ICCJ. Decizia nr. 1280/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1280/2014
Dosar nr. 9366/211/2008**
Şedinţa publică din 6 mai 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 115/A din 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 326/F din 13 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată după cum urmează:
S-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a uzucapîunii, invocate de pârâtă.
A fost admisa excepţia inadmisibilităţii petitului privind anularea încheierii de C.F., invocată de pârâtă.
A fost respinsă cererea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. Cluj, având ca obiect revendicare şi anulare încheiere de C.F.
A fost obligată intimata Parohia Română Unită cu Roma Greco -Catolică I. Cluj să plătească apelantei suma de 59.305 RON cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată Ia data de 7 iulie 2008, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prîn care să oblige pe pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. Cluj să îi predea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilele înscrise în CF nr. F1 nr. top T1, T2, T3; să se dispună anularea încheierii de întabulare din 15 iulie 1950, prin care pârâta şi-a înscris în C.F. nr. F1 Cluj dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A+2-A+4, în baza Decretului nr. 358/1948, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 126/1990 şi pe art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1246 din 2 februarie 2009 pronunţată de judecătoria Cluj-Napoca s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă, fiind avute în vedere prevederile art. 137 şi art. 159 pct. 2 C. proc. civ., precum şi valoarea imobilului în litigiu care, potrivit expertizei, este de 2.475.445 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 326/F din 13 aprilie 2010 pronunţata de Tribunalul Cluj s-a admis acţiunea, dispunându-se:
Anularea încheierii de întabulare din 15 iulie 1950, prin care pârâta şi-a înscris în C.F. nr. F1 Cluj dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A+2-A+4 în baza Decretului nr. 358/1948 şi restabilirea situaţiei anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj.
Obligarea pârâtei să predea reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilele înscrise în CF F1 Cluj, cu nr. top T1, T2, T3 constând din locaş de cult, casă parohială şi loc de casă.
Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:
Conform înscrierii dîn CF. nr. F1 Cluj, imobilul cu nr. top. T1, T2 şi T3 constând din biserică, casă parohială şi loc de casă în suprafaţă de 721 stjp a constituit proprietatea Bisericii Greco-Catolică din Cluj, iar la data de 15 iulie 1950, prin încheierea de C.F. nr. F2, imobilele au fost trecute în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Cluj I., în temeiul Decretului nr. 358/1948.
Potrivit adeverinţei eliberate de Episcopia Română Unită cu Roma, reclamanta este continuatoarea celei înfiinţate în anul 1938 şi preluată de biserica ortodoxă.
În respectarea procedurii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, reprezentanţii celor două culte s-au întâlnit la data de 22 ianuarie 2004, însă nu s-a ajuns la o înţelegere, ceea ce face ca inadmisibilitatea acţiunii invocată de către pârâtă să fie neîntemeiată, atâta timp cât s-a urmat procedura prevăzută de actul normativ special. Pe de altă parte, restituirea locaşurilor de cult excede dispoziţiilor Iegilor speciale adoptate până în prezent, o respingere a acţiunii pe acest temei constituind o denegare de dreptate. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte susţinerea că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care în art. 8 menţionează că nu intră sub incidenţa prezentei legi regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase care este reglementat de O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2004, regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială.
Martorii audiaţi au declarat că în anul 1948 toţi credincioşii erau greco-catolici.
Nu au fost respectate dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 177/1948 în ceea ce priveşte cultul greco-catolic, singura persoană cu privire la care s-a făcut dovada părăsirii cultului fiind preotul A.S., nu şi că alte persoane au procedat în acelaşi fel. Nu s-a făcut dovada că 75% din numărul credincioşilor greco-catolici au părăsit cultul şi nici că îndeplinirea acestei condiţii a fost constatată prin hotărâre judecătorească. Faptul că în prezent numărul credincioşilor ortodocşi este mai mare nu este de natură a crea vreun drept în favoarea acestora, instanţa fiind chemată să verifice îndeplinirea condiţiilor la momentul trecerii imobilului în proprietatea pârâtei şi nu situaţia prezentă.
