ICCJ. Decizia nr. 1281/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1281/2014
Dosar nr. 7060/3/2009
Şedinţa publică din 6 mai 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta P.E. a solicitat obligarea pârâtei L.C. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în Bucureşti, str. G., sector 1, în suprafaţă de aproximativ 298 mp, precum şi stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile părţilor.
Prin sentinţa nr. 2325 din 23 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă; a admis în parte cererea; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 226 mp, situat în Bucureşti, str. G., sector 1, conform schiţei anexe la raportul de expertiză tehnică topografică întocmii de expertul tehnic D.A.; a dispus grăniţuirea cu contribuţia egală a părţilor a imobilelor pe care le deţin în proprietate, conform aliniamentului identificat prin raportul de expertiză topografică corespunzător din planul de situaţie anexă la raport şi a obligat reclamanta la plata către stat a sumei de 12.134,40 RON, reprezentând ajutor public judiciar, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
Prin decizia nr. 456A din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de pârâta L.C., ca nefondat.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că în planul vechi parcelar „Parcelarea G. şi R.S.”, care a stat la baza expertizei efectuate în cauză, sunt reprezentate, între altele, trei imobile identificate astfel, de la vest la est: G. şi R.S., D. şi U.R., suprafaţă 321 mp şi respectiv L. şi M.B.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, D.C. şi S.D.C. au dobândit de la G.S. şi R.S. „o porţiune de teren în suprafaţă de 406 mp învecinată la Nord pe o întindere de 16,50 ml cu locul lăsat de noii vânzători pentru stradă, la Sud pe o întindere de 34,40 ml cu proprietatea I.G.B., la Est pe o întindere de 34,40 ml cu porţiunea de teren vândută soţilor D.R. şi U.R. şi la Vest pe o întindere de 41 ml cu proprietatea moştenitorilor defunctului I.G.”.
Potrivit certificatului de moştenitor suplimentar (la certificatul de moştenitor de calitate din 11 noiembrie 1998 emis de Biroul Notarial Public S.I. din Bucureşti) din 4 mai 2006 eliberat de notar public Z.M.N., la data de 5 noiembrie 1969 a decedat D.C., rămânând ca moştenitori de pe urma acestuia C.S. şi reclamanta P.E., iar la data de 10 februarie 1981 a decedat şi C.S.A., rămânând ca unică succesoare reclamanta P.E.
Potrivit istoricului de rol fiscal din 12 septembrie 2006 privind imobilul situat în str. G., conform actului de vânzare-cumpărare menţionat anterior numiţii G.S. şi R.S. au vândut numiţilor D.C. şi C.S. terenul în suprafaţă de 406 mp; conform procesuiui-verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor din data de 29 mai 1957, au figurat numiţii D.C. şi C.S.; conform procesului-verbal pentru stabilirea impozitului pe clădiri şi terenuri pe anul 1966/1970, a figurat numitul D.C.; la matricola suburbiei, fără a se menţiona perioada, a figurat numitul D.C.; în prezent la rol figurează P.E.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, F.A.C. şi A.C. au dobândit de la U.R. şi D.R. terenul în suprafaţă de 324 mp, situat în Bucureşti, cartierul H., str. S., având următoarele vecinătăţi: „la nord, pe o lungime de 10 m cu drumul de trecere; la sud cu proprietatea N.B.; la est, pe o întindere de 30,40 ml cu proprietatea M.B. şi T.B. şi la vest pe o lungime de 34,40 ml cu proprietatea D.C. şi C.S.”.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., pârâta L.C. a dobândit de la I.O., C.F., C.A., A.S., S.G., S.S.M., C.V., S.D., C.T., C.J.S., S.G.A., G.M., S.V. şi S.M. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 324 mp situat în Bucureşti, str. G., sectorul 1. În cuprinsul contractului s-a menţionat că vânzătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului care face obiectul contractului astfel: în baza sentinţei civile nr. 3818 din 24 februarie 2000 pronunţată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosar nr. 20912/1999, sentinţă irevocabilă prin constatarea nulităţii recursului prin decizia civilă nr. 539 din 27 februarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa admite acţiunea reclamantului C.T. împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, admite în parte cererile de intervenţie formulate de C.V., C.A., C.F., A.S., S.S.M., S.S., S.V., S.G.A., S.D., C.J.S., I.O., G.M., S.G., S.M., a constatat că reclamantul C.T. şi intervenlenţii sunt succesori ai defuncţilor A.C. şi F.A.C. şi a constatat că masa succesorală este formată din teren în suprafaţă de 324 mp, situat în Bucureşti, str. G., sectorul 1, cu următoarele vecinătăţi; la N-strada G., la S-proprietatea familiei P.V. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, V-Consiliul General al Municipiului Bucureşti, E-proprietatea familiei T.T.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 septembrie 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 Bucureşti, M.F., căsătorit a dobândit de la C.T.A. imobilul situat în Bucureşti, str. G., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 330 mp şi construcţie; în cuprinsul contractului s-a menţionat că vânzătoarea nu deţine act autentic pentru imobil şi că rolul fiscal este pe numele său.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 septembrie 2004 de notar public D.C.T., pârâta L.C. a dobândit de la P.F. imobilul în discuţie; în contract s-a arătat că vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, necăsătorit fiind, prin cumpărare de la N.G. şi N.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din X1 decembrie 2002 de notarul public V.B. Din acest act rezultă că, la rândul lor, soţii N.G. şi N.V. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului astfel: cota parte indiviză de 7/8 prin cumpărare în timpul căsătoriei de la M.F., P.C. şi M.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 1997 de notar public M.R., iar cota parte de 1/8 a fost dobândită de N.G. prin moştenire de la mama sa, M.P., în baza certificatului de moştenitor din 13 iunie 1997 eliberat de notar public M.R. La rândul lor, aceştia au dobândit cota indiviză de 7/8 astfel; M.F. a dobândit cota parte indiviză de 4/8 prin cumpărare în timpul căsătoriei, cu M.P., cu contribuţia egală şi comună a soţilor, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1991 de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 Bucureşti, iar cota parte indiviză de 1/8 prin moştenire de Ia soţia sa, M.P., în baza certificatului de moştenitor din 13 iunie 1997 eliberat de notar public M.R. P.C. şi M.V. au dobândit fiecare cota parte indiviză de 1/8 în baza certificatului de moştenitor sus menţionat.
Conform expertizei specialitatea topografie efectuate în cauză, suprafaţă de 324 mp din documentaţia cadastrală privind imobilul situat în Bucureşti, Intrarea G., sector 1 este identică cu cea din act, însă a fost poziţionată pe un amplasament incorect. Astfel, potrivit actelor din 1938, 1940 şi Parcelării S. suprapuse în planul cadastral anterior anului 1955, terenurile în litigiu formau un aliniament continuu pe latura Nord-intrarea G. (fosta str. G.), iar documentaţia cadastrală aferentă imobilului din Intrarea G. nu a luat în consideraţie reconstituirea terenului (fosta proprietate B.), conform căreia o parte din teren este ocupat de str. N., inexistentă în vechiul plan parcelar. De asemenea, s-a constat că există o suprapunere între imobilul din str. Intrarea G. nr. X1 şi cel din str. Intrarea G. nr. X2, astfel cum au fost identificate prin documentaţiile cadastrale, pe o suprafaţă de 243 mp.
În speţă, se impune stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce-ţi aparţine.
Pe baza situaţiei de fapt reţinute anterior, curtea de apel a constatat că asupra terenului în suprafaţă de 243 mp, din raportul de expertiză întocmit de expertul D.A., ambele părţi deţin titluri de proprietate.
Astfel, pentru reclamantă, actul juridic cu această valoare este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, D.C. şi S.D.C., prin care autorii săi au dobândit imobilul cu adresa actuală Bucureşti, str. Intrarea G. nr. X1, sector 1.
Cât priveşte titlul de proprietate deţinut de pârâtă, acesta este contractul de vânzare-cumpârare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L.
Prin urmare, trebuie aplicată regula consacrată în materia revendicării imobiliare pentru ipoteza în care titlurile emana de la autori diferiţi (D.C. şi S.D.C., pe de o parte şi F.A.C. şi A.C., pe de altă parte).
