ICCJ. Decizia nr. 1235/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1235/2014
Dosar nr. 2792/105/2012
Şedinţa publică de la 27 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 802/105/2012, creditoarea SC H. SA, persoană juridică italiană, cu sediul în Italia, C.T., a solicitat ca pe calea somaţiei de plată să fie obligaţi în solidar debitorii SC V.H. SA Ploieşti şi G.V., cetăţean italian, la restituirea sumei de 2.625.000 euro şi la plata dobânzilor legale aferente acestei sume, calculate de la data încasării acestei sume (30 ianuarie 2009) şi până la data achitării integrale a debitului, cu obligarea debitorilor şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că la data de 19 decembrie 2008 între SC L. SRL şi societatea debitoare s-a încheiat o convenţie intitulată acord preliminar, prin care părţile s-au obligat să constituie o societate comercială în vederea obţinerii unei linii de credit pentru achiziţionare unei proprietăţi imobiliare în valoare de 33,5 milioane euro.
Deşi în baza acordului preliminar SC L. SRL a achitat cota sa de contribuţie stabilită la suma de 3.000.0000 euro, SC V.H. SA nu şi-a îndeplinit niciuna din obligaţiile stabilite, astfel că drept efect al încetării acordului preliminar, prin înscrisul intitulat acord integrativ preliminar, debitoarea SC V.H. SA şi-a asumat obligaţia ca până în luna septembrie 2009 să restituie societăţii SC L. SRL suma de 3.000.000 euro pe care o deţine fără drept, iar pârâtul G.V. s-a obligat să garanteze personal restituirea acestei sume.
Creditoarea a mai arătat că a dobândit de la SC L. SRL doar parte din creanţa datorată de pârâţi, respectiv, suma de 2.625.000 euro, prin intermediul unui contract de cesiune notificat în mod corespunzător şi debitorilor.
În drept s-au invocat prevederile a O.G. nr. 5/2001.
Prin întâmpinarea formulată debitoarea SC V.H. SA Ploieşti a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată, invocând clauza compromisorie, potrivit căreia litigiile cu privire la interpretarea, aplicarea şi/sau executarea contractului dintre părţi este supusă Curţii de Arbitraj Comercial din B.
S-a invocat de asemenea excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditoarei întrucât nu s-a dovedit cesiunea de creanţă iar pe fond s-a solicitat respingerea cererii pe motiv că nu sunt îndeplinite cerinţele legale sub aspectul caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei.
Faţă de depunerea la termenul din 6 aprilie 2012 a dovezii de pe portalul instanţelor privind deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC V.H. SA, prin încheierea din 6 aprilie 2012 s-a dispus disjungerea cererii de emitere a unei somaţii de plată formulată de creditoare în contradictoriu cu debitorul G.V., sens în care s-a format Dosarul nr. 2792/105/2012 şi s-a dispus suspendarea cererii formulată în contradictoriu cu debitoarea aflată în insolvenţă, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Pentru termenul din 11 iulie 2012, acordat în dosarul disjuns, debitorul G.V. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată, având în vedere clauza compromisorie prevăzută în art. 8 din acordul preliminar şi ultimul alineat al acordului integrativ al acordului preliminar, potrivit căruia litigiile cu privire la interpretarea, aplicarea şi/sau executarea contractului dintre părţi să fie supuse Curţii de Arbitraj Comercial din B.
Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa 282/2012 din 11 iulie 2012, pe baza probatoriului administrat în cauză, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei invocată de către debitorul G.V. şi a respins cererea având ca obiect somaţie de plată privind pe creditoarea SC H. SA, în contradictoriu cu debitorul G.V., ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în raport de excepţia suspusă dezbaterii părţilor, izvorul raporturilor dintre părţi este acordul preliminar încheiat la data de 19 decembrie 2008 între SC V.H. SA şi SC L. SRL privind finanţarea în vederea constituirii unei societăţi.
Urmare neîndeplinirii obligaţiilor instituite în acord, părţile din prezenta cauză au încheiat acordul integrativ la acordul preliminar care prevede plata sumei de 3.000.000 euro către SC H. SA sau una sau mai multe societăţi indicate de aceasta, care vor lua locul poziţiei contractuale a SC L. SRL cu acordul părţilor care se obligă, respectiv SC V.H. SA şi cel care garantează în nume propriu restituirea sumei, G.V.
Ulterior, a şi intervenit între SC L. SRL şi SC H. SA, contractul de cesiune creanţă acceptat anticipat de debitori.