Valabilitatea preluării imobilului presupunea respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din art. 39 din Decretul lege nr. 177/1948, conform cărora declaraţia de părăsire a unui cult se comunică părţii componente a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală, şi nici un cult nu va putea înscrie noi adepţi, decât dacă cel care solicită acest lucru face dovada că a anunţat părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparţinut.
Potrivit adresei comunicate cărţii funciare, reprezentanţii bisericii ortodoxe nu au putut depune actele cu care să justifice înscrierea în cartea funciară a dreptului lor de proprietatea, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 177/1948 anterior invocate. În aceste condiţii, încheierea de întabulare din 15 iulie 1950 este nelegală, astfel încât în mod greşit a fost dispusă înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei şi radierea dreptului reclamantei, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
Decretul nr. 177/1948 referitor la regimul general al cultelor şi Decretul nr. 358/1948 prin care cultul greco-catolic a fost desfiinţat nu erau în concordanţă cu Constituţia din anul 1948, care în art. 27 consacra libertatea de religie, prevăzând că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de stat.
Prin decizia civilă nr. 258/A din 1 ianuarie 2010 Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Prin decizia civilă nr. 5575 din 29 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâtă, s-a casat în întregime decizia nr. 258/A/2010 a Curţii de Apel Cluj, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a reţinut că, prin ne soluţionarea cererii de amânare pentru lipsă de apărare şi pentru comunicarea actelor de procedură, instanţa de apei a încălcat dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În rejudecare, pârâta a depus o precizare a motivelor de apel, invocând în motivarea acesteia excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, derivând din lipsa calităţii sale de continuatoare a proprietarei tabulare Biserica Greco-Catolică din Cluj şi din lipsa calităţii sale de proprietar în acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., precum şi excepţia uzucapiunii întemeiată pe art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în temeiul căreia pârâta a dobândit proprietatea imobilului litigios.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 9/A din 27 ianuarie 2012, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Prin decizia civilă nr. 563 din 7 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâtă, a fost casată decizia de apel, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut în considerente următoarele:
Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (eu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi b) situaţia lăcaşurilor de culî şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Adăugarea la art. 3 al Decretul-lege nr. 126/1990 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia, nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
Instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile,
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze aslfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
Într-un stat de drept, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948 nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptări acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate (a se vedea în acest sens şi jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv, cauza Raicu împotriva României).
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri (date prin dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare).
Aspectele impuse de legislaţia specială nu au fost lămurite de instanţa de apel care, în mod greşit, a considerat că numai Comisia mixtă clericală trebuie să ţină cont de voinţa credincioşilor. Instanţa are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acţiunea în revendicare în speţă nefiind una de drept comun, clasică, ci o acţiune în revendicare ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite de legea specială.
Prin urmare, instanţa de apel trebuie să ceară părţii interesate să facă dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorinţa credincioşilor, urmând a avea în vedere, în acest sens şi înscrisurile depuse de recurentă în faţa instanţei de recurs.
Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurentă, referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, la inadmisibilitatea petitului privind anularea încheierii de carte funciară şi la excepţia uzucapiunii.
În rejudecare s-a constatat că apelul pârâtei este fondat în parte, cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., reţinându-se în motivare următoarele:
Din probele administrate rezultă că numărul credincioşilor ortodocşi este cu mult mai mare decât numărul credincioşilor greco-catolici.
Potrivit adresei din 30 mai 2013, emisă de Patriarhia Română-Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului-Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, în Parohia Ortodoxă „Buna Vestire” din cartierul I. din municipiul Cluj-Napoca sunt arondaţi un număr de 3342 credincioşi, iar serviciile religioase sunt oficiate în Biserica Parohială situată pe str. P., în timp ce, potrivit adresei din 30 mai 2013, întocmită de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., coroborată cu adeverinţa din 14 mai 2013, emisă tot de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I., reînfiinţată la data de 22 ianuarie 1998, avea la data înfiinţării sale un număr de 58 de credincioşi.
Din adeverinţa din 20 mai 2013 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., în anul 2008, reclamanta Parohia română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj-Napoca a avut un număr de 204 credincioşi, iar actualmente are un număr de 217 credincioşi.