Aşadar, se impune compararea între ele a dreptului autorilor reclamantei (dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat) cu dreptul umorilor de la care provine titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat).
Or, între suprafeţele de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare, situate alăturat, nu a existat o suprapunere, iar terenul în litigiu, conform celor expuse anterior, este inclus în traiectoria liniei închise care separă în spaţiu imobilul dobândit de autorii reclamantei.
Suprapunerea a apărut numai odată cu întocmirea documentaţiei cadastrale pentru imobilul cu adresa str. Intrarea G. nr. X2, care a înglobat şi suprafaţa de teren în litigiu, deşi ea nu era inclusă în terenul deţinut de vânzătorii F.A.C. şi A.C., ceea ce înseamnă ca de fapt dreptul de proprietate asupra terenului care formează obiectul revendicării nu a intrat niciodată în patrimoniul pârâtei, pentru că nici autorii săi nu au fost niciun moment titularii acestui drept.
Este de reţinut şi faptul că astfel s-a făcut dovada contrară în raport de prezumţia instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996, astfel încât caracterul de drept înscris în cartea funciară al dreptului de proprietate dobândit de către pârâtă nu prezintă relevanţă.
Este de menţionat şi faptul că sentinţa civilă nr. 3818 din 24 februarie 2000 pronunţată Ia Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosar nr. 20912/1999, prin care s-a constatat o anumită poziţionare a terenului dobândit de autorii pârâtei pe cale de moştenire nu este opozabilă reclamantei, care nu a fost parte în acel proces, iar constatarea acestei inopozabilităţi nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din hotărârea C.E.D.O. pronunţată la 8 iulie 2008 în cauza Creţii şi alţii împotriva României.
Fiind astfel stabilită cauza acestei neconcordanţe constând în existenţa suprapunerii titlurilor de proprietate nu mai este necesară repetarea procedeului prin compararea titlurilor şi mai vechi de proprietate. De aceea, nu prezintă relevanţă faptul că atât D.C. şi S.D.C., cât şi F.A.C. şi A.C. au dobândit terenurile de la soţii S. Mai mult decât atât, obiectele celor două contracte de vânzare-cumpărare sunt diferite, în timp ce regula aplicabilă atunci când ambele titluri provin de la aceiaşi autor are în vedere situaţia în care este vorba despre acelaşi teren.
Instanţa de apel a reţinut şi că principiul publicităţii materiale nu se aplică înscrierilor materiale care cuprind simpie indicaţii de fapt, cum sunt, de exemplu, cele referitoare Ia descrierea imobilelor: suprafaţa terenului, configuraţia liniei de hotar care separă parcelele învecinate, destinaţia, categoria de folosinţă (felul de cultură), datele tehnice ale construcţiei, valoarea de construcţie, valoarea impozabilă şi altele asemenea.
Prezumţiile instituite de art. 30 din Legea nr. 7/1996 se referă la existenţa sau, după caz, inexistenţa unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară.
Sub aspectul forţei probante, prezumţiile instituite de art. 30 sunt relative (iuris tantum), iar nu absolute (iuris et de iure), putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne şi să restabilească, pe cale de consecinţă, situaţia juridică reală a cuprinsului cărţii funciare.
Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumţii dispensează pe cei care te invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acţiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operaţiunea formală a înscrierii (şi deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nicio alegaţiune (susţinere) ori probă în ce priveşte faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare-cumpărare) prin care a dobândit imobilul.
Invers, acela care înţelege să înlăture prezumţia şi consecinţele ce decurg din ea este ţinut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumţie, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent).
Prezumţiile operează în favoarea sau contra titularului înscris, indiferente dacă acesta a fost ori nu de bună credinţă, cu titlu oneros ori gratuit şi fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.
Pe de altă parte, potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, cel care a dobândit un drept de proprietate, o servitute sau o ipotecă, întemeindu-se pe exactitatea cuprinsului cărţii funciare, devine proprietar, beneficiar al servituţii sau titular al ipotecii, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar şi de la care a dobândit dreptul (adică autorul său nemijlocit) nu era în realitate proprietar.
