societate nu s-a efectuat în condiţiile prevăzute de actul constitutiv.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta SC B.T. SRL, cât şi pârâta S.C.
Prin decizia nr. 571R-COM din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 3986/90/2008 au fost respinse, ca nefondate, ambele recursuri, iar recurentele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata reclamantă.
Instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Criticile referitoare la eroarea asupra naturii actului juridic şi eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic nu au legătură cu cauza, deoarece nu s-a invocat drept motiv de nulitate absolută eroarea ca viciu de consimţământ, ci s-a susţinut că actul întocmit nu reflectă voinţa reală a părţilor, cauza pentru care s-a încheiat fiind o cauză nelicită, falsă, ce nu poate avea efectele unui act valid.
Potrivit dispoziţiilor art. 948 pct. 2 C. civ., una din condiţiile de validitate a actului juridic o reprezintă consimţământul valabil al părţii care se obligă şi care, în speţă, nu există, fapt ce conduce la nulitatea absolută a actului adiţional.
La încheierea actului părţile au căutat să ocolească interdicţiile impuse de A.R.R. soţului reclamantei, iar în speţă nu s-a dovedit nici că prin cooptarea pârâtei S.C. în societate s-ar fi realizat „affectio societatis”, aceasta continuând să lucreze ca vânzătoare la magazinul „C.”, fără a se implica în treburile societăţii.
Interesul societăţii, reprezentând cauza actului juridic, nerespectarea acestuia este sancţionată cu nulitatea absolută pentru că actul este practic lipsit de cauză, conform art. 966 C. civ.
Din probele administrate rezultă lipsa cauzei, cauza falsă răsturnând prezumţia de valabilitate a actului adiţional, prevăzut de art. 967 C. civ.
S-a apreciat că prima instanţă a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii şi probatoriul administrat, concluzionând că actul adiţional nu reprezintă voinţa reală a părţilor.
Reclamanta nu a invocat instituţia simulatiei, astfel că tribunalul nu era obligat să analizeze valabilitatea actului prin prisma condiţiilor impuse de această instituţie de drept.
Prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi a aplicat corect legea, atunci când s-a reţinut nu s-a achitat nici un ban cu titlu de preţ, recurentele pârâte neprezentând un înscris din care să rezulte contravaloarea părţilor sociale cesionate.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare S.C. şi SC B.T. SRL, dosarele fiind reunite.
Prin decizia nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Piteşti a admis contestaţiile în anulare şi a anulat decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, fiind fixat termen pentru judecarea recursurilor la 3 noiembrie 2010.
În motivarea deciziei Curtea de Apel Piteşti a reţinut că instanţa de recurs nu a răspuns motivelor de recurs referitoare la prescripţia dreptului la acţiune pentru cauzele de nulitate relativă, valabilitatea retragerii reclamantei din societate, necesitatea existenţei unei hotărâri prealabile a adunării generale a asociaţilor cu privire la cesionarea părţilor sociale, natura juridică exactă a actului intervenit între părţi, valorificarea de către reclamantă a propriei culpe în obţinerea nulităţii actului adiţional.
În cursul soluţionării recursurilor, după anularea primei decizii, reclamanta-intimată J.A. a formulat o cerere de strămutare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispunând suspendarea judecării dosarului, în condiţiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ., şi, ulterior, la 3 martie 2011, strămutarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 831/46/2010, din 23 martie 2011.
Prin decizia civilă nr. 1495 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis recursurile formulate de recurentele-pârâte SC B.T. SRL şi S.C., a casat, în tot, sentinţa nr. 141 din 21 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă sub nr. 70955/3/2011, din 7 noiembrie 2011.
La termenul din 26 ianuarie 2012 pârâta S.C. a depus completare la întâmpinare, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.
Pârâta a precizat că cele patru motive de nulitate invocate în cererea de chemare în judecată atrag, cel mult, nulitatea relativă a actului şi nu nulitatea absolută, astfel încât dreptul la acţiune era prescris la data formulării cererii.
Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 23 februarie 2012, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei şi respingerea argumentelor pârâtei.
În rejudecare părţile au depus la dosar înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată.
A respins acţiunea formulată de reclamanta J.A., ca neîntemeiată.
A obligat reclamanta la plata sumei de 11.300 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.C. şi la plata sumei de 18.600 RON către pârâta SC B.T. SRL, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut cu privire la excepţia prescripţiei, că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a actului adiţional din 22 decembrie 2004, invocând mai multe motive de nulitate.
Împrejurarea că o parte din motivele de nulitate invocate nu sunt motive de nulitate absolută, ci motive de nulitate relativă trebuie avută în vedere la analiza fondului litigiului, instanţa urmând să stabilească dacă motivele de nulitate invocate de reclamantă atrag nulitatea absolută sau nulitatea relativă, condiţiile în care pot fi invocate şi temeinicia acestora.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin actul adiţional la actul constitutiv al SC B.T. SRL din 22 decembrie 2004, încheiat între reclamanta J.A., pârâta S.C. şi S.D., reclamanta a cesionat pârâtei 200 părţi sociale la valoarea nominală de 100.000 RON fiecare, totalizând suma de 20.000.000 ROL şi care reprezintă 80% din capitalul social al societăţii, reclamanta retrăgându-se din societate şi din funcţia de administrator al societăţii, declarând că şi-a primit toate drepturile materiale cuvenite şi nu mai are nici un fel de pretenţie faţă de societate şi faţă de asociaţi, capitalul social total în valoare de 25.000.000 ROL împărţindu-se în 250 părţi sociale, din care S.D. urmând a deţine 50 părţi sociale, reprezentând 20% din capitalul social, iar pârâta S.C. 200 părţi sociale, reprezentând 80% din capitalul social. Prin acelaşi act a fost schimbat sediul societăţii SC B.T. SRL.
S-a mai reţinut că natura juridică a acestui act a fost stabilită irevocabil prin decizia civilă de casare, nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, instanţa de recurs stabilind că actul adiţional din 22 decembrie 2004 descrie în fapt, potrivit părţilor semnatare, două operaţiuni juridice: cesionarea părţilor sociale deţinute de către J.A. în SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social al societăţii către S.C., urmată de retragerea asociatei reclamante din societate şi cooptarea ca asociat a cesionarei.
Cele două operaţiuni juridice sunt asumate prin însuşirea expresă a conţinutului actului inserată la finele actului şi semnarea sa de către toate părţile.
Faţă de cele reţinute şi având în vedere scopul urmărit de către reclamantă la data transferului, instanţa de recurs a considerat că operaţiunea menţionată la pct. 2 al actului adiţional din 22 decembrie 2004 este o cesiune, vânzare de părţi sociale.
Actul nu putea fi împrumut, închiriere sau o altă operaţiune juridică de natură să presupună menţinerea proprietăţii acţiunilor în patrimoniul numitei J.A., deoarece, reclamanta nu ar fi putut să înlăture starea de incompatibilitate cauzată de funcţia deţinută de soţul său în cadrul A.R.R., în contextul căreia a decis încheierea acestei tranzacţii.
