ICCJ. Decizia nr. 1260/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1260/2014

Dosar nr. 1434/108/2010*

Şedinţa publică din 11 aprilie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1434/108/2010, s-a admis excepţia litispendenţei ridicate din oficiu în privinţa Dosarului nr. 12644/C/2005 al Judecătoriei Arad, s-a respins excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Arad ridicată de pârâtă, reţinându-se cauza pentru soluţionare, în primă instanţă, au fost respinse excepţiile netimbrării acţiunii, lipsei calităţii procesuale active şi interesului reclamantei, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, prescripţiei dreptului la acţiune, inadmisibilităţii acţiunii şi autorităţii de lucru judecat, ridicate de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. S-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română A.-C., s-a dispus rectificarea C.F. nr. F1 Arad, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei de sub B3 asupra imobilului înscris cu nr. top. T1 constând în teren şi biserică din str. M.E. şi revenirea acestui imobil la situaţia anterioară de C.F., respectiv în proprietatea reclamantei ca primă parohie a cultului „Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică” din Arad, sub denumirea „Comunitatea Bisericii Greco- Catolice din Arad”. A fost obligată pârâta să lase imobilul înscris în C.F. nr. F2 Arad nr. top. T2 în deplină proprietate şi posesie reclamantei, urmând ca Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad să efectueze cuvenitele menţiuni în C.F., după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Arad a reţinut că reclamanta Parohia Română Unită Greco Catolică A.-C. a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C., solicitând să se dispună recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. F3 Arad sub nr. top. T3, reprezentând biserică în str. M.E. împreună cu teren intravilan în suprafaţă de 245 mp, restabilirea situaţiei anterioare de C.F.

În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului înscris în C.F. nr. F3 Arad sub nr. top. T3 situat în Arad str. M.E. dobândit prin donaţie şi a stăpânit acest imobil până la emiterea Decretului nr. 358/1948 când a trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei, care şi-a înscris dreptul de proprietate în C.F. prin încheierea notarială din 1967.

Mai arată că prin sentinţa civilă nr. 4746 din 19 mai 1992 pronunţată în Dosar nr. 5252/1992 al Judecătoriei Arad, irevocabilă, s-a dispus anularea încheierii notariale din 1967 a notariatului de Stat al judeţului Arad şi restabilirea situaţiei anterioare de C.F.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996.

Pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii pe cale de excepţie şi pe fond.

Pe cale de excepţie a invocat excepţia insuficienţei timbrări, arătând că reclamanta datorează taxe de timbru pentru fiecare dintre cele 4 capete de cerere, conform Legii nr. 146/1997.

A invocat necompetenţa materială a Tribunalului Arad, deoarece potrivit art. 13 C. proc. civ. competentă să judece cererile referitoare la imobile este judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul.

Pârâta a mai invocat inadmisibilitatea acţiunii întrucât reclamanta are calea realizării dreptului său printr-o acţiune de drept comun sau prin procedura reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990.

A invocat prescripţia dreptului la acţiunea în fond prevăzută de art. 37 alin. (2) din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât rectificarea de carte funciară putea fi cerută în termen de 3 ani de la data abrogării prin Decretul-lege nr. 9/1989 a Decretului-lege nr. 358/1948.

A invocat de asemenea autoritatea de lucru judecat, arătând că încheierea de C.F. din 1967 a fost deja anulată prin sentinţa civilă nr. 4746 din 19 mai 1992 a Judecătoriei Arad, iar prin sentinţa civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 dată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 690/2005, definitivă prin decizia nr. 416/A din 12 decembrie 2006 dată în Dosarul nr. 5563/A/2005 a Tribunalului Arad, s-a statuat irevocabil şi în contradictoriu cu reclamanta că aceasta nu are nici un drept de proprietate asupra imobilului.

În fine, reclamanta a invocat lipsa calităţii procesule a reclamantei şi a lipsei de interes în promovarea acţiunii, arătând că în C.F. nr. F3 Arad s-a notat încheierea din 25 august 1994 prin care, în baza sentinţei civile nr. 4746/1992 a Judecătoriei Arad şi a celorlalte hotărâri judecătoreşti subsecvente s-a dispus restabilirea situaţiei de C.F. anterioară în favoarea proprietarului, proprietar care nu este reclamanta.