În alţi termeni, faţă de terţii subdobânditori de bună credinţă şi cu titlu oneros, înscrierile de carte funciară sunt „prezumate” exacte şi complete în mod absolut, iar nu relativ, deoarece terţii subachizitori sunt puşi la adăpost de orice cauze de evicţiune derivând din titlurile de dobândire anterioare achiziţiunii dreptului lor, dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 31.
Respectarea drepturilor reale dobândite de terţii de bună credinţă este trăsătura cea mai caracteristică a instituţiei cărţilor funciare. Această caracteristică se degajă cu multă claritate din întreaga economie a Legii nr. 7/1996, însă ea rezultă cu prisosinţă din art. 31 care consacră principiul publicităţii materiale: „Cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară”,
Cu toate acestea, potrivit unei soluţii admise de o jurisprudenţă constantă, precum şi de literatura de specialitate, în regim de carte funciară se garantează existenţa dreptului, iar nu întinderea lui, hotarul despărţitor dintre parcele fiind determinat de configuraţia liniei ce separă parcelele învecinate.
Totodată, curtea de apel a reţinut că din actele dosarului, inclusiv rolul fiscal nu rezultă împrejurarea că imobilul proprietatea reclamantei ar fi fost preluat, în drept sau cel puţin în fapt, de stat, în perioada comunistă, situaţie în care s-a reţinut continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia.
Sub un alt aspect, instanţa de apel a mai avut în vedere că răspunsul la întrebarea dacă terenurile de la nr. X2 din str. G. formează sau nu un singur lot este lipsit de relevanţă; ceea ce contează este rezultatul comparării titlurilor de proprietate.
Expertul a analizat şi amplasamentul imobilului de la nr. X2 pentru a identifica la faţa locului terenurile din schiţa de care s-a folosit, fiindu-i utile şi reperele date de vecinătăţile acestuia şi la fel ar fi procedat şi dacă ar fi fost vorba de o terţă persoană, cu deosebirea că terţul neatras în proces nu ar fi putut fi obligat să lasă reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie vreo suprafaţă de teren.
În fine, admiterea acţiunii în revendicare pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, deşi implică şi constatarea faptului că în privinţa suprafeţei de teren în litigiu nu a operat un transfer de proprietate de la vânzători către apelanta-pârâtă, nu produce consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor născute din contractul de vânzare-cumparare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., nemodificându-i astfel conţinutul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta L.C., solicitând casarea hotărârii, iar pe fond, respingerea acţiunii promovate de către reclamanta-intimata, ca neîntemeiată.
Pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi a arătat că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a comunicat întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă, care cuprindea apărări ce nu au fost puse în discuţia părţilor.
Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturilor Omului, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament egal între părţi, toate cererile trebuie comunicate părţilor din litigiu pentru ca acestea să-şi poată exercita în mod efectiv dreptul la apărare în legătura cu aspectele relevate în cuprinsul acestora.
Instanţa de apel trebuia să procedeze la amânarea cauzei pentru ca pârâta să ia cunoştinţă de întâmpinarea comunicată în şedinţă. Acesteia i s-a produs o vătămare, deoarece nu mai poate aduce susţineri direct în această cale de atac, recursul raportate la apărările exprimate prin întâmpinare.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel cuprinde motive contradictorii, având în vedere că, pe de o parte, arată că trebuie comparate titlurile până la autorul comun al părţilor, G.S. şi R.S., iar pe de altă parte, nu se procedează în acest mod.
În speţă, suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare în care ambele părţi au titluri şi ambele titluri, pe linia lor istorică în această probatio diabolica, provin de la acelaşi autor (fam. G.S. şi R.S.).
Faţă de această situaţie de fapt şi de drept, dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, urmează a se distinge după cum părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară, iar dacă s-a efectuat înscrierea, va avea câştig de cauză partea care a înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potiur iure.
Or, pârâta-recurentă a îndeplinit formalităţile cerute de lege privind publicitatea imobiliară, ceea ce nu este cazul reclamantei-intimate, care nu şi-a intabulat dreptul de proprietate.