Acest act este urmat de un act adiţional la actul constitutiv al SC B.T. SRL, în sensul schimbării deţinerii capitalului şi calităţii de asociaţi în societate.
Reclamanta a urmărit constatarea nulităţii actului de cesiune şi, implicit, desfiinţarea actului modificator al SC B.T. SRL prin care, urmare a cesiunii, s-a retras din societate, deoarece el confirmă efectele primului.
Cu privire la primul motiv de nulitate a actului adiţional din 22 decembrie 2004 invocat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi anume acela că actul atacat are caracter pur formal şi nu reflectă voinţa părţilor, cauza pentru care s-a încheiat fiind o cauză nelicită, ce nu poate avea efectele unui act valid, reclamanta dorind să ocolească interdicţiile impuse de A.R.R. de a nu fi salariat sau administrator/asociat la o firmă de transport, angajatul A.R.R. sau soţul/soţia acestuia, prima instanţă a apreciat că motivele de nulitate invocate de reclamantă nu pot fi reţinute.
Reclamanta şi-a dat consimţământul prin semnarea actului, nu a contestat cuprinsul actului şi nici semnătura sa, ci doar a susţinut că a existat o simulatie, dar nu a învestit instanţa cu o acţiune în simulatie.
Nu s-a putut reţine că actul ar avea caracter formal sau că nu ar reflecta voinţa părţilor, ci dimpotrivă, scopul încheierii actului a fost acela de a efectua transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale ale reclamantei.
Mai mult, actul a fost încheiat la iniţiativa reclamantei, care dorea să înlăture starea de incompatibilitate în care se găsea soţul său, ce avea funcţia de inspector în cadrul A.R.R.
Implicarea reclamantei şi a soţului acesteia în activitatea SC B.T. SRL după încheierea actului atacat este lipsită de relevanţă, a arătat prima instanţă, întrucât cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente încheierii actului şi nu ulterioare.
Pe de altă parte, reclamanta şi-a invocat propria culpă în scopul de a obţine protecţia juridică a unui drept, încălcând astfel principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” atunci când a susţinut că actul a fost încheiat pentru ocolirea interdicţiilor impuse de A.R.R. prin contractul colectiv de muncă angajaţilor acesteia, din rândul cărora făcea parte şi soţul reclamantei.
S-a mai reţinut că deşi a invocat caracterul ilicit al cauzei actului, reclamanta nu a indicat ce dispoziţii legale au fost încălcate de pârâţi la încheierea actului, descriind doar scopul pe care ea însăşi l-a avut în vedere, respectiv încălcarea dispoziţiilor contractului colectiv de muncă al soţului, J.A.A., dispoziţii ce nu permiteau nici acestuia şi nici soţiei sale, reclamanta J.A., să fie salariat sau administrator/asociat la o firmă de transport.
Prin încheierea actului a cărui nulitate se solicită a fi constatată, reclamanta şi soţul acesteia, ce erau incompatibili, dar ar fi continuat să administreze societatea, s-a urmărit de către reclamantă inducerea în eroare a terţilor cu privire la calitatea sa şi a soţului său şi la influenţa reală exercitată de aceştia în societate.
S-a apreciat că cea care a urmărit eludarea unor dispoziţii legale la încheierea actului este reclamanta, şi nu pârâta, iar eventuala cauză nelicită este datorată reclamantei, care nu îşi poate, însă, invoca propria culpă pentru a obţine constatarea nulităţii actului.
Cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de reclamantă, respectiv că nu a cesionat părţile sociale ci Ie-a împrumutat (închiriat) pârâtei până la ridicarea interdicţiilor impuse de către A.R.R., urmând să se revină la situaţia anterioară, avându-se în vedere calificarea dată de Curtea de Apel actului juridic încheiat de părţi şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a stabilit, irevocabil, că actul menţionat la pct. 2 al actului adiţional din 22 decembrie 2004 este o cesiune/vânzare de părţi sociale.
Cel de-al treilea motiv de nulitate invocat de reclamantă, respectiv nerespectarea dispoziţiilor art. 197 alin. (2) şi art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1991, pentru lipsa hotărârii adunării generale a asociaţilor SC B.T. SRL privind cesionarea părţilor sociale unei terţe persoane din afara societăţii şi retragerea unui asociat şi pentru nerespectarea art. 13 lit. d) alin. (4) şi art. 27 din actul constitutiv al SC B.T. SRL, a fost apreciat de către prima instanţă ca fiind un motiv de nulitate relativă şi nu de nulitate absolută, astfel încât acest motiv putea fi invocat de persoana interesată (respectiv persoana care a fost prejudiciată prin încheierea actului în lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, ceea ce nu este cazul reclamantei) în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
S-a mai reţinut că dispoziţiile referitoare la cesiunea de părţi sociale au fost respectate.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin 3/4 din capitalul social, în cauză, transmiterea părţilor sociale ale reclamantei fiind aprobată cu 100% din capitalul social, atât reclamanta (care deţinea 80% din capitalul social), cât şi asociatul S.D. exprimându-şi acordul cu privire la această cesiune, prin semnarea actului a cărui nulitate solicită reclamanta a fi constatată, hotărârea prin care asociaţii şi-au exprimat voinţa socială fiind inserată chiar în cuprinsul actului adiţional din 22 decembrie 2004.
S-a mai reţinut că reclamanta nu îşi poate invoca propria culpă, respectiv faptul că a încheiat un act de cesiune cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, deoarece reclamanta, ce deţinea calitatea de asociat majoritar şi administrator al societăţii, avea şi dreptul şi obligaţia convocării adunării generale a asociaţilor în vederea adoptării hotărârilor.
Cât priveşte retragerea reclamantei din societate, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi-a pierdut calitatea de asociat prin transferul dreptului său de proprietate asupra părţilor sociale şi nu prin retragere din societate, în condiţiile prevăzute de art. 27 din actul constitutiv şi art. 226 din Legea nr. 31/1990, în actul încheiat de părţi menţionându-se că reclamanta se retrage din societate „în urma cesionării”.
Toate celelalte hotărâri în legătură cu retragerea reclamantei şi cooptarea noului asociat şi alte hotărâri în legătură cu societatea, din actul adiţional din 22 decembrie 2004, fiind adoptate cu acordul unanim al asociaţilor.
Cel de-al patrulea motiv de nulitate invocat de către reclamantă, vizând identificarea preţul, a fost înlăturat de către prima instanţă care a arătat că împrejurarea că pârâta nu ar fi plătit preţul părţilor sociale transmise, chiar reală de ar fi, nu determină nulitatea absolută a contractului, neputând fi confundată lipsa caracterului determinat sau determinabil al preţului cu plata acestuia.