Deşi pentru fiecare din cele două culte, în cartierul I. din municipiul Cluj există mai multe parohii, instanţa a reţinut că trebuie luat în considerare doar numărul de credincioşi arondaţi Parohiei Române Ortodoxe „Buna Vestire” I., respectiv Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică I., celelalte parohii, din Valea C., Valea F., etc., neprezentând relevanţă din perspectiva îndrumărilor deciziei de casare.
Aşa fiind, în raport şi de îndrumările din decizia de casare, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretu-lege nr. 126/1990, numărul credincioşilor oitodocşi este mult mai mare decât numărul credincioşilor greco-catolici, impunându-se a se ţine seama cu prioritate de criteriul „dorinţei credincioşilor”, respectiv de opţiunea majorităţii enoriaşilor.
Deşi pârâta apelantă nu a invocat niciuna dintre excepţiile anterior menţionate decât ulterior închiderii dezbaterilor în faza de judecată a apelului în primul ciclu procesual, prin concluzii scrise, şi, mai apoi, prin precizarea motivelor de apel făcute în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, precum şi ulterior, prin recursul promovat. Curtea a considerat că este obligată să analizeze aceste excepţii, potrivii deciziei de casare.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active, pe motiv că reclamanta nu este continuatoarea fostei proprietare tabulare a imobilului din C.F. nr. F3 Cluj, nr. top iniţial T4, A + 1, este nefondată.
Din xerocopia cărţii funciare rezultă faptul că asupra acestor imobile, s-a intabulat la data de 8 martie 1938 Biserica Greco-Catolică din Cluj.
Este adevărat că denumirea proprietarei tabulare înscrisă în C.F. F1 Cluj diferă de denumirea actualei reclamante, dar potrivit adeverinţei din 28 iulie 2008 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Cluj G., adeverinţă care nu a fost contestată sub aspectul conţinutului şi a veridicităţii sale prin procedura înscrierii în fals, „reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj-Napoca este continuatoarea legală a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică I. Cluj, din Protopopiatul Cluj din 1948, cu toate drepturile avute atunci şi acum”.
Aceeaşi excepţie, în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., pe motiv că reclamanta nu este proprietara tabulară a imobilului revendicat, nu este fondată, având în vedere că prezenta acţiune nu este una tipică în revendicare pe dreptul comun, respectiv întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ci este o acţiune în revendicare specială, întemeiată pe legea specială, respectiv Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările şi completările aduse prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, în acest sens statuându-se prin decizia de casare.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii petitului privind anularea încheierii de C.F., s-a constatat că acţiunea reclamantei nu a fost chiar riguros formulată din punct de vedere al acurateţei juridice, însă invocarea de către aceasta a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 conduce Ia concluzia că este vorba despre o acţiune în revendicare de drept comun, însă cu particularităţile impuse de legea specială, potrivit celor statuate prin decizia de casare.
Fiind o acţiune în revendicare, chiar caracterizată prin particularităţile speciale impuse de legea specială, este necesar, în prealabil, ca instanţa să verifice titlul în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară şi, respectiv, încheierea de carte funciară prin care s-a intabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară.
Reclamanta nu a învestit însă instanţa cu un petit prin care să solicite acesteia să constate nulitatea ori nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.
Acţiunea în rectificare de carte funciară este o acţiune subsidiară, subsecventă şi accesorie, care se grefează întotdeauna pe o acţiune principală, ce poate avea ca obiect constatarea valabilităţii/nevalabilităţii titlului în baza căruia s-a intabulat dreptul a cărui rectificare se solicită. Această acţiune poate să fie promovată fie odată cu acţiunea de fond, fie în mod separat, însă, dacă a fost promovată pe cale separată, ea este întotdeauna subsecventă şi subsidiară acţiunii de fond.
Drept urmare, simplul petit de anulare a încheierii de carte funciară apare ca inadmisibil.
Excepţia uzucapiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, este nefondată.
Potrivit acestui text legal, pot fi dobândite prin uzucapiune drepturi reale care s-au înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, cu condiţia ca titularul dreptului astfel înscris să fi posedat imobilul cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani.
În condiţiile în care pârâta a susţinut în mod constant că şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară printr-un titlu valabil, respectiv Decretul nr. 358/1948, nu este îndeplinită cerinţa înscrierii dreptului fără cauză legitimă.