Prin urmare, a reţinut judecătorul fondului că temeiul cererii creditoarei este acordul integrativ la acordul preliminar care conţine la art. 4 o clauză compromisorie privind aplicarea legii italiene şi soluţionarea oricărei controverse cu privire la interpretarea, aplicarea şi/sau executarea acordului integrativ de către Camera de Comerţ din B. conform Regulamentului de arbitraj al acesteia.
S-a apreciat astfel că obiectul prezentei cauze se referă tocmai la aplicarea şi executarea acordului integrativ, fiind incidenţă clauza compromisorie prevăzută de părţi.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că părţile au prevăzut competenţa unei instanţe de arbitraj străine, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi în conformitate cu prevederile art. 157 din Legea nr. 105/1992 a respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Prin decizia nr. 41 din 16 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibil apelul formulat de creditoarea SC H. SA cu sediul procesual ales la Cabinetul de Avocatură Vlad A.M., cu sediul Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu debitorul G.V.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Că reclamanta a investit instanţa de fond cu o acţiune în pretenţii în suma de 2.625.000 euro, întemeiata pe prevederile O.G. nr. 5/2001 şi cum prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, nu s-a analizat fondul cererii de chemare în judecată, ci s-a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţei, reţinându-se că în cauză printr-o clauză compromisorie părţile au prevăzut competenţa unei instanţe de arbitraj străine, respectiv a Curţii de Arbitraj Comercial din B., s-a apreciat că în aceasta situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 158 alin. (2) C. proc. civ. aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, care prevede că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, ceea ce face ca prezentul apel aşa cum a fost recalificat de instanţa să fie inadmisibil .
Împotriva deciziei nr. 41 din 16 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs creditoarea SC H. SA Italia, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond tribunalului.
Recurenta, după o prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut în esenţă următoarele:
Că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aceasta reglementează caracterul irevocabil al încheierilor de declinare a competenţei în favoarea unei alte instanţe şi că soluţia admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti nu cade sub incidenţa acestor dispoziţii legale întrucât nu are drept consecinţă declinarea competenţei în favoarea unei alte instanţe, ci practic respinge acţiunea ca inadmisibilă.
Cum în cauză Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa 282/2012 din 11 iulie 2012, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, cauza nefiind declinată în favoarea niciunei instanţe, recurenta apreciază că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 158 alin. (2) C. proc. civ., întrucât scopul acestor dispoziţii nu a fost acela de a lipsi partea de exercitarea dreptului general la recurs, ci doar de a simplifica şi grăbi soluţionarea cauzelor în care intervine declinarea de competenţă.
Recurenta a susţinut că în cauză lucrurile sunt total diferite, întrucât a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, cauza nefiind declinată în favoarea niciunei instanţe, ci a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel că legalitatea sentinţei instanţei de fond de admiterea a excepţiei este supusă căilor de atac reglementate de dispoziţiile generale ale legii, pentru a se asigura astfel părţii interesate dreptul la recurs, cu atât mai mult cu cât necompetenţa generală a instanţelor este reglementată de art. 1591 C. proc. civ.
Analizând decizia nr. 41 din 16 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul creditoarei SC H. SA Italia este fondat avându-se în vedere următoarele considerente:
Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Potrivit art. 158 alin. (1) C. proc. civ. când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Conform art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel poate păstra sau schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar art. 297 alin. (2) din acelaşi cod precizează că în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri.
Este de observat în cauză că instanţa de apel a respins apelul ca inadmisibil, nesocotind dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu are ca şi consecinţă declinarea competenţei în favoarea unei alte instanţe.
Or, în atare situaţie este de reţinut că, sentinţa civilă nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova prin care a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor este supusă căilor de atac reglementate de dispoziţiile generale ale legii, în speţă de art. 1591 C. proc. civ., pentru a se asigura astfel dreptul părţii interesate la căile de atac prevăzute de lege.
Cum instanţa de apel, a soluţionat în mod eronat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, fără să analizeze fondul cauzei şi să stabilească dacă clauza compromisorie prevăzută în art. 8 din Acordul preliminar şi alin. ultim din Acordul integrativ la Acordul preliminar, este sau nu operantă şi care este instanţa competentă, criticile recurentei se apreciază ca fondate.
Avându-se în vedere că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ceea ce în cauză prin soluţia pronunţată acestea nu au fost stabilite, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia civilă nr. 41 din 16 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi să trimită cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de creditoarea SC H. SA Italia împotriva deciziei nr. 41 din 16 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1234/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1236/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