În speţă, a arătat prima instanţă, preţul a fost determinat de părţi, neplata creând în patrimoniul reclamantei un drept de creanţă, sens în care reclamanta are la îndemână o acţiune ce putea fi exercitată în termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Prin sentinţa civilă nr. 17093 din 15 noiembrie 2012 pronunţată în acelaşi dosar, (Dosar nr. 70955/3/2011), Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de către pârâtele S.C. şi SC B.T. SRL, de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012, în sensul de a obliga reclamanta la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 16.300 RON şi 32.100 RON efectuate în celelalte faze procesuale, prima instanţă reţinând în motivare că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 prima instanţă pronunţându-se asupra cheltuielilor de judecată solicitate de pârâte.
S-a concluzionat că împrejurarea că pârâtele sunt nemulţumite de modul de soluţionare a cererilor acestora privind plata cheltuielilor de judecată nu justifică admiterea cererii de completare a dispozitivului, acestea având la îndemână căile de atac prevăzute de lege pentru remedierea greşelilor de judecată, şi nu cererea de completare a dispozitivului.
Împotriva sentinţei civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel reclamanta J.A., precum şi pârâtele SC B.T. SRL şi S.C.
Pârâtele SC B.T. SRL şi S.C. au declarat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 17093 din 15 noiembrie 2012.
Apelurile au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 70955/3/2011 din 3 ianuarie 2013.
Prin apelul său, reclamanta J.A. a criticat sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie. A considerat apelanta reclamantă că ceea ce trebuia să analizeze tribunalul în rejudecare, erau doar chestiunile ce nu fuseseră analizate de prima instanţă, menţionate în decizia nr. 1340 din 13 octombrie 2010, aşa cum ar fi precizat şi Curtea de Apel Bucureşti în motivarea deciziei civile nr. 1492 din 18 octombrie 2011.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Apelul declarat de către pârâta S.C. împotriva sentinţei civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a vizat doar cuantumul în care au fost acordate cheltuielile de judecată, instanţa de fond obligând pe reclamantă doar la plata sumei de 11.300 RON şi nu a sumei de 16.300 RON, cât au fost în realitate cheltuielile de judecată efectuate de către pârâtă în toate fazele procesuale şi nu doar cheltuielile de judecată efectuate la Tribunalul Bucureşti ca instanţă de fond.
Şi apelanta-pârâtă SC B.T. SRL a criticat sentinţa civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă tot sub aspectul cuantumului în care au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate de către aceasta, arătând că suma de 18.600 RON la care prima instanţă a obligat-o pe reclamantă, reprezintă doar cheltuieli de judecată efectuate de către apelanta pârâtă la Tribunalul Bucureşti ca instanţă de fond.
Cele două pârâte, SC B.T. SRL şi S.C. au apelat şi sentinţa civilă nr. 17093 din 15 noiembrie 2012, renunţând însă la judecata apelurilor împotriva acestei sentinţe, în şedinţa publică de la 4 februarie 2013.
Apelanta-reclamantă J.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor (apelurilor) formulate de către pârâtele S.C. şi SC B.T. SRL, ca nefondate.
Apelanta pârâtă S.C. şi SC B.T. SRL au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de reclamanta J.A. şi menţinerea sentinţei civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012, cu obligarea reclamantei-apelante la plata cheltuielilor de judecată.
Nu au fost solicitate probe noi în apel.
Părţile au depus concluzii scrise.
Prin decizia civilă nr. 55 din 11 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă J.A., împotriva sentinţei civile nr. 17093 din 15 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 70955/3/2011.
A admis apelurile declarate de apelantele-pârâte SC B.T. SRL şi S.C.
A schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în sensul că au obligat reclamanta la plata sumei de 32.100 RON către pârâta SC B.T. SRL şi la plata sumei de 16.300 RON către pârâta S.C., cu titlu de cheltuieli de judecată.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.
A obligat apelanta-reclamantă J.A. la plata către apelanta-pârâtă SC B.T. SRL a sumei de 23.600 RON şi la plata către apelanta-pârâtă S.C. a sumei de 14.300 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte apelul reclamantei J.A.
Primul motiv de apel a criticat hotărârea primei instanţe pentru nerespectarea limitelor rejudecării impuse prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, susţinând că s-a încălcat, astfel, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti „în partea de decizie neanulată”.
Prin decizia nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti au fost admise, însă, contestaţiile în anulare formulate de SC B.T. SRL şi S.C. şi a fost anulată decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, fiind fixat termen pentru rejudecarea recursurilor declarate de către pârâtele SC B.T. SRL şi S.C.
Prin decizia nr. 1340 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti s-a constatat că instanţa de recurs a reţinut prin decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010 că actul juridic avea o cauză falsă; a stabilit că tribunalul a reţinut că actul adiţional nu reprezintă voinţa părţilor, dar nu a analizat valabilitatea actului deoarece nu a fost învestit cu o acţiune în simulaţie, şi a apreciat că tribunalul a reţinut, corect, că pârâtele nu au dovedit că reclamanta ar fi primit bani cu titlu de preţ pentru părţile sociale cesionate.
De asemenea, prin aceeaşi decizie, nr. 1340 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Piteşti a constatat că instanţa de recurs, prin decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, nu a răspuns motivelor de recurs referitoare la: - prescripţia dreptului material la acţiune pentru cauze de nulitate relativă; - valabilitatea retragerii reclamantei J.A. din societate; - necesitatea existenţei unei hotărâri prealabile a adunării generale a asociaţilor cu privire la cesionarea părţilor sociale; - natura juridică exactă a actului intervenit între părţi; - valorificarea de către reclamant în obţinerea nulităţii actului adiţional.
Ca efect al strămutării cauzei prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, investită, astfel, cu soluţionarea recursurilor (rejudecarea recursurilor), a apreciat că, deşi efectul nulităţii deciziei nr. 571 din 28 aprilie 2010 vizează întreaga decizie din recurs, se consideră învestită în rejudecarea recursului doar în măsura motivelor rămase neanalizate în prima decizie, astfel cum au fost enumerate prin decizia nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010.
În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a lămurit natura juridică a actului intervenit între părţi, pornind de la intenţia reală a părţii reclamate şi a stabilit că actul a cărui anulare s-a solicitat descrie două operaţiuni juridice: cesionarea părţilor sociale deţinute de către J.A. în SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social al acestei societăţi, către S.C., urmată de retragerea asociatei reclamante din societate şi cooptarea, ca asociat, a cesionarei.
Aşadar, având în vedere scopul urmărit de către reclamantă la data transferului, s-a stabilit în ciclul procesual anterior că actul menţionat la pct. 2 al actului adiţional din 22 decembrie 2004 este o „cesiune/vânzare de părţi sociale”.
S-a mai stabilit că „actul nu a putut fi împrumut, închiriere, sau o altă operaţiune juridică de natură să presupună menţinerea proprietăţii acţiunilor în patrimoniul numitei J.A., deoarece, în acest fel, reclamanta nu ar fi putut să înlăture starea de incompatibilitate cauzată de funcţia deţinută de soţul său în cadrul R.A.R., în contextul căreia a decis încheierea acestei tranzacţii” (decizia nr. 1495/2011 a Curţii de Apel Bucureşti).