În măsura în care niciuna din părţi nu şi-ar fi intabulat dreptul de proprietate, ar fi avut preferinţă titlul cu dată mai veche, dar având în vedere că autorii ambelor părţi au dobândit la origine de la acelaşi autor (fam. S.) rezultă că titlul autorilor pârâtei-recurente (fam. R.) era mai vechi (1937) faţă de cel al autorilor reclamantei-intimate (1938).
Rezultă deci că şi după acest criteriu pârâta-recurentă deţine un titlu mai bine caracterizat decât cel al reclamantei-intimate, deoarece actele comparate trebuie să meargă până la primul proprietar şi nu aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, să se rezume la a compara titlul de proprietate al pârâtei-recurente cu cel al autorilor acesteia din 1938.
Totodată, recurenta a arătat faptul că instanţa de apel a stabilit că acţiunea în revendicare constituie un mijloc de apărare al dreptului de proprietate pentru proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat.
În cauză nu se contestă faptul că cea care deţine imobilul situat în str. G. nr. X1 este proprietar, dar aceasta nu a pierdut posesia, deoarece nu a fost niciodată posesoare, nu a făcut dovada că ar fi avut vreodată posesia acestui teren care să o fi pierdut cândva şi o solicită înapoi, întrucât bunul trebuie să fie individual determinat, iar atâta timp cât nu a avut niciodată posesia nu are cum să redobândească posesia.
Bunul respectiv nu a fost niciodată individual determinat, deoarece determinarea unui imobil se face prin trasarea iui şi măsurătorile cadastrale, prin care se individualizează un lot de teren.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta-recurentă a susţinut că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel a fost dată prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii.
În susţinerea criticii s-a făcut referire la istoricul titlurilor deţinute de părţi.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca admiterea acţiunii în revendicare pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză nu produce consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor născute din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 iunie 2006 de notar public A.D.R.L., nemodificându-i astfel conţinutul.
În baza acestui raport de expertiză se produce, de fapt, o expropriere faptică, deoarece proprietarului terenului din Intrarea G. nr. X2 i se mută suprafaţa de teren pe care în moment o are în posesie, pe stradă şi drumul public şi faptic este expropriată fără să aibă la bază un act normativ de expropriere.
Instanţele fondului nu au ţinut cont de faptul că, prin hotărârea dată, închid strada, deoarece o mută pe recurentă pe spaţiul public.
Având în vedere cele mai sus enunţate, recurenta a solicitat instanţei să constate că, în soluţionarea apelului, instanţa în mod incorect a apreciat înscrisurile în probatoriu deduse de către pârâta-recurentă, cât şi de către reclamanta-intimată, pronunţând o hotărâre care nu vizează o modalitate de soluţionare a unei cereri ce are ca obiect acţiunea în revendicare.
În ceea ce priveşte al patrulea motiv de recurs, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată prin aplicarea greşită a legii.
Deşi instanţa a reţinut că se impune o comparare a titlurilor părţilor, precum şi stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, acest drept regăsindu-se în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât îi aparţine, aceeaşi instanţă înţelege să înlăture conţinutul actelor autentice şi să ia în considerare expertiza topografică efectuată în cauză, expertiză care în opinia instanţei combate planurile cadastrale existente.
Or, concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (mai mult prin presupunerile expertului ca, conflictele au fost create de sistematizarea străzii N., dar fără să aibă documente probatorii, acest aspect fiind preluat de instanţă fără să solicite clarificare lui), nu pot modifica conţinutul unui înscris autentic translativ de proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 13 iunie 2006, prin care pârâta-recurentă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţa de 324 mp situat în str. G. nr. X2, sector 1.
În zonă, conflictele au fost create de sistematizarea străzii N., iar de această sistematizare singura afectată nu putea fi decât reclamanta-intimată, care avea proprietatea la limita străzii şi nu ceilalţi proprietari, care deţineau corpuri de proprietate compacte, neafectate de stradă.