Pe fondul cauzei, pârâta arată că reclamanta nu poate justifica nici un titlu asupra imobilului, care are ca proprietar o altă persoană decât reclamanta, iar dispoziţiile Decretului lege nr. 126/1990 precizează că situaţia juridică a imobilelor care au aparţinut bisericii greco-catolice se va stabili ţinându-se seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, ori reclamanta se substituie dorinţei credincioşilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 25 octombrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 4011/2006 al Tribunalului Arad, concomitent cu admiterea în parte a acţiunii reclamantei, instanţa a admis excepţia litispendenţei privind Dosarul nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad.

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 noiembrie 2005 în Dosar nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad aceeaşi reclamantă a chemat în judecată pe aceeaşi pârâtă, solicitând instanţei să constate abrogat temeiul preluării de către pârâtă a aceluiaşi imobil, să constate nulitatea şi respectiv să dispună anularea încheierii de C.F. din 1967 şi pentru imobilele din C.F. nr. F4, F5, F3, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 21 iunie 2006 s-a pus în discuţie excepţia litispendenţei cu Dosarul nr. 4011/2006 al Tribunalului Arad, iar cauza a fost scoasă de pe rolul Judecătoriei Arad şi trimisă la Tribunalul Arad pentru soluţionarea excepţiei de litispendenţă.

Prin decizia civilă nr. 187 din 22 martie 2007 pronunţată în Dosar nr. 226/59/2007 al Curţii de Apel Timişoara au fost admise apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1435 din 25 octombrie 2006 a Tribunalului Arad, care a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, deoarece prima instanţă nu a cercetat fondul cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 4011/108/2006 pronunţată în Dosarul nr. 4011/108/2006 al Tribunalului Arad a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, fiind respinse capetele de cerere privind anularea încheierii de C.F. din 1967 pentru imobilele din C.F. nr. F4, F5 ca rămase fără obiect, întrucât reclamanta este în prezent proprietara respectivelor imobile.

Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 34 din 19 februarie 2008 pronunţată în Dosar nr. 4011/108/2006 al Curţii de Apel Timişoara a fost respins apelul pârâtei şi admis apelul reclamantei în sensul că s-a dispus restabilirea situaţiei de C.F.

Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 6882 din 11 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dispus desfiinţarea sentinţei civile nr. 1106/2007 a Tribunalului Arad şi rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă, deoarece nu s-a stabilit cu claritate starea de fapt, respectiv nu a fost elucidată identitatea fostului proprietar deposedat de imobilul din C.F. nr. F3 Arad şi raporturile acestuia cu reclamanta din cauză.

În rejudecare potrivit considerentelor deciziei instanţei supreme s-a solicitat reclamantei să prezinte un istoric al cultului şi coala de C.F. nr. F3 Arad şi să arate ce legătură există între imobilele înscrise în C.F. nr. F4 şi C.F. nr. F5 Arad cu al înscris în C.F. nr. F3 Arad, legătura dintre fostul proprietar deposedat şi reclamantă, să explice modul în care au fost întrunite cele două cauze, respectiv dacă de fapt este una şi aceeaşi cauză.

Tribunalul statuând cu prioritate asupra excepţiilor procesuale invocate, în temeiul art. 137 C. proc. civ. a constatat că excepţia de litispendenţă ridicată din oficiu este fondată în privinţa Dosarului nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad, şi a admis-o cu menţiunea că cererile reclamantei privesc aşadar exclusiv imobilul înscris în C.F. nr. F3 Arad.

Tribunalul Arad a considerat că nici excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arad şi nici excepţia netimbrării acţiunii nu poate fi primită deoarece potrivit art. unic al Legii nr. 182/2005 este aprobată şi modificată prin O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea unui nou alin. (4) ce dispune că acţiunile formulate în baza Decretului-lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru. Anterior scutirea legală a acestui gen de acţiuni reieşea din dispoziţiile art. 13 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei de interes au fost considerate ca neîntemeiate, deoarece reclamanta întruneşte ambele cerinţe ale promovării acţiunii.