Ca atare, s-a reţinut că în mod nefondat a susţinut apelanta-reclamantă că prima instanţă nu a respectat dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de recurs, atunci când a reţinut că „reclamanta a încheiat actului de cesiune în deplină cunoştinţă de cauză, cu privire la conţinutul şi consecinţele lui, reţinând, contrar probatoriului, că scopul încheierii actului a fost acela de a efectua transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sale sociale”.
S-a constatat că, în mod contrar celor susţinute de către apelanta-reclamantă, cele reţinute de către prima instanţă sunt conforme dezlegării date acestei chestiuni de către instanţa de recurs prin decizia de casare, chiar dacă, în opinia apelantei-reclamante, cele reţinute contravin aprecierilor făcute de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 571/R-COM din 28 aprilie 2010, prima instanţă fiind obligată, în speţă, să respecte, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de casare, nr. 1495/2011, asupra problemelor de drept dezlegate, şi nu o hotărâre dată de către o instanţă de recurs (Curtea de Apel Piteşti), hotărâre ce a fost, însă, anulată.
Raportat la decizia de casare, nr. 1495/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în mod corect, prima instanţă a reţinut că reclamanta a încheiat actul în deplină cunoştinţă de cauză, încheierea actului fiind iniţiativa acesteia, pentru a înlătura starea de incompatibilitate în care se afla soţul reclamantei, ce lucra în cadrul A.R.R., operaţiunile juridice cuprinse în actul adiţional fiind însuşite, expres, prin menţiunea inserată în cuprinsul actului şi semnarea actului de către toate părţile implicate.
Această constatare a primei instanţe respectă, întru-totul, dezlegarea dată de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia de casare şi a fost, de altfel, confirmată şi de către apelanta reclamantă care a susţinut, expres, prin motivele de apel, că „la încheierea actului ambele părţi am căutat să ocolim interdicţiile impuse de A.R.R., aşa cum am dovedit în cauză cu probele administrate”.
S-a mai reţinut că, aşa după cum, corect, a stabilit prima instanţă, încheierea, în sine, a actului de cesiune părţi sociale, nu reprezintă o operaţiune ilicită, cum a susţinut apelanta-reclamantă, ilicită fiind doar intenţia reclamantei de eludare a unor dispoziţii legale de către aceasta şi de către soţul său, atunci când, după cesionarea părţilor sociale, pentru înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla soţul reclamantei, aceasta, împreună cu soţul său, ar fi continuat să administreze societatea.
Prin prisma celor invocate de către apelanta-reclamantă a rezultat că intenţia reală a acesteia nu a fost să încheie un act de cesiune a părţilor sociale deţinute de aceasta la SC B.T. SRL, ci doar să eludeze dispoziţiile legale şi cele din contractul colectiv de muncă al soţului său, actul de cesiune fiind doar aparent.
După cum s-a arătat, însă, prin decizia nr. 5781 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, câtă vreme reclamanta nu a invocat simulaţia, prima instanţă nu era obligată să analizeze valabilitatea actului prin prisma acestei instituţii juridice.
Acest aspect a fost menţinut şi de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011.
Prin aceeaşi decizie de casare prima instanţă a fost ţinută să se pronunţe, însă, asupra „valorificării de către reclamantă a propriei culpe în obţinerea nulităţii actului adiţional”, sens în care prima instanţă a constatat, în mod legal şi temeinic, faptul că reclamanta şi-a invocat propria culpă, aceea de a urmări eludarea unor dispoziţii legale prin încheierea actului (starea de incompatibilitate a soţului său), pentru a obţine protecţia juridică a unui drept, ceea ce încalcă principul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
Încheierea actului de cesiune, la iniţiativa reclamantei, în scopul ocolirii interdicţiilor impuse de către A.R.R. şi invocarea acestui fapt în scopul obţinerii anulării actului astfel încheiat, pentru ca reclamanta să reintre în proprietatea părţilor sociale cesionate, reprezintă exact invocarea propriei culpe în scopul de a obţine protecţia judiciară a unui drept, astfel cum a reţinut instanţa de fond.
Cât priveşte susţinerea apelantei-reclamante în sensul că scopul actului juridic l-a reprezentat (sau trebuia să-l reprezinte) interesul societăţii, ceea ce în speţă nu a fost respectat, neexistând affectio societatis, deoarece S.C. a continuat să lucreze ca vânzătoare la magazinul „C.”, fără a se implica în treburile SC B.T. SRL, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a actului de cesiune pentru lipsa cauzei, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a învestit instanţa cu soluţionarea unui asemenea motiv de constatare a nulităţii absolute a actului adiţional din 22 decembrie 2004, motivele fiind, aşa cum s-a reţinut atât de către instanţa de casare, prin decizia nr. 1495/2011, cât şi de către prima instanţă, următoarele: - actul este formal şi nu reflectă voinţa părţilor, fiind încheiat pentru o cauză nelicită (ocolirea interdicţiilor impuse de A.R.R. soţului reclamantei); - nu a fost vorba de cesionare a 80% din părţile sociale, ci de un împrumut (încheiere) a lor până la ridicarea interdicţiilor impuse de A.R.R.; - la încheierea actului nu au fost respectate dispoziţiile art. 197 alin. (2), art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, neexistând hotărârea A.G.A. privind cesionarea părţilor sociale unei terţe persoane şi retragerea unui asociat, precum şi dispoziţiile art. 13 lit. d) alin. (4) şi art. 27 din actul constitutiv al SC B.T. SRL; - nu este identificat preţul ce se reflectă în patrimoniul societăţii.
Constatarea nulităţii actului adiţional pentru nerespectarea interesului SC B.T. SRL şi inexistenţa lui affectio societatis din partea pârâtei S.C., reprezintă o cauză nouă, invocată direct prin motivele de apel, ceea ce atrage inadmisibilitatea acesteia prin prisma dispoziţiilor imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Pe de altă parte, nerespectarea interesului social la încheierea unui act juridic reprezintă o cauză de nulitate relativă a actului respectiv şi nu poate fi invocată decât de către societatea prejudiciată prin încheierea actului, în termenul legal de prescripţie, de 3 ani de la data la care a fost încheiat actul.
Nici susţinerea apelantei-reclamante în sensul că hotărârea atacată este contradictorie, motivarea fiind străină naturii pricinii, nu a fost găsită fondată, reţinerea primei instanţe în sensul că implicarea reclamantei şi a soţului său în activitatea societăţii, ulterior cesionării de către reclamantă a părţilor sociale, este irelevantă, cauzele de nulitate fiind anterioare sau concomitente actului juridic şi nu ulterioare acestuia, necontrazicând, prin nimic, susţinerea că actul a fost încheiat la iniţiativa reclamantei, aceasta fiind în deplină cunoştinţă de cauză asupra operaţiunii juridice încheiate, de cesiune a părţilor sociale deţinute în cadrul SC B.T. SRL, apreciere care reflectă întocmai cele statuate de către instanţa de recurs prin decizia de casare cu privire la însuşirea expresă de către reclamantă a conţinutul actului, ceea ce implică existenţa consimţământului acesteia la încheierea actului adiţional în litigiu.