Nu este întrunită nici cea de-a doua condiţie, respectiv exercitarea unei posesii utilă, exercitată cu bună credinţă, în condiţiile în care preluarea abuzivă a imobilelor aparţinând comunităţilor religioase de către statul comunist, a fost lipsită de totală bună credinţă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 1169 C. civ., a fost obligată reclamanta apelantă la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei apelante, în fond, apel şi recurs, în toate etapele procesuale, în sumă totală de 59.305 RON, justificată prin chitanţele, facturile şi bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei, după cum urmează: 300 RON onorariu avocaţial avocat P.G.; 2.480 RON onorariu avocaţial avocat G.S.I.; 1.500 RON onorariu avocaţial avocat V.A.G.; 3.500 RON onorariu avocaţial avocat G.S.I., primul dosar recurs; 17.320 RON onorariu avocaţial avocat G.S.I., aferent susţinerii recursului, primul dosar recurs; 5.000 RON onorariu avocaţial avocat V.A.G., al doilea dosar apel; 18.600 RON onorariu avocaţial avocat G.S.I., al doilea dosar apel; 545 RON contravaloare transport pentru avocat G.S.I., al doilea dosar recurs; 500 RON şi 8.800 RON onorarii avocaţiale pentru avocat G.S.I., al doilea dosar recurs; 760 RON contravaloare transport pentru avocat G.S.I., al doilea dosar recurs; 620 RON, onorariu avocaţial avocat G.S.I., al treilea dosar apel; 500 RON onorariu avocaţial avocat V.A.G., al treilea dosar apel.
Prin încheierea din data de 28 octombrie 2013 instanţa de apel a admis cererea formulată de pârâtă, îndreptând eroarea materială strecurată în decizie în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în sensul că acestea sunt de 62.925 RON.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
1. Reclamanta Parohia Româna Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi a criticat decizia pentru următoarele motive:
a. În mod greşit se consideră că intimata-pârâtă a preluat dreptul de proprietate în baza unui titlu valabil.
Aşa cum a arătat în motivarea acţiunii, pârâta nu justifică existenţa unui titlu cu privire la imobilul în litigiu, nefiind respectată procedura reglementată de art. 37 din Decretul nr. 358/1948, iar potrivit adresei de carte funciară, reprezentanţii acesteia nu au putut depune actele cu care să justifice înscrierea dreptului lor de proprietate, aşa cum prevedeau dispoziţiile Legii nr. 177/1948, ceea ce face ca încheierea nr. F2 din 15 iulie 1950 să fie nelegală.
Actele normative de la data preluării nu erau în concordanţă cu Constituţia din anul 1948, care prin art. 27 consacra libertatea de religie.
De asemenea, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 126/1990, Biserica Greco-Catolică a fost recunoscută oficial, iar „bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (...) se restituie în starea lor actuală”.
Întrucât pârâta şi-a intabulat proprietatea fără un just titlu, consecinţa este cea a anulării înscrierii făcute în cartea funciară în favoarea sa, petit subsidiar cererii principale. De altfel, prin acţiune au contestat însăşi valabilitatea titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară în 1950, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Poate fi desfiinţat abuzul de drept comis prin admiterea cererii în revendicare şi anularea încheieri din anul 1950 de înscriere în cartea funciară, ca petit accesoriu al cererii de revendicare pe dreptul comun.
b. Criteriul impus de instanţa de recurs, referitor la verificarea numărului şi dorinţa credincioşilor, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, nu mai subzistă în cauză.
Invocarea acestui act normativ nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind faptul că acesta se analizează în funcţie de starea de fapt şi de legislaţia de la momentul confiscării proprietăţii reclamantei, detaliindu-se argumentele ce sprijină această critică.
Reclamanta, persoană juridică a cultului greco-catolic, era proprietar înscris în cartea funciară asupra imobilului, edificarea acestui locaş de cult facându-se de acest cult, prin contribuţia efectivă a credincioşilor săi care au devenit forţat ortodocşi.