Astfel, reclamanta solicită retrocedarea imobilului în calitate de continuatoare a fostului proprietar din C.F. nr. F3 Arad, top. T1, care a fost „comunitatea bisericii greco-catolice din Arad” după cum rezultă din traducerea realizată de traducător autorizat de Ministerul Justiţiei.

Astfel, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, cultele religioase sunt persoane juridice, iar părţile lor componente locale sunt de asemenea persoane juridice.

Reclamanta are de asemenea, interes în promovarea prezentei acţiuni, deoarece imobilul pe cale îl revendică este în posesia pârâtei, aceasta din urmă contestându-i reclamantei calitatea de fost proprietar al imobilului şi de entitate îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990, sub acest aspect şi pârâta având în mod evident calitate procesuală pasivă în cauză.

În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Decretul-lege nr. 115/1938 nu sunt incidente în cauză, deoarece dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după modificarea Decretului-lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2000, abia atunci procedura prevăzută de acest act normativ a devenit una jurisdicţională, anterior acestei modificări procedura fiind una pur administrativă; în plus întreaga procedură s-a definitivat abia după Legea nr. 182/2005, care a detaliat condiţiile de exercitare a acţiunii civile de către reclamant, astfel cum se regăsesc în prezent.

Inadmisibilitatea acţiunii prin prisma temeiurilor de drept pe care se întemeiază nu poate fi primită, deoarece reclamanta a respectat procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, procedură instituită tocmai în scopul rezolvării situaţiei juridice a lăcaşului de cult ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

În speţă nu există autoritate de lucru judecat, deoarece prin sentinţa civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 416/A din 12 decembrie 2006 pronunţată în Dosar nr. 5563/A/2005 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin nerecurare s-a statuat doar că dreptul de proprietate asupra imobilului din C.F. nr. F3 Arad top T4 nu a făcut obiectul unei judecăţi în care să se tindă la rectificarea situaţiei de C.F. care aparent indica drept proprietar tabular pe pârâtă, procesul anterior dintre părţi referindu-se doar la imobilul înscris în C.F. nr. F6 Arad; de altfel, în considerentele deciziei sus-menţionate se arată că reclamanta a promovat o cerere pentru constatarea preluării nelegale a imobilului din C.F. nr. F3 Arad în Dosarul nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad.

În fapt, din probele administrate în cauză, coroborate cu recunoaşterile făcute de părţi cu ocazia exprimării poziţiei procesuale, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:

În baza Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, imobilul înscris în CF nr. F3 Arad cu nr. top. T5, aflat în proprietatea comunităţii bisericii greco-catolice din Arad (în fapt aceeaşi cu Parohia Unită Greco-Catolică A., după cum s-a reţinut mai sus) şi pe care respectiva comunitate religioasă a construit un locaş de cult (biserică) este atribuit în proprietate pârâtei Parohia Ortodoxă Română din A., care în prezent exercită posesia asupra imobilului.

Reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin O.G. nr. 64/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 182/2005.

Prin Decretul nr. 358/1948 s-a stabilit în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult încetează a mai exista. Totodată se prevede că averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor şi instituţiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribuit în parte către Biserica Ortodoxă Română.

Mai mult modul de modificare a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea a trei aliniate noi, subsecvente celui iniţial arată că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranşat potrivit regulilor de drept comun referitoare la proprietate, iar nu potrivit simplei dorinţe a credincioşilor.

Cu alte cuvinte, atât datorită caracterului absolut şi opozabilităţii erga omnes a dreptului de proprietate, cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ, ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri, persoane fizice care o alcătuiesc.

Întrucât caracterul nelegal, discriminatoriu şi opresiv al Decretului-lege nr. 358/1948 a fost deja stabilit prin voinţa legiuitorului, Tribunalul a constatat în plus că noţiunea de „atribuire” folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu aceea de proprietate.