S-a mai reţinut că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a arătat că împrejurarea că pârâta nu ar fi plătit preţul părţilor sociale transmise, chiar reală de ar fi, nu determină nulitatea absolută a contractului, neplata preţului creând în patrimoniul reclamantei, şi nu în patrimoniul SC B.T. SRL, un drept de creanţă pentru valorificarea căruia reclamanta avea la dispoziţie o acţiune ce putea fi exercitată în termenul general de prescripţie, de 3 ani de la data naşterii obligaţiei de plată.
Pe de altă parte, atâta timp cât transmisiunea părţilor sociale poate fi atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, cesiunea părţilor sociale este valabilă, chiar dată părţile nu ar fi prevăzut un preţ pentru acestea, absenţa stabilirii unui preţ sau neplata acestuia nefiind de natură a proba în vreun fel lipsa consimţământului cedentului la încheierea actului de cesiune a părţilor sociale.
Instanţa de apel a constatat că nefondat este şi motivul de apel prin care reclamanta apelantă a susţinut că a învestit instanţa cu o cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune, motiv pentru care nu era necesară judecata în contradictoriu şi cu numitul S.D.
În realitate, reclamanta a investit instanţa cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului adiţional din 22 decembrie 2004 la statutul SC B.T. SRL şi nu a contractului de cesiune, iar S.D. este parte semnatară a respectivului act adiţional, în calitate de asociat al SC B.T. SRL, cu o cotă de 20% din capitalul social al societăţii.
S-a mai reţinut că temeiul de drept invocat de reclamantă în susţinerea motivului de nulitate absolută, respectiv dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, nu au nicio legătură cu obiectul dedus judecăţii, aceste dispoziţii legale referindu-se la mandatul administratorilor în alte societăţi.
Art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 dispune în sensul că „transmiterea către persoane din afara societăţii (a părţilor sociale) este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social”.
Rezultă că transmisiunea părţilor sociale către un terţ implică obţinerea agrementului acestuia de către asociaţi, care decid cu o majoritate calificată de 3/4 din capitalul social.
În acelaşi timp, art. 226 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 prevede că asociatul în societate cu răspundere limitată se poate retrage din societate „cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi”.
Aşa cum s-a arătat atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, libertatea de a se asocia o cuprinde şi pe cea de a se retrage din asociere, în condiţiile în care nu se încalcă puterea de lege a pactului societar.
În acest sens, prin actul constitutiv al SC B.T. SRL, în art. 10 se prevede că: „Părţile sociale pot fi cesionate între asociaţi sau altor persoane”, iar în art. 27 alin. (1) se prevede că „Asociaţii pot hotărî aprobarea retragerii unui asociat”.
De asemenea, prin art. 9 din actul constitutiv al societăţii se stipulează că „Eventualele modificări de repartiţie care vor interveni ca urmare a majorării capitalului social, a transferului de părţi sociale, a cooptării de noi asociaţi, a drepturilor succesorilor asociaţilor, vor fi reglementate prin acte adiţionale la prezentul act constitutiv, încheiate conform legii”.
În speţă, SC B.T. SRL nu avea, la data încheierii actului adiţional din 22 decembrie 2004 decât doi asociaţi, pe reclamanta J.A., deţinătoare a unei cote de 80% din capitalul social al societăţii, asociat majoritar, şi pe S.D., soţul pârâtei S.C., cu o cotă de 20% din capitalul social al societăţii, asociat minoritar, el însuşi cooptat în societate de către reclamanta J.A., fost asociat unic al SC B.T. SRL, sens în care a fost încheiat actul adiţional din 14 septembrie 2004.
Prin actul adiţional din 22 decembrie 2004, cei doi asociaţi au stipulat, expres, că „în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 republicată, am hotărât:
1. Se cooptează în societate d-na S.C. (...);
2. J.A. cesionează 200 părţi sociale la valoarea nominală de 100.00 ROL fiecare, împreună valorând 20.000.000 ROL şi care reprezintă 80% din capitalul social d-nei S.C.
3. În urma cesionării mai sus menţionate, J.A. se retrage din societate şi din funcţia de administrator şi declară că şi-a primit toate drepturile materiale cuvenite şi nu mai are nici un fel de pretenţie faţă de societate şi faţă de asociaţi, iar cesionarul declară că şi-a primit părţile sociale cesionate;
4. Capitalul social total în valoare de 25.000.000 ROL se împarte în 250 părţi sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL fiecare şi se distribuie, între asociaţi, astfel:
- S.D. deţine 50 părţi sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL reprezentând 20% din capitalul social.
- S.C. deţine 200 părţi sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL fiecare, totalizând 20.000.000 ROL, reprezentând 80% din capitalul social.
5. Profitul şi pierderile societăţii vor fi încasate şi respectiv suportate proporţional cu aportul la capitalul social al fiecărui asociat.
6. Se schimbă sediul societăţii (...).
Prezentul act modifică corespunzător actul constitutiv al societăţii, se înregistrează în registrul comerţului şi se publică în M. Of.
Subsemnaţii declarăm că înainte de semnarea prezentului înscris, am citit personal cuprinsul acestuia şi corespunde întocmai acordului nostru de voinţă.
Asociaţi,
J.A. - s.s. indescifrabil
S.D. - s.s. indescifrabil
S.C. - ss indescifrabil.
Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că transmiterea părţilor sociale de către reclamantă a fost aprobată de 100% din capitalul social, respectiv de cei doi asociaţi, reclamanta şi S.D., hotărârea prin care aceştia şi-au exprimat voinţa socială fiind inserată în chiar cuprinsul actului adiţional din 22 decembrie 2004.
Cele reţinute de către prima instanţă nu contravin celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia de casare, întrucât instanţa de recurs a menţionat, explicit, că actul a cărei nulitate se solicită „înglobează două manifestări de voinţă specifice a două acte juridice diferite şi succesive şi care au între ele o legătură de determinare”, respectiv „cesiunea” cuprinsă la pct. 2 al actului adiţional şi pct. 1, pct. 3, pct. 4, pct. 5 ale actului adiţional din 22 decembrie 2004 care vizează persoana juridică SC B.T. SRL, aceste operaţiuni fiind subsecvente cesiunii părţilor sociale.
S-a mai reţinut că instanţa nu avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor sumele pe care acestea le solicită cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuarea acestor cheltuieli rezultând din înscrisurile depuse de către pârâţi la dosarul cauzei, sens în care fiecare parte poate verifica dovezile de efectuare a cheltuielilor de judecată pretinse de partea adversă şi de a se opune, sau nu, plăţii integrale a acestora.
Instanţa are doar dreptul şi nu obligaţia de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, motivându-şi hotărârea prin raportare la valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat [art. 274 alin. (3) C. proc. civ.].
Jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată este în sensul ca rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României; Cauza lacob contra România) şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (Cauza Costin contra României).