Instanţa de apel în mod eronat a reţinut că suprapunerea terenurilor a apărut odată cu întocmirea documentaţiei cadastrale pentru imobilul din str. G. nr. X2, care a înglobat şi suprafaţa de teren în litigiu, făcându-se astfel dovada contrară în raport de prezumţia instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996, apreciind că dreptul de proprietate înscris în cartea funciară de către pârâta-reclamantă nu prezintă relevanţă.
Or, ca să se suprapună trebuie să existe, iar atâta timp cât nu a fost individual determinat, terenul situat în str. G. nr. X1 nu a existat ca parcelă, deci nici nu putea să existe o suprapunere.
De asemenea, aceeaşi instanţă a apreciat că în raport de sentinţa civilă nr. 3818/2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1, prin care s-a constatat o anumită poziţionare a terenului dobândit de autorii pârâtei-recurente pe cale de moştenire nu este opozabilă reclamantei-intimate, care nu a fost parte în acel proces.
Recurenta-pârâtă a susţinut aceste aplicări greşite ale legii, solicitând să se aibă în vedere faptul că, în conformitate cu art. 25, art. 30 şi art. 31 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, înscrierea în cartea funciară a devenit opozabilă reclamatei-intimate, iar prevederile art. 30 şi urm. din Legea nr. 7/1996 sunt aplicabile speţei de faţă.
De asemenea, pârâta a invocat faptul că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu s-a pronunţat în ceea ce priveşte buna-credinţă a pârâtei-recurente, care a cumpărat imobilul în baza actelor de proprietate şi cadastrale întocmite la acea dată, perfect valabile şi legale, ulterior întabulându-şi la rândul său dreptul de proprietate, fără dificultăţi, de unde se deduce buna-credinţă a dobânditoarei-recurente, care este lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acesteia.
Mai mult, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către pârâta-recurentă, din extrasele de carte funciară obţinute pentru vânzare nu rezultă existenţa niciunui litigiu sau notarea vreunui pretins drept de proprietate, astfel încât buna sa credinţă nu are cum să fie contestată.
În măsura în care reclamanta-intimată dorea să îşi protejeze pretinsul drept de proprietate, avea la îndemână posibilitatea de a nota diversele litigii pe care Ie-a purtat în cartea funciară şi nu să vină după atâta timp şi să promoveze o acţiune în revendicare.
În conformitate eu prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ., care stipulează faptul că „buna credinţă se presupune întotdeauna”, iar sarcina probei incumbă celui ce afirmă existenţa relei-credinţe, reclamanta-intimată, deşi avea sarcina dovedirii pretenţiilor, conform prevederilor art. 1169 C. civ., nu a dovedit existenţa vreunui caz de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâtei-recurente.
Pe parcursul soluţionaţii recursului, între pârâta L.C. şi numita L.V.M. a intervenit încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bucureşti, str. G. nr. X2, sector 1, autentificat din 30 aprilie 2013 de notarul public G.L.A., în baza acestui act Înalta Curte dispunând prin încheierea de şedinţă din 10 decembrie 2013, introducerea în cauză în calitate de pârâtă, a cumpărătoarei L.V.M.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, deoarece din încheierea de dezbateri din data de 15 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti rezultă faptul că instanţa a constatat că întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă P.E. a fost depusă Ia dosar tardiv, la data de 13 noiembrie 2012, cu nerespectarea termenului legal motiv pentru care a fost calificată drept note scrise, pentru care dispoziţiile procedurale nu prevăd comunicarea.
În plus, din analizarea conţinutului notelor scrise reiese că reclamanta nu a invocat excepţii şi nici apărări noi pe fondul cauzei, aşa încât dreptul la apărare al pârâtei-apelante nu a fost încălcat.
De asemenea, Ia solicitarea apărătorului pârâtei de a depune concluzii scrise, instanţa de apel a dispus amânarea pronunţării cauzei, succesiv, până la data de 13 decembrie 2012, termen înlăuntrul căruia, la data de 21 noiembrie 2012, apelanta a depus la dosar concluzii scrise.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este aplicabil în speţă.
Critica pune în discuţie, de fapt, aspecte ce ţin de legalitatea hotărârii în cercetarea titlurilor părţilor şi soluţionarea unei acţiuni în revendicare, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se avea în vedere cele arătate în cele ce urmează în analiza motivului de recurs aferent.