Pârâta a beneficiat de un tratament de egalitate în proces pentru a-şi susţine poziţia procesuală concretizată prin hotărâre judecătorească, beneficiind de asistenţă juridică, ori la momentul aplicării Decretului-lege nr. 358/1948 şi a Legii nr. 177/1948 reclamanta nu a avut parte de un astfel de tratament juridic. Nu a existat nicio hotărâre judecătorească care sa consfinţească opţiunea credincioşilor de a trece de la un cult la alt cult, nu a existat nicio comisie interdependentă care să verifice patrimoniul şi să îl atribuie cultului ortodox în funcţie de opţiunea expresă a credincioşilor, singura cerere de trecere la cultul ortodox fiind doar a părintelui A.S.
c. Solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi, apreciind că sunt excesibil de mari onorariile, cu atât mai mult cât au fost avansate de către un terţ care nu este parte.
2. Pârâta Parohia Ortodoxa Română „Buna Vestire” I. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ, şi a criticat decizia pentru următoarele motive:
a. În justificarea interesului în formularea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că, deşi conţine o soluţie favorabilă, decizia de apel îndrumă reclamanta la formularea unei noi acţiuni prin considerentul în sensul că „lipseşte această acţiune de fond, respectiv lipseşte un petit prin care să se solicite instanţei să se constate nulitatea ori nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Aşa cum s-a reţinut de instanţa de recurs, deşi are ca obiect revendicare imobiliară, acţiunea nu este o revendicare tipică întemeiată doar pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ci o acţiune în revendicare de drept comun ce se completează cu dispoziţii speciale ale Decretului-lege nr. 126/1990, ceea ce înseamnă că nu mai este necesar ca pentru a dobândi calitate procesuală activă reclamanta să fie proprietară tabulară.
b. Excepţia lipsei calităţii procesuale active a vizat lipsa calităţii reclamantei de continuatoare a fostei proprietare tabulare şi lipsa calităţii de proprietar.
Nu erau obligaţi să urmeze procedura înscrierii în fals împotriva adeverinţei avută în vedere de instanţă. Aceasta atestă calitatea reclamantei de continuatoare a Parohiei, Parohie din Protopopiatul Cluj din 1948 şi nu a Bisericii Greco-Catolice din Cluj-Parohie, fosta proprietară tabulară şi, ca atare, sub aspectul conţinutului ori veridicităţii nu au contestat ceea ce se atestă prin această adeverinţă.
Dovada în sensul că este succesoarea în drepturi a proprietarei tabulare se impunea deoarece pe raza Eparhiei de Cluj-G. există peste 100 de parohii şi chiar dacă imobilul din litigiu se află în cartierul I. din municipiul Cluj-Napoca, nu înseamnă că toate bunurile imobile din acest perimetru geografic îi aparţin reclamantei.
c. În subsidiar, au invocat excepţia uzucapiunii în baza art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În ceea ce priveşte faptul că nu există cauză legitimă, se susţine că dacă exista cauză legitimă uzucapiunea nu-şi mai găsea aplicabilitate.
Titlul în baza căruia s-au intabulat în C.F. nr. F1, prin încheierea de C.F. nr. F2 din 15 iulie 1950, a fost un titlu nevalabil. Acesta a fost reprezentat de Decretul nr. 177/1948, chiar dacă în încheierea de întabulare se face referire la Decretul nr. 358/1948 (art. 1 şi art. 2), deoarece Decretul nr. 358/1948 nu face referire la averea fostelor parohii, ci o exceptează expres, iar Decretul nr. 177/1948, prin art. 37, reglementează situaţia averii parohiilor.
Buna credinţă se prezumă, iar reclamanta trebuia să aducă proba contrarie, prezumţia nefiind răsturnată.
Au crezut că cel care le-a transmis dreptul este proprietar, deoarece preotul paroh A.S., în numele colectivităţii pe care o conducea, a adoptat ritul ortodox şi s-a declarat ca atare.
Credincioşii greco-catolici nu au fost obligaţi să treacă la cultul ortodox, iar în urma restabilirii cultului greco-catolic după anul 1989 aceştia erau liberi să revină la vechiul cult. Acest lucru nu s-a întâmplat însă în cartierul I., dovadă fiind diferenţa covârşitoare între numărul de credincioşi aparţinând celor două culte.