În speţă, partea care a câştigat procesul, ca urmarea rejudecării după casare, are, în mod exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de judecată, partea căzută în pretenţii având obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată determinate în toate etapele procesului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta J.A., aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece, nu s-au respectat limitele rejudecării, impuse prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti care a menţinut, în parte, decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, în cea ce priveşte nulitatea actului adiţional pentru cauză ilicită, lipsa lui affectio societatis şi lipsa consimţământului, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin această decizie, instanţa de apel nepronunţându-se nici cu privire la motivul de apel referitor la nerespectarea limitelor rejudecării.
Instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea dreptului de apărare al reclamantei, deoarece nu i-au fost comunicate motivele de apel ale părţilor adverse, amânându-se doar pronunţarea, în timp ce părţile adverse şi-au putut formula apărări la obiect, acestora comunicându-li-se motivele sale de apel.
Instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac, deşi aceasta fusese stabilită irevocabil, de către Curtea de Apel Piteşti în contestaţia în anulare şi de către Curtea de Apel Bucureşti, în primul ciclu procesual, ca fiind recursul.
Recurenta a reiterat ideea încălcării autorităţii de lucru judecat, expunându-şi pe larg opinia în acest sens, făcând trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O., cu privire la această chestiune.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că nu au fost respectate dezlegările date de către instanţa de recurs asupra problemelor de drept analizate, criticând faptul că instanţa de apel ar fi reţinut că sunt obligatorii doar dezlegările date de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia de casare nr. 1495/2011, nu şi dezlegările date de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 571/2010, care, deşi anulată, a constituit izvorul dezlegărilor problemelor de drept ce au fost reiterate şi transpuse în deciziile nr. 1340/2010 a Curţii de Apel Piteşti şi nr. 1495/2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Motivarea instanţei de apel este contradictorie şi lipsită de logică.
Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a invocat decizia nr. 571/2010 a Curţii de Apel Piteşti cu privire la faptul că, atâta vreme cât reclamanta nu a invocat simulaţia, instanţa de fond nu era obligată să analizeze valabilitatea actului prin prisma acestei instituţii, iar, pe de altă parte, totuşi a abordat actul juridic din perspectiva unui act adiţional, adică în mod identic cu abordarea juridică făcută în primul ciclu procesual, acest fapt contravenind prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuind să ţină seama de chestiunile intrate în puterea lucrului judecat prin deciziile nr. 571/2010 şi nr. 1340/2010 ale Curţii de Apel Piteşti, dar şi de limitele rejudecării rezultate din decizia nr. 1495/2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă, în rejudecare, trebuia să analizeze doar chestiunile ce nu fuseseră analizate în primul ciclu procesual.
7. Şi pe fondul cauzei soluţia este greşită deoarece, instanţa de apel, fără să facă vreo referire la probele dosarului, a reţinut că reclamanta a încheiat actul de cesiune în deplină cunoştinţă de cauză, concluzionând, contrar statuărilor din ciclurile procesuale anterioare, cât şi faptelor ce rezultă din analiza probatoriilor, că scopul încheierii actului a fost acela de a transfera dreptul de proprietate asupra părţilor sale sociale, această concluzie contravenind concluziilor deciziei civile nr. 571/2010 a Curţii de Apel Piteşti.
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a reluat toate susţinerile făcute în ciclurile procesuale anterioare cu privire la dispoziţiile art. 948 pct. 2, pct. 3 şi pct. 4 C. civ. de la 1865, art. 967, art. 964 şi art. 1303 din acelaşi cod, invocând şi o speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
8. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor actului constitutiv al societăţii şi a dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată.
În acest sens, s-a susţinut că cesiunea părţilor sociale nu se putea face fără ca, anterior, să se fi pronunţat hotărâri A.G.A. în acest sens, iar sancţiunea era nulitatea absolută şi nu nulitatea relativă.
Recurenta-reclamantă a invocat şi a indicat dispoziţiile încălcate din actul constitutiv, indicând şi jurisprudenţă a Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul celor indicate de către ea.
9. Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că, dacă s-ar da eficienţă celor susţinute de către reclamantă, ar însemna să se admită invocarea propriei culpe, or, în apărările făcute, pârâtele nu au invocat acest lucru, astfel încât, prima instanţă, dar mai ales instanţa de apel nu aveau obligaţia să analizeze acest aspect.
În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanţa de apel nu a motivat hotărârea recurată sub anumite aspecte, cum ar fi cel al încălcării de către reclamantă a interdicţiilor R.A.R., dar şi faptul că această hotărâre ar fi contradictorie sub acest aspect, deoarece nu ea avea calitatea de salariat R.A.R., ci soţul ei.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului ce viza incidenţa cauzei de nulitate absolută, reglementată de dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că actul adiţional trebuia să fie constatat ca nul absolut, deoarece acesta nu a fost făcut în vederea realizării scopului persoanei juridice, respectiv al societăţii comerciale, această concluzie putându-se desprinde din faptul menţinerii validităţii contractului de societate din 14 septembrie 2004, până în anul 2010.
Motivarea instanţei de apel este contradictorie şi sub un alt aspect, în sensul că, deşi s-a reţinut caracterul imprescriptibil al dreptului la acţiune al reclamantei, cererea fiind în constatarea nulităţii absolute a actului adiţional din 22 decembrie 2004, totuşi, pe fond, nu s-a reţinut existenta niciunui motiv de nulitate absolută.
Recurenta-reclamantă a mai invocat, din nou, încălcarea autorităţii de lucru judecat cu privire la lipsa consimţământului, arătând că anumite chestiuni de drept au rămas valabil dezlegate în primul ciclu procesual, deşi, prin decizia nr. 1340/2010, a fost admisă contestaţia în anulare.
A mai susţinut că motivarea este contradictorie şi sub aspectul participării lor la adunările generale ale societăţii, arătând că, pe de o parte, cu privire la cesiunea de părţi sociale, adoptarea de hotărâri A.G.A. ar fi constituit un formalism excesiv, iar, pe de altă parte, când s-a analizat activitatea numitei S.C., s-a reţinut că principala modalitate în care asociaţii participă la viaţa societăţii este participarea la adunările generale şi nu prestarea unei activităţi în cadrul societăţii.
S-a mai susţinut că şi motivarea instanţei de apel în sensul că reclamanta ar fi trebuit să convoace adunarea generală pentru a-şi anunţa intenţia de cesionare a părţilor sociale este contradictorie cu concluzia că cesiunea părţilor sociale s-a făcut în mod legal şi statutar, arătând că dacă această cesiune a fost legală nu ar exista o culpă a reclamantei pentru neconvocarea A.G.A.
12. Instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, atunci când a concluzionat că reclamanta a învestit instanţa cu acţiune în anularea actului adiţional, cât timp Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 1495/2011, a stabilit că acţiunea este una în anularea cesiunii de părţi sociale.
13. Instanţa de apel nu a modificat calificarea căii de atac, lucru ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs, chiar şi sub aspectul compunerii instanţei.