Criticile formulate de pârâtă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel nu a făcut o interpretare greşită a titlurilor pe care le deţin părţile, inclusiv în ceea ce priveşte istoricul lor.
Acestea au fost redate, cu clauzele pe care le conţin, coroborate cu verificarea făcută prin raportul de expertiză, concluzionându-se că nu există nicio suprapunere asupra suprafeţei de teren în litigiu, din perspectiva acestora.
Raportul de expertiză efectuat în cauză nu are natura unui act juridic dedus judecăţii, pentru a fi analizat în contextul motivului de recurs indicat. Influenţa acestuia asupra dreptului pârâtei-recurente, astfel cum a fost reclamantă prin recurs, nu poate fi confirmată nici în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta având valoarea unei probe ştiinţifice care, procedural şi în măsura în care este confirmat de instanţă, poate fundamenta soluţia pronunţată într-o cauză dedusă judecăţii.
Ultimul aspect invocat în cadrul criticii nu poate fi primit, întrucât acesta nu se circumscrie motivului de recurs invocat şi nici celorlalte dispoziţii ale art. 304 C. proc. civ.
Referitor la criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare cu care a fost învestită, cu respectarea prevederilor art. 480 şi urm. C. civ., atât timp cât părţile reclamă un titlu asupra suprafeţei de teren în litigiu.
Astfel, cu referire la istoricul lor, curtea de apel a analizat şi a comparat titlurile de proprietate exhibate de părţile în proces, reţinând în acest context dreptul de proprietate al autorilor reclamantei (dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 1938 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat) şi dreptul de proprietate al autorilor de la care provine titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 septembrie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat).
Urmare coroborării probatoriului de Ia dosar, curtea de apel a constatat că între suprafeţele de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare, situate alăturat, nu a existat o suprapunere şi că aceasta a apărut numai odată cu întocmirea documentaţiei cadastrale pentru imobilul cu adresa str. Intrarea G. nr. X2, care a înglobat şi suprafaţa de teren în litigiu, deşi ea nu era inclusă în terenul deţinut de vânzătorii F.A.C. şi A.C., ceea ce înseamnă că de fapt dreptul de proprietate asupra terenului care formează obiectul revendicării nu a intrat niciodată în patrimoniul pârâtei, pentru că nici autorii săi nu au fost niciun moment titularii acestui drept.
La situaţia de fapt reţinută (ce nu poate fi reapreciată de instanţa de recurs, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.) şi care nu poate fi infirmată de înscrisurile depuse în dosarul de recurs, în mod corect instanţa de apel a reţinut în legătură cu dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu că părţile nu pot să deţină în proprietate mai mult decât autorii lor şi li s-a transmis de la aceştia.
O analiză a titlurilor părţilor, până la autorul comun, în sensul subliniat prin cererea de recurs se impunea în cazul în care părţile ar fi deţinut titluri de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren. Or, după cum s-a mai arătat, instanţa de apel a constatat că între suprafeţele de teren care fac obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare deţinute de autorii părţilor, situate alăturat, nu a existat o suprapunere.
Instanţa a constatat şi făptul că s-a făcut dovada contrară în raport de prezumţia instituită de art. 30 din Legea nr. 7/1996, reţinând că reclamanta-intimată a înlăturat prezumţia şi consecinţele ce decurg din ea, cu motivarea că în urma analizării probatoriului administrat s-a ajuns la concluzia contrară, în sensul că pârâta, deşi înscrisă ca proprietar al imobilului în cartea funciară, nu este titulara dreptului litigios.
Critica referitoare la buna-credinţă de care se prevalează pârâta-recurentă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu se impune a fi analizată faţă de cele arătate mai sus, relativ la considerentele care susţin soluţia pronunţată în cauză.
Având în vedere toate considerentele reţinute, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurentele-pârâte L.C. şi L.V.M. vor fi obligate către intimata-reclamantă P.E. la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei aflate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele L.C. şi L.V.M. împotriva deciziei nr. 456A din data de 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentele-pârâte la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1280/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1284/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