În cauză s-au formulat întâmpinări prin care părţile şi-au contestat reciproc motivele de recurs formulate.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, ce fixează limitele controlului judiciar, Înalta Curte constată caracterul nefondat al ambelor recursuri în considerarea argumentelor ce succed:
1. Recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj.
a. Valabilitatea titlului în temeiul căruia imobilul în litigiu este deţinut şi întabulat de către pârâta-recurentă, precum şi a încheierii de întabulare, nu prezintă relevanţă în cadrul procesual al litigiului de faţă, reţinut şi de instanţa de apel din perspectiva statuărilor instanţei de recurs şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel, în raport îndrumările din decizia de casare şi de probele administrate, în aplicarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de apel a constatat că numărul credincioşilor ortodocşi este mult mai mare decât numărul credincioşilor greco-catolici, impunându-se a se ţine seama cu prioritate de criteriul „dorinţei credincioşilor”, respectiv de opţiunea majorităţii enoriaşilor.
b. Înlăturarea criteriului impus de instanţa de recurs, referitor la verificarea numărului şi dorinţa credincioşilor, din perspectiva dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate fi făcută decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., avându-se în vedere limitele de rejudecare a cauzei reţinut de instanţa de instanţa de apel, impus prin decizia de casare.
c. Prin cererea de recurs, reclamanta-recurentă solicită cenzurarea onorariilor, arătând ca acestea sunt excesiv de mari, critică ce putea fi formulată în recurs, fără a fi nevoie ca partea să se opună la data solicitării, în condiţiile în care acestea au fost stabilite prin decizia de apel, cu aplicarea art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Pe lângă faptul ca onorariile sunt aferente cheltuielilor efectuate în dosarul primei instanţe şi etapelor procesuale ulterioare, până la rejudecarea cauzei prin decizia de apel recurată, astfel cum s-a detaliat prin decizie, acestea sunt corespunzătoare muncii îndeplinită de avocat şi valorii pricinii, aşa cum prevede art. 275 C. proc. civ.
Pe de alta parte, efectuarea cheltuielilor de către o altă persoană nu constituie un argument de nerecunoaştere, atât timp cât sunt afectate dosarului corespunzător, aceasta reprezentând o chestiune ce ţine exclusiv de relaţia directă cu partea beneficiară.
În considerarea acestor argumente, se constată că, dintre motivele de recurs invocate, cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu are susţinere, iar cel reglementat de pct. 9, deşi formal se reflectă în detalierea cererii de recurs, nu poate fi reţinut.
2. Recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I.
a. Pârâta-recurentă nu justifică interesul în formularea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta întrucât considerentele din decizie referitoare la cadrul procesual în care se poate formula capătul de cerere considerat inadmisibil nu au fundamentat soluţia pe fondul cauzei, ci cele referitoare la cerinţele speciale care trebuie verificate în soluţionarea unei cauze de genul celei de faţă, cu trimitere la îndrumările instanţei de recurs şi dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, respectiv criteriul opţiunii enoriaşilor.
b. Pârâta-recurentă nu are interes nici în formularea motivului de recurs referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, faţă de cadrul procesual de soluţionare impus prin decizia de recurs şi soluţia pe fondul cauzei pronunţată de instanţa de apel, care îi este favorabilă.
c. Pârâta-recurentă justifică interesul în formularea motivului de recurs ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la modul de soluţionare a cererii având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune.
Aceasta deoarece modul de soluţionarea a acestui petit, formulat în subsidiar, se impunea a fi cenzurat în ipoteza în care recursul formulat de către reclamantă ar fi fost primit, după deliberare, în condiţiile art. 256 C. proc. civ.
Având în vedere însă că, în urma analizei motivelor formulate, cererea de recurs a reclamantei-recurente a fost respinsă, nu se mai impune analiza criticilor de recurs referitoare la modul de soluţionare a cererii în uzucapiune, aceasta având un caracter subsidiar în apărarea împotriva cererii principale.
În considerarea acestor argumente ce susţin caracterul nefondat al ambelor recursuri, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică I. Cluj împotriva deciziei nr. 115/A din data de 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română „Buna Vestire” I. împotriva deciziei nr. 115/A din data de 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1279/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1281/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