Neclarificarea situaţiei privind calea de atac, ca şi calificarea contradictorie a actului juridic dedus judecăţii, ar fi avut importanţă deosebită pentru că altele ar fi fost soluţiile dacă era vorba de un act adiţional sau de o cesiune de părţi sociale, respectiv, dacă obiectul cauzei ar fi fost invaluabil, or evaluabil în bani.
În mod greşit a abordat instanţa de apel problema citării distincte în cauză a lui S.D., câtă vreme o astfel de critică nu a fost formulată niciodată şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor, instanţa de apel neanalizând această critică.
Decizia instanţei de apel este nelegală, cu privire la cheltuielile de judecată acordate pârâtelor, fiind încălcare dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, recurenta-reclamantă, arată că valoarea cheltuielilor de judecată depăşeşte de multe ori valoarea nominală a părţilor sociale cesionate, că eforturile depuse de către apărătorii pârâtelor nu justifică acordarea acestor sume, mai ales că onorariile nu sunt reale, ci fictive, arătând, totodată că, potrivit practicii C.E.D.O., acordarea cheltuielilor de judecată trebuie să se facă într-un cuantum rezonabil.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică nu poate fi reţinută. Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a analizat, pe larg, motivul de apel referitor la nerespectarea limitelor rejudecării (decizia civilă nr. 55 din 11 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă).
De altfel, prin decizia nr. 1495/2011 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat că, prin actul a cărui anulare se solicită, s-au efectuat două operaţiuni juridice, anume, cesionarea părţilor sociale deţinute de J.A. la SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social al acestei societăţi, către S.C., respectiv, retragerea asociatei-reclamante din calitatea de asociat şi cooptarea, ca asociat, a cesionarei.
Nu este adevărat că prin această decizie au fost menţinute dispoziţii ale deciziei nr. 571/2010 a Curţii de Apel Piteşti, câtă vreme prin decizia nr. 1340/2010 a Curţii de Apel Piteşti a fost admisă contestaţia în anulare şi a fost anulată, în întregime, decizia nr. 571/2010 a Curţii de Apel Piteşti.
Prin urmare, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă (după casarea cu trimitere) au respectat limitele rejudecării, respectiv dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
Din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosarul instanţei de apel, rezultă că recurenta-reclamantă a fost citată în apel pentru termenul din 4 februarie 2013 cu copie de pe motivele de apel ale părţilor adverse.
La dosarul instanţei de apel se află întâmpinarea formulată de către J.A., care face referire la apelurile declarate de către S.C. şi SC B.T. SRL Râmnicu-Vâlcea, rezultând că a avut cunoştinţă de conţinutul acestora.
De altfel, acelaşi lucru rezultă şi din concluziile scrise depuse de către reclamantă în faţa instanţei de apel, mai mult, din încheierea din 4 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, rezultând că instanţa de apel a amânat pronunţarea, tocmai pentru ca părţile să poată depune concluzii sau note scrise, astfel încât, susţinerea recurentei-reclamante cu privire la încălcarea dreptului său de apărare în faţa instanţei de apel este nefondată.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Din chiar conţinutul întâmpinării depuse de reclamantă faţă de apelul pârâtelor, dar şi din concluziile puse în faţa instanţei de apel cu ocazia dezbaterilor, rezultă că aceasta a fost de acord cu calificarea căii de atac ca fiind apelul, astfel încât, reclamanta-recurentă nu poate evoca, direct în recurs, faptul că ar fi fost calificată greşit calea de atac ca fiind apelul şi nu recursul, în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
4. Nici cea de-a patra critică nu poate fi reţinută.
Din analiza cuprinsului cererii de recurs a recurentei-reclamante, rezultă că aceasta a reiterat de mai multe ori ideea că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, în rejudecare, ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, în sensul că o parte din decizia nr. 571/2010 a Curţii de Apel Piteşti, ar fi rămas neanulată.
Aşa după cum s-a arătat la pct. 1, această decizie a fost anulată, în întregime, prin decizia nr. 1340/2010 a Curţii de Apel Piteşti, prin decizia de casare nr. 1495/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, stabilindu-se, cu claritate, faptul că actul juridic încheiat prin actul adiţional din 22 decembrie 2004, este o cesiune de părţi sociale, iar casarea cu trimitere s-a făcut doar în scopul verificării de către prima instanţă dacă reclamanta a încercat să-şi valorifice propria culpă în obţinerea nulităţii actului adiţional, respectiv a cesiunii de creanţă, fapt ce s-a şi petrecut.
Toate susţinerile recurentei-reclamante în legătură cu scopul actului juridic şi interesul societăţii nu au legătură cu cadrul juridic stabilit de către instanţa de casare, recurenta-reclamantă încercând doar să-şi ascundă propria culpă la încheierea respectului act juridic.
5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reţinută, pentru considerentele arătate la pct. 1 şi pct. 4.
6. Nici cea de-a şasea critică nu poate fi reţinută.
Recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că actul adiţional din 22 decembrie 2004, este un alt act, diferit, de actul de cesiune de părţi sociale şi că abordarea instanţei de apel în considerentele deciziei recurate, ar fi contradictorie, însă, această susţinere este făcută cu vădită rea-credinţă, cât timp, prin considerentele deciziei de casare nr. 1495/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a calificat natura actului juridic reprezentat de actul adiţional din 22 decembrie 2004 ca fiind chiar cesiunea de părţi sociale.
Prin urmare, aşa după cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a respectat, pe deplin, limitele rejudecării.
7. Nici cea de-a şasea critică nu poate fi reţinută.
Pe de o parte, concluzia instanţei de apel cu privire la faptul că reclamanta ar fi încheiat actul de cesiune în deplină cunoştinţă de cauză nu poate contraveni concluziilor deciziei civile nr. 571/2010 a Curţii de Apel Piteşti, cât timp aceasta nu mai există, fiind anulată prin decizia nr. 1340/2010 a aceleiaşi curţi de apel, iar, pe de altă parte, criticile formulate de către recurenta-reclamantă cu privire la greşita interpretare a probelor existente la dosarul cauzei nu mai poate fi analizată în calea de atac a recursului, aceste critici vizând temeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, pct. 10 şi pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
8. Nici cea de-a opta critică nu poate fi reţinută.
Aşa după cum a arătat, pe larg, instanţa de apel reclamanta a indicat, în mod greşit, în cererea de chemare în judecată, dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, aplicabile în speţă, instanţa de apel arătând că dispoziţiile legale incidente sunt cele ale art. 202 alin. (2) şi art. 226 din această lege, iar nu dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi art. 221 alin. (1) lit. b).
În acest sens, instanţa de apel a arătat că la încheierea actului adiţional din 22 decembrie 2004 cei doi asociaţi ai SC B.T. SRL reprezentau 100% din capitalul social şi că cesiunea a fost realizată în deplină cunoştinţă de cauză de către toate părţile implicate în contractul de cesiune, dar şi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, inclusiv ale actului constitutiv al SC B.T. SRL [art. 9, 10 şi art. 27 alin. (1)], nemaifiind necesară o hotărâre distinctă a adunării generale a asociaţilor, cât timp asociaţii ce reprezentau întregul capital social şi-au dat acordul cu privire la realizarea cesiunii de părţi sociale.