Faţă de aceste considerente, acţiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată prin prisma dispoziţiilor Decretului-lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, dar şi potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că Tribunalul Arad a admis-o.

În baza art. 480, art. 481 C. civ., Tribunalul a obligat pârâta să lase imobilul înscris în C.F. nr. F2 Arad top. T2 în deplină proprietate şi posesie reclamantei.

A dispus Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad efectuarea cuvenitelor menţiuni în C.F. după rămânerea irevocabilă a sentinţei.

Văzând că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Tribunalul Arad nu a cordat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad a formulat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C.

Intimata a precizat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a temeiului de drept ce a stat la baza promovării acţiunii, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, examinând şi pronunţându-se asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea apelului întrucât, actul normativ incident în speţă îl constituie dispoziţiile Legii nr. 429/2006, iar posesia exercitată de pârâtă asupra imobilului, în baza Decretului-lege nr. 358/1948, este nelegală.

Prin decizia civilă nr. 1013/A din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. împotriva sentinţei civile nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. împotriva deciziei civile nr. 1013/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Deliberând asupra apelului, ca urmare a rejudecării după casare, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din perspectiva art. 295 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanţa de apel, s-a arătat că „sunt întemeiate criticile pârâtei privind neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, contrar considerentelor instanţelor fondului, că faţă de această reglementare cu caracter special, întrucât era investită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa de apel trebuia să constate şi să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor, (majoritari ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul, că investită cu o asemenea cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile”. De asemenea instanţa de recurs a arătat că este fondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel cu referire în principal la cele privind excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia calităţii procesuale pasive, iar în ceea ce priveşte greşita admitere a excepţiei de litispendenţă această critică nu a fost primită întrucât vizează o operaţiune de administrare a dosarelor.

Referitor la excepţiile invocată de pârâtă, instanţa de apel a constatat că prin decizia civilă nr. 187 din 22 martie 2007 pronunţată în Dosarul 226/59/2007, prin care s-au admis apelurile părţilor împotriva sentinţei nr. 1435/2006 a Tribunalului Arad, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu autoritate de lucru judecat (întrucât menţionata decizie nu a fost recurată) s-a reţinut că nu sunt întemeiate excepţiile invocate de pârâtă cu privire la inadmisibilitate, la netimbrare, la excepţia lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive (reţinându-se că pârâta are calitate procesuală pasivă din moment ce reclamanta revendică imobilul de la pârâtă, iar aceasta din urmă este cea care a contestat dreptul de proprietate al reclamantei), la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 2601 din 18 mai 2005 (deoarece, raportat la imobilul biserică din str. M.E., în procesul anterior reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei din imobil invocând înscrierile de carte funciară, iar în prezenta cauză se invocă nevalabilitatea titlului pârâtei dată fiind modalitatea preluării respectivului imobil, aspect pe care Judecătoria Arad nu l-a analizat pentru că nu a fost investită cu o astfel de cerere). Pe de altă parte, se constată că reclamanta nu a formulat în calea de atac a apelului împotriva sentinţei nr. 1435/2006 a Tribunalului Arad critici şi cu privire la petitele respinse privind anularea încheierii de C.F. pentru imobilele din C.F. nr. F4 şi C.F. nr. F5, astfel cum în mod corect a reţinut judecătoria prin sentinţa apelată, astfel încât aceste dispoziţii ale sentinţei menţionate mai sus au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi puse în discuţie.

În ceea ce priveşte fondul pricinii, Curtea a constatat că Tribunalul Arad a pronunţat o hotărâre nelegală, având în vedere îndrumările obligatorii privind dezlegarea problemelor de drept cuprinse în decizia de casare pronunţată de instanţa supremă şi menţionată mai sus.

Astfel, aşa cum s-a arătat, cu putere obligatorie pentru instanţa în rejudecare, s-a statuat că instanţa de apel trebuia să constate şi să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor, (majoritari ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul, arătându-se că reclamanta pretinde revendicarea lăcaşului în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, Curtea Constituţională apreciind că textul de lege menţionat nu încalcă principiul după care statul român este stat democratic, şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase.

Ca urmare, în apel cele două părţi au depus la dosar tabele cu enoriaşii ce frecventează biserica ortodoxă, respectiv cu enoriaşii parohiei A.-C. ce doresc revenirea imobilului în litigiu în proprietatea reclamantei.

Sintetizând cele mai sus arătate, Curtea de apel a constatat că, faţă de dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text de lege privind existenţa unei dorinţe a majorităţii credincioşilor pentru restituirea lăcaşului de cult în litigiu, astfel încât apelul pârâtei a fost apreciat fondat sub acest aspect, motiv pentru care, în baza 296 C. proc. civ. s-a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad, pe care a schimbat în parte în sensul respingerii acţiunii reclamantei împotriva pârâtei, s-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor invocate.

În baza art. 274 C. proc. civ., nu a acordat cheltuieli de judecată având în vedere că reprezentantul pârâtei apelante a declarat cu ocazia cuvântului în dezbateri că nu solicită astfel de cheltuieli.

Împotriva deciziei nr. 124 din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Parohia Română Unită Greco Catolică A.-C.

Se susţine că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, raportate la prevederile art. 480-art. 481 C. civ.

Se invocă prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, considerându-se că reclamanta în calitate de parte interesată, nu a avut nicio obligaţie impusă de lege de a solicita dorinţa credincioşilor din comunitatea A.-C. anterior convocării intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română A.-C. la dialogul interconfesional, ci această consultare se impunea a fi făcută în cadrul acestui dialog dintre părţi, reprezentând o modalitate de soluţionare pe cale amiabilă a divergenţelor dintre părţi.

Caracterul de drept comun al acţiunii în revendicare la care face referire textul legat menţionat cu privire la cazul în care comisia nu se întruneşte, acţiune promovată de reclamantă în prezentul dosar în urma refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a se prezenta la dialogul interconfesional. Se opune obstrucţionării liberului exerciţiu al acestei acţiuni prin impunerea altor condiţii precum cea enunţată de instanţa de apel ca fiind reprezentată de obligativitatea obţinerii prealabile a acordului practicanţilor religios majoritari care, potrivit textului legii, nu putea fi valorificată decât în procedura administrativă, de dialog interconfesional, a Decretului-lege nr. 126/1990.

Se arată că, în mod nelegal a dispus instanţa de apel, întemeindu-se pe prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, admiterea apelului intimatei pentru motivul că credincioşii ortodocşi sunt majoritari în comunitate, atât timp cât acest text de lege care se referă în ultima sa teză la accesul la justiţie al părţii interesate potrivit dreptului comun, nu prevede niciunde în cuprinsul său vreo referire la consultarea credincioşilor din comunitate, iar intimata-pârâtă, prin însăşi voinţa sa liber exprimată şi neviciată de a nu se prezenta la dialogul interconfesional, a renunţat la consultarea acestei dorinţe.

Mai mult, modul de modificare a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea a trei aliniate noi, subsecvente celui iniţial, arată clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranşat potrivit regulilor de drept comun, adică în speţă prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de fiecare dintre părţile litigiului, iar nu potrivit simplei dorinţe a credincioşilor, cu atât mai mult cu cât aceştia nici măcar nu deţin vreun drept real asupra imobilelor revendicate.

Se consideră această motivare a instanţei de apel drept un caz evident de aplicare greşită a legii, deoarece dacă legiuitorul ar fi considerat suficient numărul credincioşilor majoritari pentru atribuirea lăcaşului de cult, nu ar fi statuat în mod expres aflarea dorinţei acestora, ci s-ar fi limitat la stabilirea procentului numeric al acestora.

Având în vedere că în prezent numărul credincioşilor ortodocşi este majoritar în toate comunităţile religioase din Transilvania rezultă că o astfel de aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar goli de orice conţinut caracterul reparator al acestui decret faţă de cultul catolic.