9. Nici cea de-a noua critică nu poate fi reţinută.
Chiar dacă pârâţii nu au susţinut, în apărările lor, că reclamanta şi-ar fi invocat propria culpă, orice instanţă de fond (atât prima instanţă cât şi instanţa de apel) poate reţine, în urma dezbaterilor, că reclamanta, în susţinerea pretenţiilor sale, şi-a invocat propria culpă, or, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă tocmai acest fapt l-au reţinut, hotărârea instanţei de apel nefiind contradictorie sub acest aspect, referirile la interdicţiile impuse de R.A.R. făcându-se, tocmai, în ideea de a releva faptul că reclamanta şi-a invocat propria culpă în eludarea acestor dispoziţii cu privire la incompatibilitatea soţului său, atunci când a solicitat constatarea nulităţii absolute a cesiunii de părţi sociale, consemnată la pct. 2 al actului adiţional din 22 decembrie 2004 la actul constitutiv al SC B.T. SRL.
10. Nici cea de-a zecea critică nu poate fi reţinută.
Deşi este adevărat că instanţa de apel nu a făcut o referire expresă la dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, respectiva critică a reclamantei în faţa instanţei de apel s-a referit la faptul că actul adiţional din 22 decembrie 2004 nu corespundea scopului stabilit din actul constitutiv al SC B.T. SRL, dar şi la faptul că lipseşte o hotărâre A.G.A. care să fi aprobat cesiunea de părţi sociale, totuşi, instanţa de apel a analizat, în ansamblu, legalitatea contractului de cesiune, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile şi a stabilit că acest act a respectat dispoziţiile legale în vigoare şi a fost încheiat în deplină cunoştinţă de cauză de către toate părţile implicate, cu acordul asociaţiilor ce reprezentau 100% din capitalul social al SC B.T. SRL, astfel încât, actul adiţional din 22 decembrie 2004 nu se abate de la scopul stabilit prin actul constitutiv al societăţii şi nu încalcă dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954.
11. Nici cea de-a unsprezecea critică nu poate fi reţinută.
Recurenta-reclamantă face confuzie între caracterul imprescriptibil al dreptului la acţiune al reclamantei cu privire la invocarea nulităţii absolute a unui act juridic şi existenţa, pe fond, a unei cauze care să conducă la constatarea nulităţii absolute a actului juridic respectiv, fiind evident faptul că nu există nicio contrarietate între caracterizarea, ca imprescriptibil, a dreptului la acţiune pentru invocarea nulităţii absolute şi constatarea, ca nefondată, a unei astfel de cereri.
Recurenta-reclamantă a reiterat încălcarea autorităţii de lucru judecat cu privire la lipsa consimţământului, însă, după cum s-a arătat mai sus, în speţă, nu există o astfel de autoritate de lucru judecat, hotărârea la care se referă recurenta fiind anulată în întregime.
Nici susţinerile cu privire la concluziile instanţei de apel privind modul de participare la adunările generale nu pot fi reţinute, instanţa de apel arătând, în mod clar, de ce cu privire la cesiunea de părţi sociale nu era absolut necesară adoptarea unei hotărâri A.G.A. (pentru că asociaţii ce reprezentau 100% din capitalul social îşi dăduseră acordul cu privire la cesiune), iar cu privire la activitatea numitei S.C., după ce aceasta a căpătat calitatea de asociat al SC B.T. SRL, s-a arătat că principala atribuţie a unui asociat cu privire la activitatea societăţii la care deţine părţile sociale, se referă la participarea la adunările generale ale asociaţilor, iar nu la conducerea executivă a acesteia, astfel încât, aceste reţineri ale instanţei de apel nu sunt contradictorii.
Nici pretinsa contrarietate a considerentelor cu privire la pretinsa necesitate a convocării adunării generale a asociaţilor pentru a anunţa intenţia de cesionare a părţilor sociale cu concluzia de legalitate a cesiunii părţilor sociale nu poate fi reţinută, instanţa de apel vrând doar să scoată în evidenţă aceeaşi culpă a reclamantei, care nu a urmărit decât eludarea unor dispoziţii legale, prin încheierea actului adiţional din 22 decembrie 2004, dar şi invocarea culpei sale în motivarea cererii de anulare a actului de cesiune a părţilor sociale.
12. Nici cea de-a doisprezecea critică nu poate fi reţinută.
Instanţa de apel nu a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, deoarece, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 1495/2011, a stabilit tocmai faptul că prin actul adiţional din 22 decembrie 2004, la pct. 2 s-a stabilit cesiunea părţilor sociale deţinute de către reclamantă la SC B.T. SRL către S.C., or, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au analizat tocmai nulitatea absolută a acestei cesiuni.
13. Nici cea de-a treisprezecea critică nu poate fi reţinută.
Aşa după cum s-a arătat la pct. 3, nu s-a pus niciun moment problema calificării căii de atac, chiar reclamanta referindu-se, în întâmpinare, în concluziile scrise şi în concluziile orale în faţa instanţei de apel, la calea de atac a apelului, astfel încât nu mai poate invoca, direct în recurs, nelegalitatea căii de atac precum şi compunerea instanţei, cu referire la calea de atac prevăzută de lege.
În ce priveşte calificarea contradictorie a actului juridic dedus judecăţii, la punctul anterior, s-a arătat de ce susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate.
14. Nici cea de-a patrusprezecea critică nu poate fi reţinută.
Instanţa de apel nu a pus problema citării în cauză a asociatului S.D., ci a arătat doar că numai acesta ar fi putut, eventual, invoca lezarea intereselor sale ca asociat, prin cesiunea părţilor sociale deţinute de către reclamantă, către S.C. şi nu reclamanta.
15. Nici cea de-a cincisprezecea critică nu poate fi reţinută.
Instanţa de apel are, într-adevăr, doar dreptul de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, însă, instanţa de apel şi-a exercitat acest drept, neprecizând că era obligată să facă acest lucru, justificând de ce a procedat în acest mod.
Astfel, instanţa de apel a arătat că prima instanţă nu luase în considerare decât cheltuielile de judecată efectuate cu ocazia rejudecării după casare, fără a ţine seama de cheltuielile de judecată efectuare în celelalte cicluri procesuale şi, cum reclamanta este cea care a căzut în pretenţii, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.
Criticile formulate de reclamantă cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu sunt fondate, având în vedere desfăşurarea acestui proces de-a lungul a mai multor cicluri procesuale.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., ţinând cont de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de avocaţi, în recurs, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă J.A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. şi la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B.T. SRL Râmnicu-Vâlcea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta J.A. împotriva deciziei civile nr. 55 din 11 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă J.A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. şi la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B.T. SRL Râmnicu-Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1231/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 1234/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