Din înscrierile efectuate la foaia de proprietate a colii de C.F. nr. F3 Arad se desprind următoarele concluzii: titlul de proprietate invocat de intimata-pârâtă asupra imobilului în litigiu este reprezentat de încheierea notarială din 1967 emisă în baza Decretului nr. 358/1948; anterior anului 1967 intimata-pârâtă era doar un detentor precar al imobilului în litigiu, lipsit de orice titlu de proprietate asupra acestuia, proprietarul tabular al acestui imobil fiind cultul greco-catolic, chiar dacă acesta nu mai exista, fiind desfiinţat din anul 1948; ulterior anului 1967, pretinsul titlu de proprietate al intimatei-pârâte este lipsit de orice temei juridic, nefiind conform nici unui mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară prevăzut de Constituţia din anul 1965, de C. civ. ori de Decretul-Lege nr. 115/1938 şi drept urmare a fost încadrat sub incidenţa Decretului nr. 358/1948;

Pe, cale de consecinţa, se arată că încheierea notarială din 1967 nu are natura juridică a unui titlu valabil de proprietate care să poată servi la întabularea dreptului intimatei-pârâte întrucât nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 17 alin. (1) şi alin. (4), art. 44 şi art. 111 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă nu poate invoca în favoarea sa nici dispoziţiile art. 17 alin. (4) din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât aceasta nu a urmat procedura imperativă prevăzută de dispoziţiile art. 37 alin. ultim. din Decretul nr. 177/1948, nesolicitând Judecătoriei Arad constatarea situaţiei de fapt, drept pentru care în lipsa hotărârii judecătoreşti care să înlocuiască acordul de voinţă sau consimţământul, transferul dreptului de proprietate de la Biserica greco-catolică unită cu Roma către Parohia Ortodoxă Română A.-C. asupra lăcaşului de cult şi a terenului aferent acestuia este lovit de nulitate absolută:

Se consideră că au dovedit faptul că titlul de proprietate al intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română A.-C. asupra lăcaşului de cult în litigiu şi a terenului aferent acestuia, este lovit de nulitate absolută, întrucât aşa cum rezultă din încheierea notarială din 1967, întabularea dreptului său de proprietate s-a făcut în lipsa hotărârii judecătoreşti prevăzute în mod imperativ de dispoziţiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948.

Analizând decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Examinând criticile formulate de recurenta-reclamantă Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea nu pot fi primite.

Prin decizia civilă nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă A.-C. împotriva deciziei civile nr. 1013/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

S-au reţinut ca întemeiate criticile ce privesc neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, contrar considerentelor instanţelor fondului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, faţă de reglementarea cu caracter special a Decretului-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, întrucât era învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa de apel trebuia să constate şi să dea eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor (majoritari ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 124 din 26 septembrie 2013, (în rejudecare) a dispus admiterea apelului declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C., în contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C., a schimbat sentinţa apelată în parte în sensul că a respins acţiunea reclamantei împotriva pârâtei, fiind menţinute în instanţă dispoziţiile sentinţei apelate cu privire la excepţiile invocate.

Instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., (conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Instanţa de trimitere a respectat hotărârea instanţei de recurs, cu privire la problemele de drept dezlegate şi anume, a constatat şi a dat eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor (majoritari ortodocşi) .

Nu se pot reţine criticile formulate de recurenta reclamantă cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportate la dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ.

Dezlegarea problemei de drept privind criteriul referitor la dorinţia credincioşilor dispusă prin decizia nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respectată întocmai de Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 124 din 26 septembrie 2013.

Astfel, Curtea de Apel a dat eficienţă dispoziţiilor deciziei de casare, considerând că, având în vedere numărul persoanelor s-a constatat că se poate prezuma dorinţa credincioşilor din comunitatea respectivă ca lăcaşul de cult în speţă să rămână bisericii ortodoxe, această prezumţie nefiind răsturnată în speţă prin dovada contrară, a faptului că majoritatea credincioşilor doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

Pentru aceste considerente se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine sentinţa civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C. împotriva deciziei nr. 124 din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1258/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1262/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1260/2014. Civil